Ne-am obişnuit ca dinspre Veneţia să ne sosească întotdeauna ştiri despre evenimente care fixează România într-o panoplie culturală universală.
Identitate, timp şi memorie
La sediul Institutului Român de Cercetare şi Cultură Umanistică "Nicolae Iorga" (IRCCU) din Veneţia se deschide, miercuri, 2 aprilie, Expoziţia de Artă Grafică a lui Cristian Opriş. Expoziţia reuneşte lucrări care, potrivit catalogului, propun o apropiere inedită de zona sa privilegiată de cercetare (problema identităţii, indisolubil legată de timp şi de memorie), care transformă întregul act într-un discurs profund introspectiv asupra identităţii. Expoziţia, dechisă la sediul Institutului până pe 14 aprilie, este, în esenţă, centrată pe controlul unui echilibru fragil între identitate şi alteritate, între local şi universal. Curatorul expoziţiei este Cristian Alexandru Damian, bursier "Nicolae Iorga" la Veneţia, doctorand al Universitatii "Babeş-Bolyai" din Cluj Napoca, Facultatea de Istorie şi Filozofie.
O lansare de carte
De numele aceluiaşi Cristian Alexandru Damian se leagă şi lansarea recentă, în saloanele IRCCU, a traducerii din italiană a volumului "La luna dove?" semnat de Severino Bacchin, unul dintre cei mai importanţi poeţi veneţieni contemporani. Volumul, apărut în condiţii grafice deosebite la Centro Internazionale della Grafica di Venezia, în colaborare cu editura IDC Press din Cluj-Napoca, reprezintă, potrivit IRCCU, o nouă etapă în creaţia autorului, care utilizează imaginea, culoarea, dispunerea textului şi mişcarea iconografică în slujba unei poezii "vizuale şi musicale". Lansarea a inclus o surpriză: pe lângă recitalul susţinut de actriţa Margherita Stevanato, publicul veneţian a ascultat şi poezii din noul volum, recitate în limba română de Gabriella Annamaria Molcsan, bursier "Nicolae Iorga" la Veneţia.
Expoziţie la Straubing
Din seria evenimentelor de artă plastică, mai notăm deschiderea, la Galeria im Weytterturm din Straubing – Germania, a expoziţiei colective a artiştilor plastici Cristian Alexandru Damian (pictură în ulei şi tempera), Hidegard Klepper-Paar (xilogravură şi linogravură), Spiros Kaugianos (ulei) şi Johannes E. Riesser (sculptură în bronz şi grafică). În faţa unui numeros public, a luat cuvântul Erich Gruber, vicepreşedintele Asociaţiei Artiştilor Plastici din Straubing, care i-a prezentat pe cei patru artişti şi a vorbit despre colaborarea dintre cele două instituţii culturale. Presa germană, sub titlul "Pop-art und realismus", prezintă, de altfel, într-un text elogios, prezenţa tânărului artist român pe simezele din Straubing.
Expoziţia va fi deschisă până la 13 aprilie într-unul din spaţiile expoziţionale tradiţionale din oraş: "Turnul Weytterturm". Colaborarea româno-germană (via Italia) va continua, în luna septembrie, când Palazzo Correr din Veneţia, sediul IRCCU, va găzdui o expoziţie colectivă a artiştilor plastici din Straubing.
In Jurnalul National, 31 martie 2008
luni, 31 martie 2008
Relaţii culturale italo-române
În plină dezbatere despre ofensiva la care România are dreptul să recurgă după semnalele negative ce ne vin dinspre Apus, o carte precum cea a Monicăi Joiţa este mai mult decât binevenită. "Relaţii culturale italo-române" (vol. I), rod al unei cercetări efectuate în arhivele diplomatice de la Roma, pune în acord iniţiative culturale de ieri cu cele de astăzi, demonstrând continuitatea nevoii de a ne dovedi, pe pământul Italiei, o identitate românească, deopotrivă europeană şi latină.
