Frumoasa veneţiană

“Festa Veneziana” sau prologul Carnavalului

2011-02-22T05:47:00.000-08:00

Intrarea în Postul cel mare al Paştilor debutează, la Veneţia, cu strigătul “lepădării” de păcatul cărnii: “Carni vale!” (un fel de “Adio, carne!”, ca să parafrazăm titlul unui roman celebru). Sau, mai bine spus, este timpul pentru “Carnivale”. Pentru joc şi exuberanţă, pentru mici ori mari păcate ascunse sub mască. Este timpul pentru Carnaval!
Anul acesta, Veneţia îşi aşteaptă turiştii frenetici între 26 februarie şi 8 martie. Dar, mai înainte de aceasta, în weekendul ce tocmai a trecut, Veneţia a fost numai şi numai a veneţienilor, pentru... “Festa veneziana”.
Sâmbătă, 19, şi duminică, 20 februarie, locuitorii Serenissimei au avut parte de o sărbătoare numai a lor, un fel de “antrenament cu muniţie de război” pentru carnavalul ce va urma. “Festa veneziana” a debutat cu “Volo della Pantegana” (zborul şobolanului), o parodie a “zborului îngerului” cu care începe, de fiecare dată, Carnavalul. “Şobolanul” a “zburat” nu din vârful Campanillei, ci de pe unul dintre podurile cartierului Cannareggio, “alungat” cu măturile de “gospodinele” speriate, pe Canale Grande... A urmat apoi o “regata” (din nou în cheie parodică), la care au participat sute de bărci.
Marele Carnaval începe sâmbătă! Dacă nu v-aţi hotărât unde să mergeţi în weekend, Veneţia poate fi o opţiune.
“Carni vale!”

Publicat în Jurnalul Naţional, 21 februarie 2011, ediţia online.

O carte despre identitatea gastronomică a României interbelice

2009-12-08T23:43:00.000-08:00

Dictatura gastronomică. 1501 feluri de mâncare, de Constantin BacalbaşaDacă plecaţi în căutarea unor elemente de identitate biografică a Bucureştiului interbelic, cel mai savuros dintre ghidurile de iniţiere culinară este Dictatura gastronomică, instaurată de memorialistul şi gazetarul Constantin Bacalbaşa (1856-1935).
Vă invităm să reînviem un oraş gastronomic „pe cale de dispariţie". Avem şansa să redescoperim împreună uzanţele, relaţiile din lăuntrul familiei regale, din lumea aristocraţiei româneşti, dar şi viaţa aventuroasă a saloanelor Bucureştiului monden.
Vor fi alături de noi: Simona Lazăr (jurnalistul şi gastronomul care a îngrijit, prefaţat şi îmbogăţit cu sute de note şi anecdote Dictatura gastronomică. 1501 feluri de mâncare), Ştefania Ciubotaru (doctor în ştiinţe istorice, autor al unui studiu amplu cu privire la viaţa cotidiană a Casei Regale) şi scriitorul Stelian Tănase (creatorul Bucureştiului „strict secret").
Întâlnirea va avea loc joi, 10 decembrie 2009, la ora 18.00, în cadrul Librăriei Cărtureşti din incinta Muzeului Ţăranului Român, şoseaua Kiseleff, nr. 3, Sector 1, Bucureşti.
Editura Cartex a intrat pe piaţa de carte în anul 2000, într-un spaţiu editorial foarte dens. A început prin a edita literatură română canonică, dar foarte curând interesul publicului a determinat extinderea spre zona traducerilor. Astăzi, cititorii se pot întâlni cu o serie de autori fundamentali şi cu cărţi esenţiale din spaţiul beletristicii româneşti şi universale apărute în Editura Cartex.
Titlurile Editurii Cartex sunt organizate în câteva serii de autor (Mircea Eliade, Marin Preda, Liviu Rebreanu, Panait Istrati etc.), subsumate unei colecţii de literatură română clasică şi contemporană, o colecţie de literatură universală, cărţi pentru copii, dicţionare de limbi străine şi o foarte de succes colecţie de cărţi practice.

Un răsfăţ gastronomic în stilul vechii Veneţii

2009-03-17T07:24:00.000-07:00

Mmmm! Anghila cu sos roşu şi polenta prăjită, cu care ne îmbia, la Veneţia, pe Fondamenta della Misericordia, Pepino, napoletanul. Ne privim unul pe celălalt şi ştim, trebuie să ne întoarcem la Veneţia. Pentru anghilă, pentru bucătar, dar şi pentru Nico Santoro, patronul restaurantului "La Fondamenta"; patron de restaurant şi creator de modă, veneţian până în vârful unghiilor...
NICO, VENEŢIANUL
Recapitulăm întâlnirea cu Nico, în restaurantul aflat nu departe de Chiesa Madonna dell'Orto, la o oră matinală, când Carnavalul încă vegeta, sub ploaia subţire. "Anghila este o mâncare specifică pentru insula Burano, numită şi «Insula Pescarilor». O recunoşti după casele pictate în culori puternice, vii. Noi, aici, la «La Fondamenta», o pregătim cu sos roşu... Ne place să aducem reţetele vechi în prezent şi să le pregătim în stil modern. De exemplu, faimoasul «nero di seppia con polenta»... (cerneală de sepie cu mămăligă - n.r.). Putem folosi cerneala de sepie, coaptă, împreună cu bucăţi de peşte. Putem să adăugăm paste sau spaghetti. Piperată şi foartă gustoasă, cerneala de sepie, coaptă, nu prea mai este pregătită astăzi în restaurante, nici măcar în cele veneţiene, pentru că este foarte greu de gătit. Specific cetăţii lagunare mai este şi ficatul de vită, copt cu ceapă, piper negru şi oţet de vin alb." Nico Santoro (este numele său de "couturier" - "pentru că sună bine; numele unui creator de modă trebuie să rămână în auz" - de fapt, prenumele său este Roberto) ne propune o călătorie gustativă prin gastronomia Veneţiei. Dar până la "nero di seppia" sau anghilă, ne îmbie cu un mix de fructe de mare şi peşte. "Totul este foarte simplu: scampi (creveţi), langustină, doradă marinată cu ghimbir şi zeamă de portocale, anghilă marinată în brandy... Această combinaţie dă o senzaţie deosebită. Gusturile explodează, simţurile sunt aţâţate."
PEPINO, NAPOLETANUL
Locuieşte în Veneţia de trei decenii. Poate spune că, deja, nici o subtilitate gastronomică a Serenissimei nu-i este necunoscută. Pune în ecuaţie, scurt, deosebirile dintre cele două zone ale Italiei: "Veneţienii sunt nobili şi romantici, napoletanii sunt macho". Din cele două culturi gastronomice şi-a extras propria filosofie: "Mâncarea trebuie să fie uşoară. Nu pun prea multă ceapă, usturoi sau roşii... este stupid să îneci carnea sau peştele în aşa ceva. Preparatul nu trebuie să stea prea mult la fiert, la copt sau la prăjit. Nu trebuie să omorâm gustul mâncării!"

Antipasti
Nico Santoro crede că o masă bună începe cu "antipasti" potrivite, făcute în stil veneţian. "Somon sau carpaccio din fructe de mare, marinate cu lime, piper negru, ghimbir, suc de portocale... ori faimoasele «sardine in saor», cu ceapă, struguri, ananas şi oţet... - toate pregătesc gura pentru răsfăţul culinar care urmează."

Efim, basarabeanul
Este ospătar în restaurantul "La Fondamenta". Efim are numai 18 ani. A venit din Basarabia, la Veneţia, în 2004, împreună cu mama sa. Visează să-şi cumpere, într-o zi, un apartament la Mestre. Cu plata în rate. "Veneţienii sunt primitori", ne zice, "depinde cum te comporţi cu ei. Să nu le zici nimic, să fii paşnic, să-ţi vezi de treabă şi să fii civilizat". În privinţa mâncării, constată că italienii preferă carnea crudă, peştele crud. "Mie nu-mi prea place. Cel mai bine mă simt când mama îmi face câte un borşâşor sau mămăliguţă cu peşte prăjit şi mujdei."

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 11 februarie 2009

Tintoretto, mauri, măşti şi reţete vechi

2009-03-17T07:14:00.000-07:00

Porneşti din Strada Nova, chiar din faţa Palatului Correr, celebra "casă a lui Iorga", unde se află sediul Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică, şi, traversând Campo Santa Fosca, începi explorarea unui vechi "sestiere" (cartier) veneţian: Cannaregio. Aici, în zilele Carnavalului, dedicat, ca şi anul trecut, "celor şase simţuri", ai întâlnire cu... gustul.