Autorul volumului apărut la editura Clusium, dr. Monica Joiţa, director A.I. al Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică "Nicolae Iorga" din Veneţia, diplomat şi fost bursier "Vasile Pârvan" la Roma, şi-a consacrat doi ani din viaţă pentru a citi documente de epocă inedite, relevante pentru strategia diplomaţiei culturale româneşti şi italiene, atât cât a fost ea, în perioada interbelică şi postbelică. Documente care vorbesc, de exemplu, despre o ofensivă culturală a Italiei în România, în anii ’30, având ca scop promovarea limbii italiene şi păstrarea identităţii lingvistice şi culturale a cetăţenilor şi comunităţilor de italieni prezente în România, dar şi despre iniţiativele lui Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan privind crearea, în 1922, a Academiei di Romania la Roma şi a Casei Române de la Veneţia, în 1930.
Volumul – lansat recent la Bucureşti, la Ministerul Afacerilor Externe – este anunţat ca prima parte a unei serii care îşi propune să dea o perspectivă cât mai completă asupra relaţiilor culturale italo-române, contribuind, fără îndoială, la o mai justă analiză şi interpretare a prezentului, prin valoroase mărturii documentare despre trecut.
In Jurnalul National, 31 martie 2008
Autorul volumului apărut la editura Clusium, dr. Monica Joiţa, director A.I. al Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică "Nicolae Iorga" din Veneţia, diplomat şi fost bursier "Vasile Pârvan" la Roma, şi-a consacrat doi ani din viaţă pentru a citi documente de epocă inedite, relevante pentru strategia diplomaţiei culturale româneşti şi italiene, atât cât a fost ea, în perioada interbelică şi postbelică. Documente care vorbesc, de exemplu, despre o ofensivă culturală a Italiei în România, în anii ’30, având ca scop promovarea limbii italiene şi păstrarea identităţii lingvistice şi culturale a cetăţenilor şi comunităţilor de italieni prezente în România, dar şi despre iniţiativele lui Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan privind crearea, în 1922, a Academiei di Romania la Roma şi a Casei Române de la Veneţia, în 1930.
Volumul – lansat recent la Bucureşti, la Ministerul Afacerilor Externe – este anunţat ca prima parte a unei serii care îşi propune să dea o perspectivă cât mai completă asupra relaţiilor culturale italo-române, contribuind, fără îndoială, la o mai justă analiză şi interpretare a prezentului, prin valoroase mărturii documentare despre trecut.
In Jurnalul National, 31 martie 2008
duminică, 30 martie 2008
Casanova... el le-a iubit pe toate!
Giacomo Girolamo Casanova de Seingalt (1725-1798). Cel care a fost numit în secolul al XVIII-lea “magicianul cel mai puternic din Europa”. La 2 aprilie sunt 210 ani de la moartea sa.
Casanova, cel mai mare seducător din lume. Numele său a devenit sinonimul seducţiei. Adevărata lui personalitate depăşeşte însă cu mult legenda scandaloasă a aventurilor sexuale. Autor prolific şi formidabil povestitor, aventurier de anvergură internaţională lansat în iniţiative curajoase (a inventat, printre altele, loteria modernă), Casanova a fost primit în sălile de bal şi în dormitoarele claselor sociale cele mai înalte din Europa. Era libertin şi catolic practicant, escroc şi diplomat, autor strălucit şi mincinos fără scrupule. Contradicţiile întregii epoci în care a trăit s-au încarnat într-un seducător legendar, cunoscut lumii întregi.