De fapt, cu gusturile Veneţiei, dominate de "baccala", "frutti di mare", "salsa", "zuppa", "mandorle" sau "fegato venexiano"... Restaurantele care propun "meniuri de Carnaval", în ton cu efervescenţa acestor zile, sunt invadate de... măşti. De la personajele "recompuse" cu ajutorul fastuoaselor costume de epocă (pentru care s-au plătit sute sau chiar mii de euro), purtând măşti fantaste pe figură, până la oaspeţii de-o zi ai Veneţiei, care îşi ascund chipul sub o mască simplă, cumpărată la colţ de stradă, pentru câţiva euro.
Dar, înainte de a intra în "paradisul pierdut" al aromelor, să facem o scurtă incursiune în trecutul Serenissimei şi al acestui cartier liniştit.
MADONNA DELL'ORTO
De la Campo Santa Fosca, după câteva străduţe înguste şi două arce, ţi se deschide dinainte un spaţiu larg, dominat de două canale şi de unul dintre cele mai frumoase edificii veneţiene: Chiesa Madonna dell'Orto. Biserica este faimoasă atât datorită picturilor pe care le adăposteşte, semnate de maeştri ai artei italiene, precum: Antonio Rizzo (1430-1499), Cima da Conegliano (1460-1518), Giuseppe Sardi (1624-1699), Jacopo Tintoretto (1518-1594), Girolamo Santacroce (1503-1556), Jacopo Palma il Vecchio (1480-1528), Tiziano Vecelio (1488-1576), cât şi pentru celebra statuie a "Fecioarei din Grădină" - operă a sculptorului Giovanni de Santi (secolul al XIV-lea).
Biserica a fost ridicată în secolul al XIV-lea de călugării Ordinului "Humiliatorum" (al Umiliaţilor) şi a fost închinată lui Dumnezeu-Tatăl, Sfintei Fecioare şi Sfântului Cristofor (ocrotitorul pelerinilor), având o arhitectură splendidă şi fiind minunat decorată. Surprinzător, statuia Madonnei, de care se leagă (între altele) faima edificiului, a fost realizată de Giovanni de Santi la comanda parohului unei alte biserici celebre, Santa Maria Formosa. Nu se ştie de ce, parohul a refuzat statuia cu puţin timp înainte ca aceasta să fie gata. Fără a o finaliza, sculptorul a lăsat-o, provizoriu, în fundul propriei grădini. Se spune că soţia artistului ar fi observat că în jurul statuii (reprezentând-o pe Maica Domnului cu Pruncul Iisus) apăreau lumini stranii în timpul nopţii. Vorba s-a întins şi o mulţime de pelerini a invadat grădina familiei de Santi. Pentru a nu se transforma într-o formă improprie de cult, până la autentificarea unui eventual miracol legat de statuie, episcopul de la Catedrala San Pietro di Castello a sugerat ascunderea acesteia. De Santi a oferit-o călugărilor care oficiau în biserica închinată atunci Sfântului Cristofor. Aceasta se întâmpla în anul 1377. Douăzeci şi doi de ani mai târziu, datorită numeroaselor miracole pe care statuia le-a făcut, consiliul eparhial a decis ca biserica să îşi schimbe numele în Madonna dell'Orto.
JACOPO ROBUSTO, ZIS TINTORETTO
Pelerinii de astăzi sunt poate mai puţin impresionaţi de istoria miraculoasei statui, cât de faima artiştilor care au pictat scenele religioase ce împodobesc biserica. Între ei, Jacopo Robusto, zis Tintoretto. Judecata de Apoi, Adoraţia Viţelului de Aur, Viziunea Crucii a Sfântului Petru, Cele patru virtuţi cardinale (două fresce, una reprezentând Justiţia şi Temperanţa, iar cea de a doua, Prudenţa şi Forţa), Înălţarea Sfântului Paul, Intrarea Fecioarei în templu - monumentalele opere de artă, restaurate astăzi, sunt contemplate de turiştii care nu uită să poposească, pentru câteva clipe, şi la mormântul lui Tintoretto, aflat în capela absidală dreaptă şi "păzit" de bustul făcut acestuia de sculptorul Napoleone Martinuzzi.
Călătorul avizat va şti că, nu departe de biserică, pe Calle dei Mori, într-un splendid imobil medieval "vegheat" de mauri sculptaţi şi fixaţi în nişe, la colţul şi pe faţadele casei, a locuit maestrul. Îl indică şi o placă memorială, deasupra căreia se află un mic portret în basorelief reprezentându-l pe Tintoretto.
"LIBRO PER CUOCO"
Din acelaşi veac al XIV-lea, în care a fost construită Chiesa Madonna dell'Orto, datează şi cel mai vechi manuscris culinar al Veneţiei. "Libro per cuoco", preţiosul reţetar gastronomic, a fost descoperit întâmplător în secolul al XIX-lea şi a fost atribuit unui autor anonim, de origine venetă, sau veneţiană, care a trăit, după toate probabilităţile, la sfârşitul anilor 1300. Manuscrisul pare să fi fost scris de un bucătar priceput, care lucra în casa unui patrician al Veneţiei sau al vreunui puternic şi bogat reprezentant al bisericii. Autorul anonim avea propria locuinţă în cetatea lagunară, ceea ce face mai plauzibilă originea lui veneţiană, un alt argument fiind faptul că textul este scris în venetă (dialect local). După scriitura reţetarului, poţi observa că nu era un simplu executant, ci şi un om cu o cultură bună, educat, capabil să descrie reţetele în aşa fel încât să poată fi înţelese de tinerii învăţăcei într-ale artei culinare. Simplu, precis, reţetarul anonimului veneţian nu este lipsit totuşi de eleganţa şi preţiozitatea exprimării specifice patricienilor Serenissimei.
Dintre cele 135 de reţete specifice pentru Trecento - reţete după care, probabil, se gătea şi în Cannaregio, pe Calle dei Mori sau pe Fondamenta della Misericordia, un veac ori două mai târziu, pe vremea lui Tintoretto - am ales şi noi câteva, pe care le-am tradus şi vi le prezentăm în aceste pagini.

Frittelle imperiali magnifiche
Magnifice gogoşi imperiale
Pentru a pregăti "frittelle" (gogoşi) demne de un împărat, ia albuşuri şi felii de caş proaspăt, amestecă-le şi bate-le împreună, apoi adaugă făină şi seminţe de pin curăţate. Ia o tigaie cu multă untură şi coace frittellele. Când le scoţi, presară-le cu zahăr din abundenţă şi serveşte-le calde.

Erbetella o frittatina d'erbe
Omletă cu ierburi aromatice
Pentru a obţine o "frittatina d'erbe" coaptă în tigaie, ia mentă, salvie, pătrunjel, maghiran şi alte ierburi aromatice care se găsesc, zdrobeşte-le împreună într-un mojar, adaugă slănina tăiată mărunt, leagă compoziţia cu ouă bătute şi prăjeşte-le într-o tigaie cu grăsime.

Uova ripiene
Ouă umplute
Pune ouăle la fiert până se fac tari. După ce au fiert îndeajuns trece-le subit în apă rece, curăţă-le imediat şi taie-le în două, scoţând gălbenuşurile. Ia ierburi aromatice, spală-le, zdrobeşte-le în mojar, adaugă brânză dulce, gălbenuşurile şi condimentele, amestecă-le până se obţine o pastă pe care o legi cu ouă crude. Ia jumătăţile de ou, umple-le cu această umplutură, pune-le într-o tavă şi dă-le la cuptor. Când sunt gata, transferă-le pe un platou, presară zahăr şi serveşte-le imediat.

Ambrogino o pollo speziato alle mondorle
Ambrogino sau bucăţi de pui cu migdale
Puiul tăiat bucăţi şi ceapa tăiată fin se prăjesc în untură topită, apoi se adaugă condimente dulci şi puternice, bine mărunţite în mojar: ghimbir, scorţişoară, cuişoare, seminţe de cardamom. Se iau migdalele necurăţate, dar măcinate (circa 600 g pentru trei pui), ierburi şi şofran şi se adaugă în ultimul moment în sosul condimentat. Când puiul este bine copt se toarnă sosul deasupra şi se serveşte.

Gondola sau arca gusturilor?

2009-03-17T07:05:00.000-07:00

Pentru al doilea an, Carnavalul veneţian (13-14 februarie 2009) va sta sub semnul celor "şase simţuri". Şase simţuri, şase cartiere. Sensation! Şi tot ca anul trecut, Cannaregio va fi acel "sestiere" unde va fi "onorat" gustul bucatelor specifice cetăţii lagunare. Un motiv în plus, pentru noi, de a face din nou un scurt pelerinaj pe străzile Serenissimei.
Din gondola veneţiană ne vom "teleporta" apoi la Lyon, în vechiul burg al gusturilor fine, acolo unde la Bocuse d'Or, anul acesta, pe primul loc s-a clasat nu un francez, ci... un chef scandinav. Semn că arta culinară aparţine lumii întregi.
În fine, vom reveni acasă în "arca gusturilor", acolo unde mişcarea internaţională "slow food" începe să îşi arate interesul şi pentru bucătăria tradiţională românească. În definitiv, cea mai bună mâncare este tot "la mama acasă"!

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 11 februarie 2009

Reţeta de suflet

2009-03-17T07:04:00.000-07:00

Primul reţetar veneţian, "Libro per cuoco", redactat undeva către sfârşitul anilor 1300, abundă în reţete clasice, deja, pentru începutul Evului Mediu. Între acestea se află şi «biancomangiare», fel de mâncare ce cucerise Franţa şi Italia. Numele şi-l trage de la culoarea pe care o are - albă (bianco) -, datorată ingredientelor principale: laptele şi pulberea de migdale, asociate cu făină de orez, care îi dă o consistenţă gelatinoasă.
Legenda spune că biancomangiare a pregătit şi Matilda di Canossa (viitoare regină a Italiei), pentru masa de împăcare dintre Papa Grigorie al VI-lea şi Împăratul Enrico al IV-lea (excomunicat de papă), la 28 ianuarie 1077. Deşi astăzi preparatul e cunoscut drept un fel de budincă dulce, în trecut se pregăteau deopotrivă mâncăruri dulci şi sărate, care aveau această denumire. Un exemplu este şi reţeta din "Libro per cuoco", ce conţine migdale, zahăr, cuişoare, untură şi... carne de pasăre. Pentru 12 persoane, reţeta medievală cere să ai la îndemână: 1200 g migdale, 300 g orez, 4 găini, 600 g untură proaspătă, 450 g zahăr, 35-40 g cuişoare. Cum se pregăteşte? "Curăţă migdalele, păstrează o parte întregi, iar restul macină-le. Diluează pulberea de migdale cu puţină apă şi trece-o printr-o sită. Curăţă orezul, spală-l în apă caldă, lasă-l la zvântat, apoi macină-l fin. Curăţă găinile, taie-le bucăţi, fierbe-le puţin, taie apoi carnea în fileuri subţiri şi frige-le în ulei de floarea-soarelui, la foc mic. Pune pe foc laptele de migdale, după ce ai păstrat deoparte două căni. Când laptele ajunge la punctul de fierbere, diluează făina de orez în laptele rece şi varsă totul în laptele fierbinte. Ia oala de pe foc şi adaugă iute fileurile de găină şi untura, lasă pe foc şi încorporează zahărul, amestecând mereu. Când s-a îngroşat, varsă-l în boluri sau ceşti, presară zahăr, migdale prăjite şi cuişoare. Sosul trebuie să rămână alb ca zăpada, scăzut şi bogat în condimente."

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 11 februarie 2009

Pauză de cafea

2008-05-06T21:51:00.001-07:00

De multe ori, în casele evreieşti, copiii ascultă poveştile cu tîlc, transmise din generaţie în generaţie, de părinţi, bunici sau rabini. Una dintre aceste povestiri este cea a pescarilor Reuven şi Joseph. Fiind prieteni, ei mergeau la pescuit în fiecare dimineaţă, adunînd în bărcuţa lor suficient peşte cît să-şi hrănească familia pe îndestulate. În unele zile chiar prindeau atît de mult peşte încît puteau să vîndă o parte din el şi să cumpere haine sau alte lucruri folositoate. Într-o zi, în timp ce pescuiau, s-a ivit la malul rîului un om sărac, îmbrăcat în zdrenţe şi foarte flămînd. În priviri i se citea disperarea şi, cu îndrăzneala celui care nu are nimic de pierdut, a cerut un peşte ca să nu moară de foame. Joseph, milos din fire, a apucat repede cel mai mare peşte. Reuven însă l-a oprit şi i-a spus sărmanului astfel: “Noi nu avem peşte de dat nimănui. Familiile noastre sînt numeroase şi avem nevoie de hrană şi de diferite lucruri. Te pot însă învăţa să pescuieşti ca să nu mai duci grija hranei”. Omul s-a mîhnit foarte tare, dar a ascultat ce i s-a spus şi a făcut întocmai. După un timp a prins primul peşte pe care l-a ţinut strîns la piept ca pe o comoară. După ce l-a prăjit, l-a mîncat spre apusul soarelui. Era împăcat, pentru că de atunci înainte nu avea să mai rabde de foame.