Intelectualul. Evident, putem întreba un mongol, un chinez, un african cine e Casanova, şi acesta ar zâmbi complice, pentru că numele îl face să se gândească la un cuceritor de femei. Dar adevăratul Casanova, scriitorul, poetul, e mai puţin cunoscut. La Veneţia, editorul Albert Gardin, directorul Editurii Universitaria, şi-a propus o reconsiderare a imaginii celebrului personaj. El a tipărit, recent, traducerea în versuri făcută de Casanova, în venetă şi în toscană, a “Iliadei” lui Homer. “Vreau să vă arăt topul ediţiilor mele: acesta este Giacomo Casanova şi aceasta este «Iliada» lui în venetă, cu toate manuscrisele lui. E vorba despre o traducere în versuri, o muncă migăloasă, dificilă. Casanova nu a reuşit să îşi editeze traducerea în venetă (cea în toscană, în schimb, s-a publicat chiar aici, la Veneţia, în 1775). Eu sunt primul care a făcut-o. Editez şi alte cărţi ale lui sau despre el, încercând să îl prezint nu ca pe un personaj legendar, ci ca pe un mare intelectual al timpului său”. “Noi, adesea, cădem pradă concepţiei false care îl prezintă ca pe o maşină de sex”, ne spune Albert Gardin. Scria şi vâna femei în acelaşi timp? “Nu. Se retrăgea. Fiind aşa de mult ocupat cu literatura, cu poezia, cu eseurile, e surprinzător că a avut timp să mai facă şi altceva! Un personaj care a călătorit în Europa în lung şi-n lat, de la Constantinopol la Londra şi de la Madrid la Moscova…”
Imaginea lui e deformată. La fel ca şi cea a contemporanului şi concitadinului său Giorgio Baffo (1694-1768). “Peste câteva luni, vă pot oferi un exemplar dintr-o nouă ediţie Baffo. Un «livre de poche». Poeziile sale sunt picante şi au un efect imediat asupra cititorului, pentru că Baffo foloseşte un limbaj direct. El spunea: «eu numesc pâinea – pâine şi vinul – vin!». Puţini sunt însă cei care ştiu că şi Casanova era un poet de excepţie. Iubirile lui nu erau amoruri de ocazie, se îndrăgostea sincer de femeile din viaţa lui şi le transforma adeseori în muze.”
Cu gândul la Casanova şi la Baffo, editorul Albert Gardin a fondat la Veneţia un concurs anual de poezie erotică. În 2008, competiţia a numărat-o printre laureaţi pe Simona Lazăr, editor la Jurnalul Naţional. “E bine, ne-a spus el într-o seară, când în Piaţa San Giaccomo dall’Orio erau aplaudate versurile Simonei Lazăr, e bine să readucem, prin eros, bucuria în sufletele oamenilor. Nu cred că ne îndreptăm către un viitor virtual al erosului. În acelaşi timp, erosul e plăcerea corpului, a seducţiei, a cuvintelor. El trebuie trăit, nu ascuns, şi oamenii trebuie să înveţe acest gust, această deschidere şi plăcere a lui…”
Cu toate simţurile
Născut din părinţi actori, Casanova a început o carieră ecleziastică, urmată de o existenţă aventuroasă, în care a exersat numeroase activităţi: jucător profesionist, spion, finanţist, bibliotecar. A cunoscut curţile suveranilor Europei, dar şi închisorile lor. Libertin, a refuzat să se însoare. Etern nemulţumit, şi-a încheiat viaţa într-o bibliotecă. Deşi profesiunea sa oficială e de scriitor, Casanova a fost marcat în istorie mai puţin prin scrierile sale şi mai mult prin talentul de Don Juan. Despre sine, Casanova mărturiseşte într-o epistolă:
“Să ştiţi că am făcut întotdeauna deosebire între plăcerea fizică şi iubire; obsesia mea a fost, de altfel, să mă iubească cineva. Pentru mine, plăcerea fără dragoste e insipidă; un amant nu poate avea o plăcere mai mare decât aceea care depinde de plăcerea pe care o face obiectului iubit. Satisfacţia resimţită atunci când descoperim caracterul divin al recunoaşterii unei fizionomii de care ne-am îndrăgostit este supremă. De aceea, obişnuit să nu iubesc decât cu toate simţurile, eu nu puteam să fac dragoste fără cuvinte. La Londra, celebra curtezană Kitty Fisher era şarmantă, dar a trebuit să renunţ la ea pentru că nu vorbea decât engleza”.
"Cultivarea plăcerii simţurilor a fost întoteauna principala mea preocupare; am fost născut pentru sexul frumos şi de aceea l-am iubit mereu, făcându-mă iubit, la rândul meu, atât cât am putut... Mulţumită acestor înclinaţii, mă cred mai fericit decât alţii, pentru că sunt convins că ele mă fac să trăiesc mai intens plăcerea"
G. Casanova, "Povestea vieţii mele"
In Jurnalul National, 30 martie 2008
Casanova, cel mai mare seducător din lume. Numele său a devenit sinonimul seducţiei. Adevărata lui personalitate depăşeşte însă cu mult legenda scandaloasă a aventurilor sexuale. Autor prolific şi formidabil povestitor, aventurier de anvergură internaţională lansat în iniţiative curajoase (a inventat, printre altele, loteria modernă), Casanova a fost primit în sălile de bal şi în dormitoarele claselor sociale cele mai înalte din Europa. Era libertin şi catolic practicant, escroc şi diplomat, autor strălucit şi mincinos fără scrupule. Contradicţiile întregii epoci în care a trăit s-au încarnat într-un seducător legendar, cunoscut lumii întregi.
Intelectualul. Evident, putem întreba un mongol, un chinez, un african cine e Casanova, şi acesta ar zâmbi complice, pentru că numele îl face să se gândească la un cuceritor de femei. Dar adevăratul Casanova, scriitorul, poetul, e mai puţin cunoscut. La Veneţia, editorul Albert Gardin, directorul Editurii Universitaria, şi-a propus o reconsiderare a imaginii celebrului personaj. El a tipărit, recent, traducerea în versuri făcută de Casanova, în venetă şi în toscană, a “Iliadei” lui Homer. “Vreau să vă arăt topul ediţiilor mele: acesta este Giacomo Casanova şi aceasta este «Iliada» lui în venetă, cu toate manuscrisele lui. E vorba despre o traducere în versuri, o muncă migăloasă, dificilă. Casanova nu a reuşit să îşi editeze traducerea în venetă (cea în toscană, în schimb, s-a publicat chiar aici, la Veneţia, în 1775). Eu sunt primul care a făcut-o. Editez şi alte cărţi ale lui sau despre el, încercând să îl prezint nu ca pe un personaj legendar, ci ca pe un mare intelectual al timpului său”. “Noi, adesea, cădem pradă concepţiei false care îl prezintă ca pe o maşină de sex”, ne spune Albert Gardin. Scria şi vâna femei în acelaşi timp? “Nu. Se retrăgea. Fiind aşa de mult ocupat cu literatura, cu poezia, cu eseurile, e surprinzător că a avut timp să mai facă şi altceva! Un personaj care a călătorit în Europa în lung şi-n lat, de la Constantinopol la Londra şi de la Madrid la Moscova…”
Imaginea lui e deformată. La fel ca şi cea a contemporanului şi concitadinului său Giorgio Baffo (1694-1768). “Peste câteva luni, vă pot oferi un exemplar dintr-o nouă ediţie Baffo. Un «livre de poche». Poeziile sale sunt picante şi au un efect imediat asupra cititorului, pentru că Baffo foloseşte un limbaj direct. El spunea: «eu numesc pâinea – pâine şi vinul – vin!». Puţini sunt însă cei care ştiu că şi Casanova era un poet de excepţie. Iubirile lui nu erau amoruri de ocazie, se îndrăgostea sincer de femeile din viaţa lui şi le transforma adeseori în muze.”
Cu gândul la Casanova şi la Baffo, editorul Albert Gardin a fondat la Veneţia un concurs anual de poezie erotică. În 2008, competiţia a numărat-o printre laureaţi pe Simona Lazăr, editor la Jurnalul Naţional. “E bine, ne-a spus el într-o seară, când în Piaţa San Giaccomo dall’Orio erau aplaudate versurile Simonei Lazăr, e bine să readucem, prin eros, bucuria în sufletele oamenilor. Nu cred că ne îndreptăm către un viitor virtual al erosului. În acelaşi timp, erosul e plăcerea corpului, a seducţiei, a cuvintelor. El trebuie trăit, nu ascuns, şi oamenii trebuie să înveţe acest gust, această deschidere şi plăcere a lui…”
Cu toate simţurile
Născut din părinţi actori, Casanova a început o carieră ecleziastică, urmată de o existenţă aventuroasă, în care a exersat numeroase activităţi: jucător profesionist, spion, finanţist, bibliotecar. A cunoscut curţile suveranilor Europei, dar şi închisorile lor. Libertin, a refuzat să se însoare. Etern nemulţumit, şi-a încheiat viaţa într-o bibliotecă. Deşi profesiunea sa oficială e de scriitor, Casanova a fost marcat în istorie mai puţin prin scrierile sale şi mai mult prin talentul de Don Juan. Despre sine, Casanova mărturiseşte într-o epistolă:
“Să ştiţi că am făcut întotdeauna deosebire între plăcerea fizică şi iubire; obsesia mea a fost, de altfel, să mă iubească cineva. Pentru mine, plăcerea fără dragoste e insipidă; un amant nu poate avea o plăcere mai mare decât aceea care depinde de plăcerea pe care o face obiectului iubit. Satisfacţia resimţită atunci când descoperim caracterul divin al recunoaşterii unei fizionomii de care ne-am îndrăgostit este supremă. De aceea, obişnuit să nu iubesc decât cu toate simţurile, eu nu puteam să fac dragoste fără cuvinte. La Londra, celebra curtezană Kitty Fisher era şarmantă, dar a trebuit să renunţ la ea pentru că nu vorbea decât engleza”.