Articol de Simona Chiriac

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 7 mai 2008

Festinul pîinii nedospite

2008-05-06T21:48:00.000-07:00

Pe strada “del Forno”, chiar în spatele Sinagogii spaniole, cuptoarele au început să se încingă. Era în a cincisprezecea zi a lunii nissan (n.r. – conform calendarului Gregorian – martie, aprilie). Trecuse deja un an de cînd evreii din Veneţia au pregătit pentru ultima dată pîine nedospită, în primele zile ale Paştelui. De atunci s-a aşternut tăcerea, deoarece, aşa cum spune tradiţia, aceste cuptoare pot fi folosite o dată pe an. Astfel se rememorează an de an zilele în care evreii au scăpat de sub robia egipteană, mergînd în căutarea unor tărîmuri mai primitoare. Plecînd în grabă, evreii nu au mai avut timp să-şi pregătească pîine din aluat dospit. Azimele, pîini din aluat nedospit, le-au ostoit foamea în călătoria prin deşert.
La lumina lumînării
Pentru că orice mîncare obţinută din aluat dospit era interzisă a fi consumată în timpul celor opt zile cît ţine Paştele (doar în Israel sărbătoarea se întinde de-a lungul a şapte zile), cu o seară înainte, la lumina lumînărilor, veneţienii căutau, chiar şi în cele mai tainice cotloane, resturile ospăţului de pînă atunci. Le strîngeau şi apoi le dădeau foc, pentru a păstra intact spiritul sărbătorii. De cele mai multe ori, în căutare erau implicaţi şi copiii. Pentru ei se lăsau special bucăţele de pîine sau paste pentru a fi găsite.
Ca şi în trecut, şi astăzi, în prima seară a Paştelui, evreii veneţieni se adună în jurul mesei de “seder”. Se citeşte iarăşi povestea Exodului, iar pe parcursul ei se îndeplinesc anumite ritualuri. Unul dintre ele este consumarea a patru pahare de vin, rareori suc de struguri. De asemenea, pe masă se aşază platouri cu “maror”, plante cu gust puternic, amărui, precum salata romană sau hreanul. Acestea se consumau alături de ”azzima”, pîine nedospită, obţinută doar din făină şi apă. Pentru copii şi pentru cei cu sănătatea şubredă, se prepara un alt fel de azima, folosindu-se în plus ouă, zahăr, seminţe de chimen şi coajă rasă de lămîie. Pentru că era mai dulce şi mai gustoasă, purta numele de “azzima dolce”. Maror şi azima înlocuiesc, simbolic, ritualul sacrificiului de la Templu.

Bisse - Prăjitura şarpe
“Bissa” este una dintre multele prăjituri care se fac la Paşte.
Pentru că se pregăteşte fără drojdie, este foarte uscată şi fărîmicioasă. Numele provine de la termenul veneţian foarte folosit “bissa”, însemnînd şarpe de apă, datorită formei tipice pe care o are această prăjitură.
Ingrediente: un kg făină, 500 g zahăr, 250 ml ulei, 3 ouă, coaja rasă de la o lămîie.
Preparare: Se pune făina pe o planşetă şi se face o adîncitură în mijloc. Se adaugă ouăle şi coaja rasă de lămîie. Se frămîntă, zdrobind gălbenuşurile şi adăugînd zahărul şi uleiul puţin cîte puţin. Se frămîntă pînă cînd aluatul devine elastic. Cînd aluatul este gata se formează un rulou de 2,5 centimetri diametru şi se taie în pîinici de aproximativ 10 centimetri lungime. Se modelează în forma literei “S” şi se aplatizează puţin. Se pun la o distanţă de un centimetru între ele, într-o tavă unsă cu ulei şi tapetată cu făină. Se coace la 200˚C timp de un sfert de oră.

Articol de Simona Chiriac si Carmen Dragan

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 7 mai 2008

O minune a destinului înfăptuită în “adar”

2008-05-06T21:46:00.000-07:00

În luna martie, atunci cînd a sosit timpul Sărbătorii de Purim, străzile se umplu de personaje fabuloase de-abia coborîte parcă din paginile “Cărţii Esterei”. Nu puţine sînt locurile în care, pe scene improvizate, copiii, purtînd costumele legendarilor eroi, dau viaţă unor timpuri ce nu trebuie uitate.

Hman şi Mordechai – un babilonian şi un evreu –, personaje legendare, sînt sufletul carnavalului la care participă deopotrivă copii şi adulţi. Conform poveştii, evreii s-au aflat în mare pericol în ziua de 13 adar (martie) din cauza rivalităţii dintre Haman şi Mordechai.
Un întreg popor ar fi dispărut de pe faţa pămîntului dacă Estera, fiica lui Mordechai, nu l-ar fi convins pe rege să-i lase pe evrei în pace. Mult timp de atunci înainte, această salvare miraculoasă a fost considerată o minune a destinului.
Coşuri cu bunătăţi
Tradiţia cere ca în această zi să se ofere prietenilor şi rudelor daruri, de cele mai multe ori acestea constînd în dulciuri (produse de patiserie) şi vin. Nu sînt uitaţi nici cei sărmani, bucurîndu-se şi ei de miracolul de Purim.
Adeseori se coc în casă diferite prăjituri, în cantităţi impresionante, iar după ce sînt aşezate în coşuleţe sînt oferite cunoscuţilor. Multe dintre ele au în compoziţie diferite seminţe (cum ar fi cele de mac), amintind de felul în care se hrăneau înainte strămoşii aflaţi în pribegie.
Una dintre prăjituri are un nume interesant: “Urechiuşele lui Haman”. Se face mai întîi un aluat din făină, margarină topită, ouă, zahăr, vin alb, drojdie şi sare. Se frămîntă pînă cînd devine moale şi elastic, apoi se întinde o foaie potrivit de groasă. Se taie cerculeţe care se prăjesc într-un vas cu foarte mult ulei. Se pudrează cu zahăr şi sînt gata pentru a fi oferite celor dragi.

Frittelle di Purim - Gogoşi pentru Purim
Ingrediente: 500 g făină, 100 g zahăr, 250 g stafide, 100 g seminţe de pin (opţional), coaja rasă de la o lămîie, 100 ml suc de portocale, 50 ml apă, două ouă, un pliculeţ cu praf de copt, un vîrf de cuţit de sare.
Preparare: Într-un vas se pun făina, zahărul, praful de copt, stafidele (înmuiate în apă călduţă), seminţele de pin, ouăle, sareaşi coaja de lămîie. Se amestecă bine compoziţa, apoi se adaugă sucul de portocale şi apa, omogenizîndu-se iarăşi pînă cînd se obţine o compoziţie mai groasă. Într-o oală se toarnă ulei din abundenţă şi, cînd clocoteşte, se adaugă cîte o lingură plină din compoziţie.
Se prăjesc gogoşile pe ambele părţi.

Articol de Simona Chiriac si Carmen Dragan

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 7 mai 2008

Sărbătoarea colibelor

2008-05-06T21:44:00.000-07:00

Timp de şapte zile, începînd cu a cincisprezecea zi a lunii tişrei (corespondentul lunii octombrie), evreii se despart de căminul protector şi “îmbrăţişează” natura sălbatică. A sosit vremea Sucotului. În amintirea zilelor în care strămoşii, în căutarea Pămîntului Făgăduinţei, şi-au ridicat în deşert corturi, evreii locuiesc, mănîncă şi dorm în colibe, sub cerul liber. Locuinţe rudimentare, confecţionate doar din scîndură şi acoperite cu frunze şi stuf, ele reprezentau şi încă mai reprezintă cadrul miraculos prin care oamenii, copleşiţi de măreţia cerului spuzit de stele ce se întrevedea printre frunzele ce înjghebau acoperişul, puteau comunica cu Dumnezeu. De altfel, tradiţia spune că într-o astfel de colibă Dumnezeu i s-a arătat lui Avraam.
Strîngerea recoltei
În fiecare zi de Sucot, evreii iau patru feluri de plante: crenguţe de curmal, de mirt, salcie şi lămîi. În regiunile în care sînt mai greu de procurat, se poate folosi în schimb stuf. Primele trei plante se ţin în mîna stîngă, iar crenguţa de lămîi în cea dreaptă. În timp ce se rosteşte o rugăciune se unesc toate plantele în speranţa că, odată acest ritual îndeplinit, ploaia binefăcătoare va aduce recolte bogate. Privit din această perspectivă, Sucotul este o “sărbătoare a recoltei”. Corturile erau decorate în interior cu ciorchini de struguri, iar pe mese se aflau preparate gustoase servite în cele mai bune vase de lut, pe măsura acestei sărbători. Un rol important îl avea vinul, un aliment ritualic, binecuvîntat de stăpînul casei.

Bòlo o Bòllo - Prăjitura Bolo
Se pare că numele acestei prăjituri, care se serveşte uneori şi de Kippur, este de origine spaniolă.
Ingrediente: un kg de făină, 400 g zahăr, 100 g drojdie, 150 g fructe confiate, 300 g stafide, 250 ml ulei, 5 ouă, 250 ml apă călduţă.
Preparare: Se amestecă drojdia împreună cu apa călduţă, un pic de zahăr şi de făină. Se lasă să stea deoparte, într-un loc cald, timp de aproximativ 30 de minute. Cînd se umflă, se adaugă făina, zahărul şi trei ouă. Se frămîntă aluatul şi se lasă să stea la cald timp de două ore. Se adaugă apoi restul ingredientelor, se frămîntă din nou ca să se omogenizeze, şi se mai lasă la cald încă două ore. Se frămîntă energic încă cinci minute şi se formează pîinici care trebuie să fie mai degrabă lungi decît late. Se pun într-o tavă de copt unsă cu ulei şi tapetată cu făină. Se acoperă tavă cu un prosop şi se mai lasă să stea cîteva ore la cald. Se ung deasupra cu ou bătut şi se lasă în cuptor, la temperatura de 180˚C, timp de aproximativ 30 de minute.

Articol de Simona Chiriac

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 7 mai 2008

Ritualuri stelare

2008-05-06T21:42:00.000-07:00

Apariţia primei stele marchează începutul şi sfîrşitul Sabatului, ziua sfîntă de odihnă a evreilor. Tradiţia iudaică spune că Dumnezeu a făcut în primele şase zile pămîntul, mările, stelele şi tot ceea ce ne înconjoară, pentru ca în cea de-a şaptea zi să se odihnească. În esenţa lui, Sabatul nu este doar o zi de reculegere şi odihnă, ci cuprinde în el toată bucuria de a trăi.
Ritualuri de Sabat
Preparatele servite pe masa de Sabat sînt pregătite cu o zi înainte, iar pentru a onora cum se cuvine această sărbătoare a începuturilor, toate mîncărurile, chiar şi pîinea, trebuie să fie mult mai gustoase ca de obicei. De regulă se aşază pe masă două lumînări aprinse, iar între ele se pun două pîini rotunde, deosebit de apetisante, care fac legătura cu alimentul magic, “mana”, ce i-a hrănit pe evrei în lungul lor drum către Pămîntul Sfînt. De asemenea, ritualic, pîinea se presară cu sare, rememorîndu-se sacrificiile din templele evreieşti. Sabatul se încheie o dată cu apariţia pe cer a primei stele. Urmează alte şase zile de trudă...

La foccacia del Sabato (Challà) - Pîinea de Sabat
Pîinea de Sabat se numeşte în limba ebraică challà, un nume folosit în timpurile străvechi pentru a desemna ritualul prin care preotul împărţea pîinea (similar împărtăşaniei, la ortodocşi).
Ingrediente: un kg de făină, 75 g drojdie, 125 g zahăr, 350 ml apă călduţă, 175 ml ulei, două ouă, 3 linguriţe de sare.
Preparare: Se amestecă drojdia împreună cu apa, apoi se adaugă zahărul şi aproximativ o jumătate din cantitatea de făină. Se lasă să stea deoparte timp de 15-30 de minute. Cînd compoziţia se umflă, se adaugă celelalte ingrediente şi se amestecă. Se frămîntă aluatul timp de zece minute, apoi se formează o minge. Se acoperă şi se lasă să crească într-un loc cald timp de două ore. Se frămîntă din nou aluatul, apoi se aplatizează. Se mai lasă să stea încă 20-30 de minute. O farfurie se unge cu ulei şi se tapetează cu făină, apoi se aşază aluatul. Se unge deasupra cu ou bătut şi se lasă în cuptor, la temperatura de 180˚C, timp de aproximativ 30 de minute.

Articol de Simona Chiriac

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 7 mai 2008

Timpul se primeneşte la început de toamnă

2008-05-06T21:40:00.000-07:00

Pentru evrei, anul se înnoieşte chiar la începutul toamnei. În primele două zile ale lunii tişrei (n.r.: conform calendarului Gregorian – septembrie, octombrie), cînd este sărbătoarea Rosh ha-Shana (echivalentul Anului Nou românesc), se aude chemarea “shofarului” (o trompetă confecţionată din cornul unui berbec), ce îi îndeamnă pe evrei să se îndrepte spre rugăciune, rememorînd sacrificiul lui Isaac. Conform calendarului Gregorian, Rosh ha-Shana poate varia ca dată, însă nu mai devreme de 6 septembrie şi nici mai tîrziu de 5 octombrie, mai precis, în a 162-a zi de la Paşte.
Cu o seară înainte, familia se adună laolaltă, pregătindu-se, simbolic, pentru un an nou cel puţin la fel de bun precum cel care tocmai se încheie. În acest scop, pe masă sînt aşezate alimente cu totul speciale, cum ar fi prăjiturile pe bază de miere şi rodie (oamenii trebuie să aibă tot atîtea bucurii cîte boabe se găsesc în interiorul unei rodii) sau pîinea rotundă, numită “challa”, care simbolizează timpul ce moare şi iarăşi renaşte. În regiunea Veneţiei, evreii aşază pe masă feliuţe de măr care, conform tradiţiei, odată cufundate în miere, vor face ca noul an să fie şi mai dulce. Seminţele de grîu puse la încolţit au aceeaşi semnificaţie ca şi în cazul ritualului românesc. Ele atrag bunăstarea asupra casei.

Strudel di mele - Ştrudel de mere:
Ingrediente: pentru aluat: 500 g făină, 100 g zahăr, 100 g margarină vegetală, două ouă, o jumătate de pahar de suc de portocale, coaja rasă de la o lămîie, un pliculeţ de praf de copt, sare; pentru umplutură: 500 g mere, 100 g zahăr, 250 g stafide, 100 g migdale măcinate, 100 g miez de nucă, pesmet.
Preparare: Stafidele se înmoaie în puţină apă caldă. Margarina se topeşte la bain-marie. Pe o placă se pune făina şi se face o gaură în mijlocul ei, unde se pun zahărul, sucul de portocale, coaja de lămîie, praful de copt, sarea, ouăle şi margarina. Se frămîntă pînă cînd aluatul devine moale şi elastic. Se formează o minge şi se lasă deoparte. Într-un vas se amestecă ingredientele pentru umplutură: merele tăiate cubuleţe şi stropite cu suc de lămîie, zahărul, stafidele, migdalele măcinate şi miezurile de nucă. Se amestecă foarte bine şi se adaugă pesmet, ca să se absoarbă lichidul. Aluatul se frămîntă din nou şi se întinde o foaie, nici prea groasă, nici prea subţire. Pentru a nu se lipi, foaia se întinde pe o suprafaţă pudrată cu făină. Se aşază umplutura, se rulează şi se pune ştrudelul într-o tavă de copt unsă cu ulei şi tapetată cu făină. Ştrudelul se unge deasupra cu ou bătut şi se lasă în cuptor, la temperatura de 180˚C, timp de o oră.

Torta al miele - Prăjitură cu miere
Ingrediente: 500 g făină, 250 g miere, 200 g margarină vegetală, 200 ml suc de portocale, 100 g stafide, un pliculeţ de praf de copt, un ou, un vîrf de cuţit de sare, coaja rasă a unei lămîi.
Preparare: Stafidele se înmoaie în puţină apă călduţă. Mierea şi margarina se topesc separat la bain-marie. Într-un bol se pun făina şi praful de copt, iar în timp ce se amestecă se toarnă sucul de portocale, margarina topită, stafidele, mierea topită, coaja rasă de lămîie, sarea şi gălbenuşul. Aluatul trebuie să fie foarte bine omogenizat. Se bate albuşul împreună cu un praf de sare pînă cînd se întăreşte. Se adaugă şi el în compoziţia obţinută anterior, amestecîndu-se uşor. Aluatul se pune într-o tavă de copt şi se lasă în cuptor, la temperatura de 180˚C, timp de 40 de minute. Prăjitura este gata atunci cînd, introducîndu-se o scobitoare în aluat, aceasta este uscată.

Articol de Simona Chiriac

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 7 mai 2008

Veneţia, un inedit laborator gastronomic

2008-05-06T21:36:00.000-07:00

Cu secole în urmă, ghetoul veneţian era spaţiu unic în care bucătăria se reinventa o dată cu sosirea în cetate a noilor comunităţi de rit evreiesc. Cuprinse într-un spaţiu restrîns, închis într-o oarecare măsură comunicării cu exteriorul, culturile diferite care-l alcătuiau (refugiaţi care şi-au găsit pentru ceva timp liniştea) şi-au putut exprima ceea ce am putea numi “identitatea culinară”. Din această perspectivă, Veneţia este un mozaic de gusturi şi arome din aproape toate colţurile lumii, iar ceea ce o caracterizează profund este diversitatea.
Culturi noi, arome noi...
Primii evrei acceptaţi în Cetatea lagunară au fost bancherii germani. Au urmat în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea valuri de refugiaţi evrei din Spania, Portugalia, Egipt, Siria,Turcia sau Levant. Majoritatea evreilor era formată din portughezi, comunitate ce şi-a pus amprenta asupra gastronomiei specifice ghetoului veneţian.
“Empada” era unul dintre deserturile specifice ghetoului, o prăjitură umplută cu migdale, zahăr, ouă şi coajă de lămîie. Forma acesteia se asemăna cu cea a literei “s”. Numele este de origine portugheză, iar în Peninsula Iberică putea fi umplută şi cu carne.
Evreii veniţi din Levant au adus “riso colle uvette”, orez cu stafide ce se mînca rece, preparat la fel ca în Istanbul. Tot ei au făcut cunoscute în gastronomia veneţiană o serie de ierburi aromate şi condimente, cea mai cunoscută find combinaţia de nuci şi stafide, specifică comunităţilor arabe.
Evreii veneţieni originari din Tunisia şi Egipt pregăteau specialităţi exotice, deosebit de aromate. Cuşcuşul, produsele de patiserie care au în umplutură curmale înnobilate cu marţipan, reprezintă un strop din îndepărtatul deşert în inima Italiei.
În acelaşi timp însă, bucătăria veneţiană a fost puternic influenţată de bucătăria ebraică, iar unele dintre preparatele emblematice astăzi s-au născut de fapt între zidurile ghetoului. Prăjiturile cu migdale şi foitajul, dar şi preparatele pe bază de cod, care reprezintă astăzi deliciul turiştilor ce străbat Cetatea Lagunară, sînt de fapt “invenţii” evreieşti. Acest “schimb de reţete” a depăşit cu mult graniţele Veneţiei.