"Cultivarea plăcerii simţurilor a fost întoteauna principala mea preocupare; am fost născut pentru sexul frumos şi de aceea l-am iubit mereu, făcându-mă iubit, la rândul meu, atât cât am putut... Mulţumită acestor înclinaţii, mă cred mai fericit decât alţii, pentru că sunt convins că ele mă fac să trăiesc mai intens plăcerea"
G. Casanova, "Povestea vieţii mele"
In Jurnalul National, 30 martie 2008
sâmbătă, 8 martie 2008
Torino, proiect despre limită
Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică “Nicolae Iorga” din Veneţia şi-a propus anul acesta să cucerească noi teritorii italiene, deschizând ofensiva culturală în nordul peninsulei, la Torino, Padova, Verona şi Milano.
Celebru pentru giulgiul Mântuitorului, dar şi pentru marca Fiat, Torino e azi un oraş medieval şi modern totodată. El s-a dovedit o gazdă receptivă la mesajul expoziţiei “Mitologii temporare”, prezentată de şase artişti din România: Alexandru Rădvan, Ciprian Paleologu, Cosmin Moldovan, Mihai Coşuleţu, Raluca Ionescu şi Simona Vilău. Ei reprezintă două paliere bine conturate în arta tânără, descriind tendinţele de avangardă apărute după anul 2000: pictura figurativă şi New Media.
Inventar de teme. Fie ea de ordin estetic sau principial, limita pe care ei şi-o impun (subtitlul expoziţiei este chiar “Proiect despre limită”) sau încearcă să o depăşească, le asigură un teritoriu privat, în care “artistul-proprietar” construieşte sau descompune imagini, teorii, sisteme de valori. Inventarul temelor la vedere e uşor de făcut: anunţuri inopinate, reţete kow-how-to-kill, oameni biodegradabili, cupluri otrăvite, sinucigaşi, utopia unei lumi pierdute, “paradise lost”…
“Dacă la Ciprian Paleologu şi Mihai Coşuleţu este vorba despre câte un proiect structurat pe o perioadă lungă şi strict autoreferenţial – comentează curatorul expoziţiei, Simona Vilău –, în cazul lui Alexandru Rădvan, autoreferenţialitatea este transferată unor personaje mitologice din arealul mediteranean. La rândul său, Raluca Ionescu, în seria «Moarte la Veneţia», caută, cu ajutorul aparatului de fotografiat, limita reală a existenţei umane, în timp ce Cosmin Moldovan creează zeităţi contemporane, branduri ale epocii digitale.” Artiştii români au prezentat la Torino o viziune originală asupra unei lumi care-şi pierde, treptat, conturul, regăsindu-se în imaginar. Aceeaşi lume care-i furnizează, de altfel, şi Simonei Vilău personaje europene pe care talentata pictoriţă le aduce în contemporaneitate, înscenându-le finaluri neaşteptate…
Dobrogea pentru italieni
La Palazzo Correr, sediul IRCCU “Nicolae Iorga” din Veneţia, expun, până la 16 martie, pictori dobrogeni – cadre didactice şi studenţi de la Universitatea Ovidius. “Spaţiul dobrogean în contextul modernităţii”, tema propusă publicului italian, urmăreşte perspectiva influenţelor culturale şi istorice, receptate în Dobrogea dinspre lumea latină, balcanică şi orientală. Pe simeze: Daniela şi Gheorghe Căruţiu, Anamaria Baciu, Marian Burhală, Alen Mihai Decebal, Flavia Lupu, Sânziana Romanescu şi Dragoş Tudor.