Articol de Simona Chiriac

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 7 mai 2008

Gastronomie în stil iudaic

2008-05-06T21:33:00.000-07:00

Dincolo de vicisitudinile istoriei, "il Gheto degli Ebrei" a însemnat la Veneţia o mare familie etnică, avînd instituţii scolastice, culturale, de asistenţă, brutării, taverne şi bodegi, semne ale unei vitalităţi care de secole a influenţat toată viaţa veneţiană.
"Alla giudia"
După cum spune şi istoricul Giuseppe Maffioli, care a studiat îndeaproape felul în care diferitele etnii din Cetatea Lagunară s-au influenţat reciproc, gastronomia evreilor veneţieni "a fost influenţată de gastronomia comunităţilor creştine, la fel cum multe feluri de mîncare din bogata bucătărie populară veneţiană au certe origini ebraice". Faptul este uşor de observat, de exemplu, în titulatura unor preparate care conţin (precum o celebră fiertură de legume) sintagma "alla giudia", ceea ce vrea să însemne că au fost gătite în maniera evreilor din "Gheto". Cea mai cunoscută specialitate evreiască este un pastiţio de macaroane, în două variante, una cu brînză şi verdeţuri, cealaltă cu carne. De asemenea, evreii au reţete proprii pentru pregătirea peştelui uscat, numit de veneţieni "baccalà".
Frontul culinar
Specialităţi evreieşti adoptate de întreaga Veneţie sînt aşa-numitele "dolci ebraici", preparate cu migdale şi aluat sfărîmicios. În anumite momente ale anului, poţi găsi aici cunoscutele "azzimi", precum şi varianta lor dulce ("azzimi dolci"). Mîncarea a jucat întotdeauna un rol important în relaţia dintre evrei şi creştini, în multe ţări, dar cu siguranţă în Italia ea a căpătat amploare. Creştinii au venit către "Gheto", în căutarea unor mîncăruri neobişnuite şi savuroase. Bucătarii şi brutarii nu au ezitat să încerce reţetele evreieşti, aşa cum arată şi Ariel Toaff în cartea sa "Manfiare alla Giudia" ("A mînca în stil iudaic"). Aflăm, de exemplu, că la mesele iudeilor se serveau adevărate bijuterii culinare, cum ar fi "orfili d’oro" (firişoare de gălbenuş prăjite în sirop, de o extraordinară culoare galbenă, ca a aurului). Dar ceea ce îi făcea diferiţi erau deserturile pe bază de ciocolată, cacaua fiind unul dintre produsele pe care această comunitate o importa din Amsterdam.
O parte dintre aceste reţete specifice au fost adoptate în marile palate, iar aceasta pare să fie una dintre marile victorii ale evreilor: în vreme ce ei erau constrînşi să locuiască într-un spaţiu îngust, a cărui unică poartă se închidea peste noapte, mîncărurile lor (cu numele originar sau cu nume schimbate) cuceriseră bucătăriile şi sufrageriile, tavernele şi osteriile. Pe savurosul front culinar, evreii erau cuceritorii.

Pasta e fagioli
Paste cu fasole
Ingrediente: 250 g fasole uscată, o ceapă, un morcov, un fir de ţelină, ulei extravirgin de măsline, o lingură de făină, 150 g paste lungi, 120 g perişoare din carne de viţel, sare şi piper.
Preparare: Mai întîi pune fasolea într-un vas cu apă rece, de seara pînă dimineaţa. A doua zi curăţă legumele, taie-le şi căleşte-le în ulei de măsline. Adaugă fasolea (scursă) şi las-o să se rumenească timp de 4-5 minute, amestecînd mereu cu o lingură de lemn. Presară făina, acoperă cu multă apă caldă şi lasă să fiarbă totul la foc lent timp de două ore. Cînd a fiert bine, pune separat o parte din fasolea fiartă, iar restul pasează prin sită. Amestecă în crema astfel obţinută şi fasolea întreagă, precum şi o parte din zeama rămasă de la fiert şi pune din nou vasul pe foc. Pastele fierbe-le separat, în apă multă cu sare. Fierbe, de asemenea, separat, perişoare de carne. Cînd sînt toate gata, amestecă-le, potriveşte gustul de sare şi piper şi adaugă puţin ulei de măsline.

Pasticchio di maccheroni all’ebraica
Pastiţio de macaroane în manieră evreiască
Ingrediente: 250 g făină, 120 g unt, 40 g zahăr, un ou întreg, un gălbenuş, două linguri de vin de Marsala; pentru umplutură: 250 g penne (sau alte paste similare), 100 g parmezan ras, 80 g ciuperci uscate, o lingură de făină, usturoi, pătrunjel verde, ulei de măsline extravirgin, sare şi un gălbenuş (pentru uns pastiţio); unt pentru uns vasul.
Preparare: Lasă ciupercile uscate în apă pentru cîteva ore. Trece-le apoi sub jetul de apă rece, scurge-le şi pune-le să fiarbă înăbuşit (în zeama proprie) timp de o jumătate de oră, adăugînd în vas şi următoarele ingrediente indicate pentru umplutură: uleiul, usturoiul, pătrunjelul, făina. Cînd începe să forfotească, toarnă o jumătate de pahar de apă, amestecă şi lasă să fiarbă la foc mic. Pregăteşte un aluat din făină, zahăr, ou, gălbenuş şi vin, adăugînd apoi untul puţin cîte puţin şi avînd grijă să se încorporeze foarte bine. Fierbe pennele în apă multă cu sare, iar, cînd sînt "al dente", scoate-le, strecoară-le, lasă-le o jumătate de minut sub jetul de apă rece, şi apoi amestecă-le cu fiertura pe bază de ciuperci şi cu parmezanul ras. Întinde o foaie mai mare din aluat şi aşaz-o într-un vas pentru copt, uns cu unt. Ai grijă ca aluatul să acopere şi pereţii vasului. Toarnă deasupra umplutura, acoperă cu o a doua foaie de aluat, unind pe marginea vasului cele două foi. Bate gălbenuşul rămas şi unge cu el cea de-a doua foaie de aluat. Dă apoi vasul la cuptor pentru 45 de minute.

Articol de Tudor Cires si Simona Chiriac
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 7 mai 2008

Împrumuturi culinare

2008-05-06T21:30:00.000-07:00

La Veneţia poţi mînca "il frisinal" sau "frisensal". Este un cuvînt tipic pentru evreii de origine germanică din Gheto – aşkenazi – şi care se referă la combinarea de gusturi dulci şi sărate, în mîncăruri pe bază de carne. Cel mai obişnuit "melanj" de acest gen este cel dintre salamurile din carne de gîscă şi stafide. Iar dacă "Pasta e fagioli" este un fel de mîncare împrumutat de la veneţieni, sînt şi mîncăruri de origine ebraică pe care Veneţia s-a obişnuit deja să le numească "veneziani", schimbîndu-le uneori total denumirea. Este şi cazul "urechilor lui Haman" ("le recie de Amán"), care pentru populaţia de origine neevreică din lagună poartă denumirea de "crostoli". Preparatul are o formă vagă de ureche şi face referire la un moment din istoria ebraică, pomenit şi în "Cartea Esterei", cînd regele babilonian Amán/Haman dorea pieirea evreilor, dar, ascultînd ruga Esterei, fiica lui Mordechai, iudeul, aceştia au fost salvaţi în cele din urmă. În zilele Purimului, evreii veneţieni mănîncă aceste "urechiuşe" ca şi un preparat împrumutat din bucătăria creştinilor, "bigoli in salsa", acestea fiind umplute fie cu carne de curcan (pentru zilele de sărbătoare), fie cu carne de raţă ori de gîscă.
Un alt împrumut veneţian în bucătăria evreiască din Gheto îl reprezintă obiceiul de a pregăti orez fiert, în asociere cu fel de fel de legume, existînd chiar o variantă proprie a celebrului "risi e bisi" (orez cu mazăre) veneţian.

Carote alla giudia
Morcovi ca la evrei
Ingrediente: 500 g morcovi tineri, ulei extravirgin şi grăsime de gîscă, 4 linguri de stafide, 100 ml vin alb, 20 g seminţe de pin, oţet, sare, piper.
Preparare: Topeşte grăsimea de gîscă împreună cu uleiul de măsline şi rumeneşte în acest amestec morcovii tăiaţi în rondele (dacă sînt mai mărişori) ori chiar întregi (dacă sînt foarte mici). Cînd s-au înmuiat îndeajuns, adaugă stafidele (pe care le-ai lăsat ca să se rehidrateze, în vin, timp de două ore). Pune şi seminţele de pin, amestecă, apoi potriveşte gustul cu sare, piper şi oţet. Se serveşte cald.

Polpettine di pesce
Chifteluţe de peşte
Ingrediente: 400 g carne de peşte alb (fără oase), o ceapă, 50 g pîine de azimă, două ouă, sare, piper, un vîrf de cuţit de pulbere de condimente (scorţişoară, cuişoare, nucşoară), un căţel de usturoi, pătrunjel verde, făină, pesmet foarte fin, ulei pentru prăjit, lămîie.
Preparare: Fierbe peştele în apă sau într-o zeamă de legume pregătită dinainte, avînd grijă să nu se fărîme carnea. Scoate carnea şi zdrobeşte-o cu furculiţa cît de fin se poate. Adaugă ceapă tocată, puţin pesmet (care a fost lăsat să se "umfle" în cîteva linguri de zeamă în care a fiert peştele), ouăle, sarea, piperul, celelalte condimente, usturoiul şi pătrunjelul tocat. Amestecă bine toate acestea, apoi fă din ele chifteluţe rotunde, pe care le treci prin făină şi prin pesmet şi apoi le prăjeşti în ulei. Cînd le aduci la masă, pune alături şi cîteva felii de lămîie.

Frisinal
Frisensal
Ingrediente: 4 ouă, 400 g făină, grăsime de raţă şi de gîscă, 100 g stafide, 100 g seminţe de pin, feliuţe de pastramă şi salam de gîscă sau de cîrnăciori cuşer, sare, piper.
Preparare: Se pregăteşte mai întîi un aluat din ouă şi făină, din care se întinde o foaie foarte subţire. Aceasta se taie fîşii (panglici) ca pentru tagliatelle. Se lasă puţin să se zvînte, apoi se pun aceste tagliatelle în apă sărată, iar după ce se aduce la fierbere, se răstoarnă pastele într-o altă oală cu apă rece. Într-o tigaie se topesc grăsimea de raţă şi cea de gîscă, după care se pun tagliatellele, scurse, amestecînd din cînd în cînd cu o furculiţă pentru ca să se pătrundă bine pe toate părţile. Se condimentează cu sare şi piper şi se lasă tigaia deoparte. Separat se prăjesc salamul, pastrama sau cîrnăciorii (tăiaţi în felii subţiri), adăugîndu-se stafidele şi seminţele de pin. Într-un vas termorezistent se aşază un strat de paste, apoi amestecul de pastramă, cîrnăciori, stafide şi seminţe de pin şi tot aşa pînă cînd se termină toate, ultimul strat fiind cel de tagliatelle. Se dă la cuptor să se coacă. Cu cît se adaugă o cantitate mai mare de stafide şi muguri de pin, cu atît "Frisinal" va ieşi mai dulce.

Riso col zafran
Orez cu şofran
Ingrediente: 300 g orez, o ceapă, un căţel de usturoi, 60 g măduvă de vită, 4 linguri de ulei extravirgin, un pahar de vin alb sec, un litru de supă de oase, cîteva stigmate de şofran, sare.
Preparare: Pune uleiul într-o tigaie şi rumeneşte în el ceapa tocată, usturoiul tăiat felii subţiri şi măduva fiartă şi zdrobită cu furculiţa. Toarnă deasupra orezul (spălat şi scurs) şi căleşte-l puţin, condimentează-l, apoi adaugă-i, pe rînd, vinul (aşteaptă pînă se absoarbe complet) şi supa de oase. Lasă să fiarbă, la foc potrivit, iar, cînd e aproape gata, adaugă şofranul şi amestecă. Vasul trebuie să rămînă pe foc cel puţin încă trei-patru minute.

Risotto con i piselli – variante ebraica dei risi e bisi
Rizoto cu mazăre – varianta evreiască pentru "risi e bisi"
Ingrediente: 500 g orez, 1,5 kg mazăre boabe (uscate), 100 ml ulei extravirgin de măsline, o ceapă mijlocie, pătrunjel, sare, supă de legume sau de carne.
Preparare: Spală mazărea şi pune-o într-un vas cu apă, aducînd-o la fierbere. Schimbă apa şi pune din nou mazărea la fiert. Căleşte ceapa (tocată) într-o cratiţă cu ulei (doar pînă devine translucidă), adaugă apoi pătrunjelul tăiat fin şi, după aceea, mazărea (cu zeama în care a fiert). Potriveşte de gust cu sare, apoi lasă vasul la foc mic. Cînd crezi că mazărea e aproape gata, căleşte în ulei, într-un vas separat, orezul, toarnă peste el puţină zeamă de legume sau de carne şi lasă-l să forfotească. Toarnă-l după aceea peste mazăre şi lasă să fiarbă împreună pînă este totul gata.

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 7 mai 2008

"Gheto", "Casher", Gam-Gam

2008-05-06T21:26:00.000-07:00

Un cartier bine definit în Veneţia: "Ghetoul". Numele său a devenit arhetipul izolării comunităţilor considerate străine. În secolul al XII-lea, comunitatea evreiască era, la Veneţia, cea mai importantă, după cea grecească. Iar Reppublica avea să le dea în stăpînire Insula Spinalonga, denumită, după mutarea lor acolo, Giudecca. În 1527 însă, printr-un decret s-a ordonat evreilor să se mute în Cannaregio, acolo unde se găseau vechile furnale de metal pentru tunuri.
Istoria ghetoului
Cuvîntul "gheto" vine, aşadar, din italianul "geto", care înseamnă "topire". Zona în care se făcea aliajul metalelor era, de fapt, cea a separării oamenilor. Seara, porţile ghetoului împrejmuit cu ziduri erau închise şi nici un evreu nu mai avea voie să circule prin oraş. În ghetoul veneţian s-au adunat astfel toţi evreii din diaspora: sefarzi refugiaţi din Spania şi Portugalia, aşkenazi din Germania şi Europa Centrală, orientali din Constantinopole… Se vorbea în limbi şi în dialecte, se comparau poveşti şi povestiri din trecut. La Veneţia erau talmudişti, dar şi kabalişti, gnostici, alchimişti. Amestecul acesta stimula reflecţia şi disputele ideologice. Evreii din ghetou trebuiau să poarte un semn distinctiv, galben, pe piept, şi o beretă galbenă (în Evul Mediu, galbenul era culoarea nebunilor şi a criminalilor).
Cine nu purta pălăria galbenă trebuia să plătească o amendă de 50 de ducaţi şi să facă o lună de închisoare, dacă nu se supunea. Veneţienii creştini se temeau că evreii ar putea să le otrăvească fîntînile; prin urmare, au hotărît că aceştia nu au dreptul să folosească fîntînile publice din oraş. Izolarea comunităţii evreieşti a durat pînă în 1797, an al căderii Republicii Veneţiene, cînd Napoleon, intrînd cu trupele franceze în cetate, a decretat încheierea segregării şi egalitatea dintre evrei şi ceilalţi cetăţeni.
Ghetoul azi
Ghetoul e compus din trei zone: Ghetoul Vechi, Ghetoul Nou şi Ghetoul Foarte Nou. Pentru că, între timp, populaţia ghetoului a crescut, spaţiul rămînînd acelaşi, construcţiile s-au dezvoltat pe verticală; astfel, clădirile sînt printre cele mai înalte din Veneţia, ajungînd pînă la şapte etaje.
În acest cartier trist, care aminteşte deopotrivă de deportările succesive, mai trăiesc astăzi doar patru familii de evrei. E un cartier-muzeu, în care doar librăriile, expoziţiile şi micile magazine de amintiri duc viaţa înainte.
Restauraţie evreiască
Printre ele este şi singurul restaurant "casher" (cuşer) din Veneţia. Numele său e "Gam-Gam". Bucătăria cuşer ar părea că nu-şi are locul la Veneţia, dar să ne gîndim că asemenea mîncăruri au fost servite în cetate înainte de a se fi născut pizza sau spaghetele bologneze.
"Gam-Gam" e un restaurant situat lîngă Ponte delle Guglie, în cartierul Cannaregio. Nu trebuie să vorbeşti italiană sau idiş pentru a cere de mîncare. Toată lumea de aici ştie engleza. Restaurantul are un decor expresiv, în care domină culoarea piersicii coapte, iar lemnul alternează cu marmura. Chiar la intrare, în faţa barului, e o fîntînă pentru spălarea mîinilor. Meniul este eclectic, cu feluri evreieşti şi italiene, plecînd de la picantul cuşcuş cu peşte şi ajungînd la grill de carne.
De mare efect este "Isareli Platter", care combină perişoarele crocante, falafelul prăjit cu porţii mari de salată (care variază de la o zi la alta). Ingredientele tipice includ un fel tipic israelit de salată cu porumb, salată de ou, precum şi mai multe piureuri de legume. De altfel, salatele uşoare, proaspete şi gustoase, sînt o revelaţie pentru oricine n-a cunoscut bucătăria evreiască. Pîinea şi deserturile tradiţionale sînt coapte în bucătăria restaurantului, iar, dacă ajungeţi să luaţi masa acolo e bine să nu rataţi prăjitura de ciocolată şi să încheiaţi, obligatoriu, cu o cafea espresso şi cu un pic de "grappa" (rachiu) evreiesc.

Azzima dolce (Mazzà Ascirà)
Azima dulce
Numele "azzima rica" (pîine bogată fără maia) provine de la faptul că se făceau pentru cei cu sănătatea precară sau celor bolnavi şi erau îmbogăţite cu zahăr şi ouă.
Ingrediente: un kg făină, 600 g zahăr, 100 g seminţe de chimen, 250 ml ulei, 5 ouă, coaja rasă de la o lămîie.Preparare: Se pune făina pe o planşetă şi se face o adîncitură în mijloc. Se adaugă ouăle şi se sparg gălbenuşurile cu mîna. Se frămîntă aluatul, adăugînd treptat seminţele de chimen, coaja de lămîie, zahărul şi uleiul. Se frămîntă în continuare, pînă cînd aluatul devine moale şi elastic. Cu un sucitor se formează o foaie de aproximativ un centimetru grosime şi se taie cu o formă circulară, cu diametrul de 7 centimetri. Se pun cerculeţele într-o tavă unsă cu ulei şi tapetată cu făină, la o distanţă de un centimetru una de alta. Se coc la temperatura de 200ÞC, timp de un sfert de oră.

Un timp mitic
O panoramă a bucătăriei istorice veneţiene, astăzi, nu ar fi completă fără a prezenta gastronomia ebraică, cu capacităţile ei de adaptare şi cu surprizele pe care ni le oferă. Ştim despre Veneţia că este un oraş cosmopolit, o adevărată încrucişare de culturi care face acest loc să fie unic. Ghetoul veneţian era el însuşi o încrucişare de culturi ale lumii ebraice, căci locuitorii lui au venit dinspre toate orizonturile aici, aducînd cu ei şi un patrimoniu de reţete (influenţate la rîndu-le de ţările de unde se refugiau în Cetatea Lagunară). Are loc o adevărată alchimie culinară, însă, dincolo de ea, bucătăria evreiască a rămas fidelă anumitor cutume. Preparatele tradiţionale, servite cu ocazia sărbătorilor evreieşti (Pesach, Sucot, Purim etc…), transmise din generaţie în generaţie, aveau rolul de a rememora trecutul tulburător al poporului evreu. În fiecare an, în anumite zile, evenimentele de acum mii de ani erau retrăite, iar şi iar, pînă cînd timpul se topea şi devenea altfel. Un timp mitic...

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 7 mai 2008

Bucătăria Ghetoului

2008-05-06T21:24:00.000-07:00

A fost o adevărată provocare să pătrund în universul fascinant al bucătăriei evreilor din Ghetoul veneţian. Un univers "constrîns" să se dezvolte într-un spaţiu închis, bine delimitat de canale parcă anume mai largi decît în alte părţi ale Cetăţii Lagunare, un cartier cu o singură poartă de intrare, şi aceea închisă cu lanţuri şi lacăte grele la căderea întunericului. Ei bine, din acest teritoriu care şi-a căpătat cu greu libertatea, cele dintîi care au "contaminat" spaţiul exterior au fost bucatele. Se spune că, adeseori, bucătari din impunătoarele "palazzo" explorau această gastronomie specială, în căutarea de noi savori, de noi gusturi şi că, de multe ori, mîncăruri pregătite după reţete evreieşti (doar cu denumirile schimbate) erau servite patricienilor din Veneţia. Poate e numai o legendă, poate e un adevăr. Cert este că, dacă astăzi urmaşii vechilor locuitori sînt tot mai puţini în cetate, reţetele mîncărurilor lor ne-au rămas să facă legătura dintre trecut şi viitor.

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 7 mai 2008

Reţeta de suflet

2008-05-06T21:22:00.001-07:00

Trecusem întîia oară peste Ponte delle Guglie în miez de noapte, îndreptîndu-ne spre gazdele noastre din Cannaregio. Apa lagunei scînteia tăcut, iar umbra se strîngea înfrigurată în ziduri. O gondolă întîrziată trecea pe sub pod, iar de sub mantii şi măşti am desluşit voci scăzute. Ne-am simţit dintr-o dată părtaşi la o scenă din "Neguţătorul din Veneţia", cînd îndrăgostitul patrician se strecura pe canale înguste pentru a ajunge la iubita sa, frumoasa fată a cămătarului evreu. Ne despărţeau nici două sute de metri de "Sotoportego de Gheto Vechio" – acea unică intrare (lăcătuită peste noapte) în cartierul evreiesc, mărginit doar de ape în epoca medievală. A doua zi, sub un soare care ardea blînd, am străbătut străzile în sens invers şi am intrat pe "sotoportego", explorînd vechiul şi noul ghetou, căutînd cu privirea clădirea în care e posibil să se fi filmat scena avîndu-l ca interpret al tragicului erou shakespearian pe Al Pacino. Vechiul ghetou, cu uliţele lui strîmte, ne-a primit umbrit. În vreme ce pe o bancă din campo-ul noului ghetou, în lumină crudă, dinaintea monumentul dedicat evreilor trimişi în lagărele de exterminare naziste, doi tineri, neştiutori de patima trecutului, se sărutau cu inocenţa vîrstei. I-am întîlnit apoi pe Eljiah şi Reuben, care ne-au desluşit cîte ceva despre istoria şi aura acestui loc, despre cutumele, legendele şi reţetele lui. Trăind în spaţiile înconjurate de ape, femeile evreice, în veacurile de demult, îşi folosiseră creativitatea în bucătărie, încercînd cu ingredientele care le erau la dispoziţie să gătească mîncăruri "casher". Anghinarea, brînzeturile, codul sărat (numit aici baccalà), condimentele, legumele şi peştele proaspăt – pregătit adeseori cu stafide, ca în bucătăria veneţiană – erau principalele alimente care puteau fi întîlnite în ghetou. Lor li se adăugau azima şi dulciurile – celebrele "dolci ebraici", cele dintîi care au "năvălit" afară din Ghetou, cucerind celelalte spaţii ale Veneţiei.