In Jurnalul National, 9 martie 2008
Celebru pentru giulgiul Mântuitorului, dar şi pentru marca Fiat, Torino e azi un oraş medieval şi modern totodată. El s-a dovedit o gazdă receptivă la mesajul expoziţiei “Mitologii temporare”, prezentată de şase artişti din România: Alexandru Rădvan, Ciprian Paleologu, Cosmin Moldovan, Mihai Coşuleţu, Raluca Ionescu şi Simona Vilău. Ei reprezintă două paliere bine conturate în arta tânără, descriind tendinţele de avangardă apărute după anul 2000: pictura figurativă şi New Media.
Inventar de teme. Fie ea de ordin estetic sau principial, limita pe care ei şi-o impun (subtitlul expoziţiei este chiar “Proiect despre limită”) sau încearcă să o depăşească, le asigură un teritoriu privat, în care “artistul-proprietar” construieşte sau descompune imagini, teorii, sisteme de valori. Inventarul temelor la vedere e uşor de făcut: anunţuri inopinate, reţete kow-how-to-kill, oameni biodegradabili, cupluri otrăvite, sinucigaşi, utopia unei lumi pierdute, “paradise lost”…
“Dacă la Ciprian Paleologu şi Mihai Coşuleţu este vorba despre câte un proiect structurat pe o perioadă lungă şi strict autoreferenţial – comentează curatorul expoziţiei, Simona Vilău –, în cazul lui Alexandru Rădvan, autoreferenţialitatea este transferată unor personaje mitologice din arealul mediteranean. La rândul său, Raluca Ionescu, în seria «Moarte la Veneţia», caută, cu ajutorul aparatului de fotografiat, limita reală a existenţei umane, în timp ce Cosmin Moldovan creează zeităţi contemporane, branduri ale epocii digitale.” Artiştii români au prezentat la Torino o viziune originală asupra unei lumi care-şi pierde, treptat, conturul, regăsindu-se în imaginar. Aceeaşi lume care-i furnizează, de altfel, şi Simonei Vilău personaje europene pe care talentata pictoriţă le aduce în contemporaneitate, înscenându-le finaluri neaşteptate…
Dobrogea pentru italieni
La Palazzo Correr, sediul IRCCU “Nicolae Iorga” din Veneţia, expun, până la 16 martie, pictori dobrogeni – cadre didactice şi studenţi de la Universitatea Ovidius. “Spaţiul dobrogean în contextul modernităţii”, tema propusă publicului italian, urmăreşte perspectiva influenţelor culturale şi istorice, receptate în Dobrogea dinspre lumea latină, balcanică şi orientală. Pe simeze: Daniela şi Gheorghe Căruţiu, Anamaria Baciu, Marian Burhală, Alen Mihai Decebal, Flavia Lupu, Sânziana Romanescu şi Dragoş Tudor.
In Jurnalul National, 9 martie 2008
vineri, 7 martie 2008
Ce mîncăm la Carnaval?
http://www.bogdanulmu.eu/labels/carnavalul%20de%20la%20Venetia.html
Viaţa e plină de neprevăzut : acum mai bine de două decenii, am colaborat, la Teatrul din Bacău, cu un tînăr înalt şi civilizat, care era regizor tehnic şi, uneori, actor. Apare şi-ntr-o fotografie , din multele-mi plicuri cu poze din spectacole personale.
Acum mai bine de zece ani, am cunoscut, tot în oraşul lui Bacovia, o jună jurnalistă, care mai întîi mi-a luat un interviu, apoi a scris nişte cronici şi, chiar, la un festival, ne-am împrietenit.
Cusurgii cum vă ştiu, veţi întreba ce-au acest zgribulite amintiri, cu titlul articolului. PĂI AU! Fiindcă cei doi scot, de peste 175 de săptămîni, în cadrul Jurnalului naţional, un supliment excelent – Jurnalul de bucătărie. Ei se numesc Simona Lazăr şi Tudor Cireş. Cum hobby-ul meu notoriu rămîne gastronomia, înţelegeţi de ce mă opresc, azi, asupra numărului dedicat de cei doi gastronomi, bucatelor din teatrul lui Goldoni.
Am studiat şi eu într-o carte (Spectacol gastronomic, ed. Casa cărţii de ştiinţă, Cluj, 2000) confluenţa celor două arte ; deci, ideea mi se pare minunată. Autorii însă au avantajul că au încercat bucatele veneţiene la faţa locului , acum le compară cu cele din teatrul marelui comediograf şi-n plus, oferă reţetele - care apar, în piese, doar pomenite.
Sunt cercetate 12 comedii (din cele peste 120, cîte ne-a lăsat Goldoni). În Campiello (Piaţeta – text care a rămas în memoria-mi de spectator, datorită montării lui Purcărete) se comandă „orez cu carne de berbec, claponi, friptură de viţel, salamuri, vin dulce şi bun, gogoşi (frittole), supă de legume tradiţională (minestra), ficat de viţel, limbă sărată, creier” etc. Pe aceeaşi pagină, autorii suplimentului ne oferă şi reţeta Figa de vedelo (ficat de viţel).
Îndrăgostiţii propun „pastiţio cu macaroane, supă cu ierburi, perişoare, ficăţei prăjiţi”. Ni se oferă, alături, şi reţeta unuia dintre felurile de mîncare citate. Femeia cumsecade ne readuce-n memoria olfactivă polenta (mămăliga). Numai că eroina comediei face din prepararea ei un adevărat poem! Ce aduce-n plus reţeta? Faptul că se presară deasupra butirro (brînză de vacă) şi se bea apoi un vin „preţios şi dulce”. Mai cunoscuta comedie Hangiţa (jucată în exces, am spune, în teatrele noastre!) aduce şi ea, sub luminile rampei, „porumbel fript, tocăniţă cu fructe de mare, şi vinul de Bourgogne”. Alăturat, ni se oferă o reţetă interesantă – tocăniţa de scoici. Să nu uit : majoritatea meselor goldoniene se sfîrşeau cu o ciocolată caldă...
Mai sunt analizate în jurnalul de bucătărie, din perspectivă culinară, comediile Slujnica isteaţă, Guvernanta, Slugă la doi stăpîni, După faptă şi răsplată, Cafeneaua, Una din ultimele seri de carnaval, Femeia din casa lui. În paranteză fie spus, multe din textele incluse în mica antologie culinar/goldoniană au născut, în Italia, dar şi-n România, spectacole celebre. MI-ar fi plăcut să se facă şi referiri la ele (măcar la cele ale lui Giorgio Strehler, Vlad Mugur, Iulian Vişa, Silviu Purcărete ).
Două obiecţii am, ca dublu împătimit de subiect : 1) nu întîlnim, în comediile cercetate, un rafinament al meniurilor şi al poftelor; 2) de unde preferinţa pentru vinul dulce – cînd se ştie, vinul cunoscătorilor este cel sec? Dar goldonierii, ca şi gondolierii, nu-s nişte rafinaţi...
Aştept de la tandemul Lazăr/Cireş o nouă provocare, de genul ce mîncau eroii lui Will? Ori ai lui nenea Iancu sau ai lui Gogol ş.a.m.d. Ideea numărului recent, ne-a nărăvit la livreşti & teatrale apetituri. Şi cine aţîţă şi lasă, Dumnezeu să-i dea pedeapsă abstinenţa şi dieta ştiu ei cui...
Bogdan Ulmu
Viaţa e plină de neprevăzut : acum mai bine de două decenii, am colaborat, la Teatrul din Bacău, cu un tînăr înalt şi civilizat, care era regizor tehnic şi, uneori, actor. Apare şi-ntr-o fotografie , din multele-mi plicuri cu poze din spectacole personale.