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 7 mai 2008

Reţeta de suflet

2008-05-06T21:22:00.000-07:00

“Pescheria” veneţiană sau raiul din zori

2008-04-16T00:34:00.000-07:00

Dacă Piaţa San Marco din Veneţia e frumoasă noaptea, piaţa de peşte, “Pescheria”, are farmec numai dimineaţa devreme. Din Canareggio, cu traghetto pe la Santa Sofia, se ajunge în Rialto la ora cînd pescarii descarcă bărcile, aruncînd pe mal bogăţia lagunei.
E un spectacol care îmbină culori, parfumuri şi sunete (jargonul pestriţ al negustorilor de peşte, amestecat cu ţipătul pescăruşilor e, în sine, un al doilea spectacol). “Pescheria” din Veneţia, mai veche de 800 de ani, se învecinează cu alte două hale furnizoare de materie primă gastronomică: “Erbaria” (legume, fructe) şi “Beccheria” (carne). La începuturile sale, oraşul de pe lagună avea mii de pescari. Dreptul de a vinde nu-l deţineau însă decît cei care împlineau 50 de ani. O lege numită “Giustizzia Vecchia” reglementa, din 1227, atît pescuitul, vînzarea, cît şi igiena sau preţurile.
24 de vieţi
Veneţienii spun că peştele are 24 de vieţi şi pierde cîte una la fiecare oră; de aceea, pînă la prînz, cînd se închide, “Pescheria” e plină de marfă şi de cumpărători. Cel mai vîndut peşte e macroul, numit, în italiană, “scombrio”, pe urmă sardina, dorada (“orante”), barbunul (“triglia”), lupul de mare sau lavracul (“branzini”) şi o specie de chefal, “bosega”.
Peştii mari, precum tonul şi peştele-spadă, sînt spectaculoşi şi din ei se poate cumpăra “cu felia”. Urmează calcanul, anghila, caracatiţa, speciile numeroase de crevete, mai mari (“gamberi”) sau mai mici (“scampi”, “pannocchie” sau “cannocce”) ori chiar foarte mici (“schie”).
Spectacolul e întregit de “granceola” – un “păianjen de mare”, roşu, păros, de talia unui crab – de sumedenia de scoici, între care “cappesante” (din care ne facem “cupele Saint-Jacques”), de sepii cu tot cu cerneală, de “vrăbii de mare”, de “vulpi de mare” ori calcan (numit aici “rombo”, fiind foarte apreciat)…
Piaţa de peşte din Veneţia e unică în lume. Comercianţii sînt prietenoşi, iar nu de puţine ori pot fi auziţi vorbind româneşte. Locul are farmecul său şi nu ne miră că un mare scriitor veneţian, Casanova, venea aici, uneori, ca să-şi uite tristeţea...

Ton veneţian
Avem nevoie de cîteva fileuri de ton proaspăt, ceapă, ulei de măsline, sare, piper, usturoi şi făină pentru mămăligă (polenta), unt, parmezan ras. Presărăm cu sare şi piper tonul. Curăţăm ceapa şi o rumenim în puţin ulei; în cuptor, lăsăm să se coacă rapid tonul (aşezat într-un vas termorezistent, uns cu ulei; ungem, de asemenea, şi peştele cu ulei), timp în care curăţăm usturoiul. Cînd peştele a căpătat culoare, îl scoatem pe o farfurie încălzită în prealabil. Prăjim puţin usturoiul, veghind să rămînă alb (să nu se rumenească). Repunem tonul în cuptor, presărîndu-l cu ceapă prăjită şi adăugîndu-i usturoiul. Cînd e gata adăugăm un cub de unt şi parmezan proaspăt ras. Se serveşte cu mămăligă tăiată felii şi prăjită în unt.

Doradă la cuptor
Avem nevoie de o doradă mai mărişoară (de aproximativ un kilogram, dar se pot folosi şi două dorade de cîte o jumătate de kilogram), unt, zeamă de lămîie, o legătură de pătrunjel verde, un păhărel de vin alb sec, sare şi piper, mălai pentru mămăligă (polenta). Eviscerăm şi curăţăm peştele, apoi luăm un vas termorezistent şi punem pe fundul lui cubuleţe de unt şi două linguri de pătrunjel verde tocat mărunt, sare şi piper. Aşezăm peştele deasupra (dacă e prea mare pentru vas îl tăiem în două sau trei bucăţi) şi punem peste el alte cubuleţe de unt, două linguri de pătrunjel verde, sare şi piper. Cînd peştele este gata îl trecem uşor pe platoul pentru servit, iar în sosul rămas în vas adăugăm zeama de lămîie şi vinul, amestecăm bine şi lăsăm pe foc mic, să scadă puţin sosul şi să se lege. Îl turnăm apoi peste peşte, aducîndu-l la masă cu polenta (mămăligă).

Pe româneşte
“Pescheria veneziana” forfoteşte de oameni de toate naţionalităţile: limbile se întretaie pe aceleaşi trasee bătătorite de secole. Ca niciodată însă, bătrîna piaţă vorbeşte azi româneşte la o tarabă din cinci. Şi nu numai la “Pescheria”. La “Erbaria”, piaţa de fructe, se întîmplă la fel. Sînt români (la “Erbaria”) şi basarabeni (la “Pescheria”), care se scoală zilnic timp de şase luni pe an (cît le permite o viză turistică) la 4 dimineaţa, pentru a descărca marfa pe mal. Sînt apoi, pentru cîteva ore, stăpînii absoluţi ai crevetelor sau ai piramidelor de varză. Ca să poată cîştiga mai uşor un ban, dorm cîte şase în cameră, undeva, în apropierea podului Rialto. Pentru ei, Veneţia nu înseamnă o destinaţie turistică...

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 16 aprilie 2008

Madonna din Grădină

2008-04-16T00:30:00.000-07:00

După o vizită, în zori, prin fabuloasa pescărie veneţiană, din apropierea Podului Rialto, revenim la una dintre vechile pofte: o porţie mare de sepie veneţiană, gătită cu sosul acela savuros din cerneala “animalului” şi alături cu feliuţe elegante de polenta, coapte pe grătar. Orele sînt încă foarte “mici” şi, oricît ne-ar răzbi foamea şi ne-ar năpădi dorurile, înţelegem că trebuie să ne amînăm plăcerea pînă spre ora prînzului, cînd poutem alege un restaurant “à la carte” (unde preparatul cu pricina costă vreo
15-20 de euro) ori putem rătăci pe străzi, în căutarea unei locande cu un meniu “turistico” din care să nu lipsească sepia “în manieră veneţiană”. Într-un fel, ne face bine plimbarea aceasta matinală. Nu aveam încă imaginea “mijitului de zi”, aici, în Cetatea Lagunară. Rătăcim prin labirinturi şi, în fine, zărim piatra înflorind trandafirie sub razele soarelui, a bisericii della Madonna dell’Orto (ocrotitoare a grădinilor), nu departe casa pictorului Jacopo Tintoretto. Altarul – vegheat de sfinţi şi îngeri pictaţi de maestrul din veacul al XVI-lea. Preotul aşezămîntului ne îndeamnă să ne rugăm, în cămăruţa alăturată, la statuia Madonnei din Grădină, cea care dă şi numele bisericii. “Are o istorie fascinantă. A fost sculptată de un artist veneţian pentru a împodobi o altă biserică, însă celui care a comandat-o nu i-a plăcut ce a ieşit. Madonna şi pruncul ei au fost «exilaţi» într-o grădină de zarzavat. Au trecut secole şi, într-o zi, cineva a descoperit-o şi a adus-o aici. Vedeţi cît de erodată este piatra? Sînt urmele lăsate de umezeala sărată a lagunei…” Cînd ieşim, e deja prînzul. O luăm la pas pe Fondamente de la Misericordia, spre restaurantul prietenului nostru, Roberto (alias Nico Santoro), unde ştim sigur că vom găsi şi sepia “col nero alla veneziana”, şi-o anghilă gătită de Pepino, chef-ul de la “La Fondamenta”.