Acum mai bine de zece ani, am cunoscut, tot în oraşul lui Bacovia, o jună jurnalistă, care mai întîi mi-a luat un interviu, apoi a scris nişte cronici şi, chiar, la un festival, ne-am împrietenit.
Cusurgii cum vă ştiu, veţi întreba ce-au acest zgribulite amintiri, cu titlul articolului. PĂI AU! Fiindcă cei doi scot, de peste 175 de săptămîni, în cadrul Jurnalului naţional, un supliment excelent – Jurnalul de bucătărie. Ei se numesc Simona Lazăr şi Tudor Cireş. Cum hobby-ul meu notoriu rămîne gastronomia, înţelegeţi de ce mă opresc, azi, asupra numărului dedicat de cei doi gastronomi, bucatelor din teatrul lui Goldoni.
Am studiat şi eu într-o carte (Spectacol gastronomic, ed. Casa cărţii de ştiinţă, Cluj, 2000) confluenţa celor două arte ; deci, ideea mi se pare minunată. Autorii însă au avantajul că au încercat bucatele veneţiene la faţa locului , acum le compară cu cele din teatrul marelui comediograf şi-n plus, oferă reţetele - care apar, în piese, doar pomenite.
Sunt cercetate 12 comedii (din cele peste 120, cîte ne-a lăsat Goldoni). În Campiello (Piaţeta – text care a rămas în memoria-mi de spectator, datorită montării lui Purcărete) se comandă „orez cu carne de berbec, claponi, friptură de viţel, salamuri, vin dulce şi bun, gogoşi (frittole), supă de legume tradiţională (minestra), ficat de viţel, limbă sărată, creier” etc. Pe aceeaşi pagină, autorii suplimentului ne oferă şi reţeta Figa de vedelo (ficat de viţel).
Îndrăgostiţii propun „pastiţio cu macaroane, supă cu ierburi, perişoare, ficăţei prăjiţi”. Ni se oferă, alături, şi reţeta unuia dintre felurile de mîncare citate. Femeia cumsecade ne readuce-n memoria olfactivă polenta (mămăliga). Numai că eroina comediei face din prepararea ei un adevărat poem! Ce aduce-n plus reţeta? Faptul că se presară deasupra butirro (brînză de vacă) şi se bea apoi un vin „preţios şi dulce”. Mai cunoscuta comedie Hangiţa (jucată în exces, am spune, în teatrele noastre!) aduce şi ea, sub luminile rampei, „porumbel fript, tocăniţă cu fructe de mare, şi vinul de Bourgogne”. Alăturat, ni se oferă o reţetă interesantă – tocăniţa de scoici. Să nu uit : majoritatea meselor goldoniene se sfîrşeau cu o ciocolată caldă...
Mai sunt analizate în jurnalul de bucătărie, din perspectivă culinară, comediile Slujnica isteaţă, Guvernanta, Slugă la doi stăpîni, După faptă şi răsplată, Cafeneaua, Una din ultimele seri de carnaval, Femeia din casa lui. În paranteză fie spus, multe din textele incluse în mica antologie culinar/goldoniană au născut, în Italia, dar şi-n România, spectacole celebre. MI-ar fi plăcut să se facă şi referiri la ele (măcar la cele ale lui Giorgio Strehler, Vlad Mugur, Iulian Vişa, Silviu Purcărete ).
Două obiecţii am, ca dublu împătimit de subiect : 1) nu întîlnim, în comediile cercetate, un rafinament al meniurilor şi al poftelor; 2) de unde preferinţa pentru vinul dulce – cînd se ştie, vinul cunoscătorilor este cel sec? Dar goldonierii, ca şi gondolierii, nu-s nişte rafinaţi...
Aştept de la tandemul Lazăr/Cireş o nouă provocare, de genul ce mîncau eroii lui Will? Ori ai lui nenea Iancu sau ai lui Gogol ş.a.m.d. Ideea numărului recent, ne-a nărăvit la livreşti & teatrale apetituri. Şi cine aţîţă şi lasă, Dumnezeu să-i dea pedeapsă abstinenţa şi dieta ştiu ei cui...
Bogdan Ulmu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)