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 16 aprilie 2008

Arii culturale la Veneţia

2008-03-31T01:08:00.000-07:00

Ne-am obişnuit ca dinspre Veneţia să ne sosească întotdeauna ştiri despre evenimente care fixează România într-o panoplie culturală universală.
Identitate, timp şi memorie
La sediul Institutului Român de Cercetare şi Cultură Umanistică "Nicolae Iorga" (IRCCU) din Veneţia se deschide, miercuri, 2 aprilie, Expoziţia de Artă Grafică a lui Cristian Opriş. Expoziţia reuneşte lucrări care, potrivit catalogului, propun o apropiere inedită de zona sa privilegiată de cercetare (problema identităţii, indisolubil legată de timp şi de memorie), care transformă întregul act într-un discurs profund introspectiv asupra identităţii. Expoziţia, dechisă la sediul Institutului până pe 14 aprilie, este, în esenţă, centrată pe controlul unui echilibru fragil între identitate şi alteritate, între local şi universal. Curatorul expoziţiei este Cristian Alexandru Damian, bursier "Nicolae Iorga" la Veneţia, doctorand al Universitatii "Babeş-Bolyai" din Cluj Napoca, Facultatea de Istorie şi Filozofie.
O lansare de carte
De numele aceluiaşi Cristian Alexandru Damian se leagă şi lansarea recentă, în saloanele IRCCU, a traducerii din italiană a volumului "La luna dove?" semnat de Severino Bacchin, unul dintre cei mai importanţi poeţi veneţieni contemporani. Volumul, apărut în condiţii grafice deosebite la Centro Internazionale della Grafica di Venezia, în colaborare cu editura IDC Press din Cluj-Napoca, reprezintă, potrivit IRCCU, o nouă etapă în creaţia autorului, care utilizează imaginea, culoarea, dispunerea textului şi mişcarea iconografică în slujba unei poezii "vizuale şi musicale". Lansarea a inclus o surpriză: pe lângă recitalul susţinut de actriţa Margherita Stevanato, publicul veneţian a ascultat şi poezii din noul volum, recitate în limba română de Gabriella Annamaria Molcsan, bursier "Nicolae Iorga" la Veneţia.
Expoziţie la Straubing
Din seria evenimentelor de artă plastică, mai notăm deschiderea, la Galeria im Weytterturm din Straubing – Germania, a expoziţiei colective a artiştilor plastici Cristian Alexandru Damian (pictură în ulei şi tempera), Hidegard Klepper-Paar (xilogravură şi linogravură), Spiros Kaugianos (ulei) şi Johannes E. Riesser (sculptură în bronz şi grafică). În faţa unui numeros public, a luat cuvântul Erich Gruber, vicepreşedintele Asociaţiei Artiştilor Plastici din Straubing, care i-a prezentat pe cei patru artişti şi a vorbit despre colaborarea dintre cele două instituţii culturale. Presa germană, sub titlul "Pop-art und realismus", prezintă, de altfel, într-un text elogios, prezenţa tânărului artist român pe simezele din Straubing.
Expoziţia va fi deschisă până la 13 aprilie într-unul din spaţiile expoziţionale tradiţionale din oraş: "Turnul Weytterturm". Colaborarea româno-germană (via Italia) va continua, în luna septembrie, când Palazzo Correr din Veneţia, sediul IRCCU, va găzdui o expoziţie colectivă a artiştilor plastici din Straubing.

In Jurnalul National, 31 martie 2008

Relaţii culturale italo-române

2008-03-31T01:06:00.000-07:00

În plină dezbatere despre ofensiva la care România are dreptul să recurgă după semnalele negative ce ne vin dinspre Apus, o carte precum cea a Monicăi Joiţa este mai mult decât binevenită. "Relaţii culturale italo-române" (vol. I), rod al unei cercetări efectuate în arhivele diplomatice de la Roma, pune în acord iniţiative culturale de ieri cu cele de astăzi, demonstrând continuitatea nevoii de a ne dovedi, pe pământul Italiei, o identitate românească, deopotrivă europeană şi latină.
Autorul volumului apărut la editura Clusium, dr. Monica Joiţa, director A.I. al Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică "Nicolae Iorga" din Veneţia, diplomat şi fost bursier "Vasile Pârvan" la Roma, şi-a consacrat doi ani din viaţă pentru a citi documente de epocă inedite, relevante pentru strategia diplomaţiei culturale româneşti şi italiene, atât cât a fost ea, în perioada interbelică şi postbelică. Documente care vorbesc, de exemplu, despre o ofensivă culturală a Italiei în România, în anii ’30, având ca scop promovarea limbii italiene şi păstrarea identităţii lingvistice şi culturale a cetăţenilor şi comunităţilor de italieni prezente în România, dar şi despre iniţiativele lui Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan privind crearea, în 1922, a Academiei di Romania la Roma şi a Casei Române de la Veneţia, în 1930.
Volumul – lansat recent la Bucureşti, la Ministerul Afacerilor Externe – este anunţat ca prima parte a unei serii care îşi propune să dea o perspectivă cât mai completă asupra relaţiilor culturale italo-române, contribuind, fără îndoială, la o mai justă analiză şi interpretare a prezentului, prin valoroase mărturii documentare despre trecut.

In Jurnalul National, 31 martie 2008

Casanova... el le-a iubit pe toate!

2008-03-30T02:55:00.000-07:00

Giacomo Girolamo Casanova de Seingalt (1725-1798). Cel care a fost numit în secolul al XVIII-lea “magicianul cel mai puternic din Europa”. La 2 aprilie sunt 210 ani de la moartea sa.
Casanova, cel mai mare seducător din lume. Numele său a devenit sinonimul seducţiei. Adevărata lui personalitate depăşeşte însă cu mult legenda scandaloasă a aventurilor sexuale. Autor prolific şi formidabil povestitor, aventurier de anvergură internaţională lansat în iniţiative curajoase (a inventat, printre altele, loteria modernă), Casanova a fost primit în sălile de bal şi în dormitoarele claselor sociale cele mai înalte din Europa. Era libertin şi catolic practicant, escroc şi diplomat, autor strălucit şi mincinos fără scrupule. Contradicţiile întregii epoci în care a trăit s-au încarnat într-un seducător legendar, cunoscut lumii întregi.
Intelectualul. Evident, putem întreba un mongol, un chinez, un african cine e Casanova, şi acesta ar zâmbi complice, pentru că numele îl face să se gândească la un cuceritor de femei. Dar adevăratul Casanova, scriitorul, poetul, e mai puţin cunoscut. La Veneţia, editorul Albert Gardin, directorul Editurii Universitaria, şi-a propus o reconsiderare a imaginii celebrului personaj. El a tipărit, recent, traducerea în versuri făcută de Casanova, în venetă şi în toscană, a “Iliadei” lui Homer. “Vreau să vă arăt topul ediţiilor mele: acesta este Giacomo Casanova şi aceasta este «Iliada» lui în venetă, cu toate manuscrisele lui. E vorba despre o traducere în versuri, o muncă migăloasă, dificilă. Casanova nu a reuşit să îşi editeze traducerea în venetă (cea în toscană, în schimb, s-a publicat chiar aici, la Veneţia, în 1775). Eu sunt primul care a făcut-o. Editez şi alte cărţi ale lui sau despre el, încercând să îl prezint nu ca pe un personaj legendar, ci ca pe un mare intelectual al timpului său”. “Noi, adesea, cădem pradă concepţiei false care îl prezintă ca pe o maşină de sex”, ne spune Albert Gardin. Scria şi vâna femei în acelaşi timp? “Nu. Se retrăgea. Fiind aşa de mult ocupat cu literatura, cu poezia, cu eseurile, e surprinzător că a avut timp să mai facă şi altceva! Un personaj care a călătorit în Europa în lung şi-n lat, de la Constantinopol la Londra şi de la Madrid la Moscova…”
Imaginea lui e deformată. La fel ca şi cea a contemporanului şi concitadinului său Giorgio Baffo (1694-1768). “Peste câteva luni, vă pot oferi un exemplar dintr-o nouă ediţie Baffo. Un «livre de poche». Poeziile sale sunt picante şi au un efect imediat asupra cititorului, pentru că Baffo foloseşte un limbaj direct. El spunea: «eu numesc pâinea – pâine şi vinul – vin!». Puţini sunt însă cei care ştiu că şi Casanova era un poet de excepţie. Iubirile lui nu erau amoruri de ocazie, se îndrăgostea sincer de femeile din viaţa lui şi le transforma adeseori în muze.”
Cu gândul la Casanova şi la Baffo, editorul Albert Gardin a fondat la Veneţia un concurs anual de poezie erotică. În 2008, competiţia a numărat-o printre laureaţi pe Simona Lazăr, editor la Jurnalul Naţional. “E bine, ne-a spus el într-o seară, când în Piaţa San Giaccomo dall’Orio erau aplaudate versurile Simonei Lazăr, e bine să readucem, prin eros, bucuria în sufletele oamenilor. Nu cred că ne îndreptăm către un viitor virtual al erosului. În acelaşi timp, erosul e plăcerea corpului, a seducţiei, a cuvintelor. El trebuie trăit, nu ascuns, şi oamenii trebuie să înveţe acest gust, această deschidere şi plăcere a lui…”

Cu toate simţurile
Născut din părinţi actori, Casanova a început o carieră ecleziastică, urmată de o existenţă aventuroasă, în care a exersat numeroase activităţi: jucător profesionist, spion, finanţist, bibliotecar. A cunoscut curţile suveranilor Europei, dar şi închisorile lor. Libertin, a refuzat să se însoare. Etern nemulţumit, şi-a încheiat viaţa într-o bibliotecă. Deşi profesiunea sa oficială e de scriitor, Casanova a fost marcat în istorie mai puţin prin scrierile sale şi mai mult prin talentul de Don Juan. Despre sine, Casanova mărturiseşte într-o epistolă:
“Să ştiţi că am făcut întotdeauna deosebire între plăcerea fizică şi iubire; obsesia mea a fost, de altfel, să mă iubească cineva. Pentru mine, plăcerea fără dragoste e insipidă; un amant nu poate avea o plăcere mai mare decât aceea care depinde de plăcerea pe care o face obiectului iubit. Satisfacţia resimţită atunci când descoperim caracterul divin al recunoaşterii unei fizionomii de care ne-am îndrăgostit este supremă. De aceea, obişnuit să nu iubesc decât cu toate simţurile, eu nu puteam să fac dragoste fără cuvinte. La Londra, celebra curtezană Kitty Fisher era şarmantă, dar a trebuit să renunţ la ea pentru că nu vorbea decât engleza”.

"Cultivarea plăcerii simţurilor a fost întoteauna principala mea preocupare; am fost născut pentru sexul frumos şi de aceea l-am iubit mereu, făcându-mă iubit, la rândul meu, atât cât am putut... Mulţumită acestor înclinaţii, mă cred mai fericit decât alţii, pentru că sunt convins că ele mă fac să trăiesc mai intens plăcerea"
G. Casanova, "Povestea vieţii mele"

In Jurnalul National, 30 martie 2008

Torino, proiect despre limită

2008-03-08T23:23:00.000-08:00

Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică “Nicolae Iorga” din Veneţia şi-a propus anul acesta să cucerească noi teritorii italiene, deschizând ofensiva culturală în nordul peninsulei, la Torino, Padova, Verona şi Milano.
Celebru pentru giulgiul Mântuitorului, dar şi pentru marca Fiat, Torino e azi un oraş medieval şi modern totodată. El s-a dovedit o gazdă receptivă la mesajul expoziţiei “Mitologii temporare”, prezentată de şase artişti din România: Alexandru Rădvan, Ciprian Paleologu, Cosmin Moldovan, Mihai Coşuleţu, Raluca Ionescu şi Simona Vilău. Ei reprezintă două paliere bine conturate în arta tânără, descriind tendinţele de avangardă apărute după anul 2000: pictura figurativă şi New Media.
Inventar de teme. Fie ea de ordin estetic sau principial, limita pe care ei şi-o impun (subtitlul expoziţiei este chiar “Proiect despre limită”) sau încearcă să o depăşească, le asigură un teritoriu privat, în care “artistul-proprietar” construieşte sau descompune imagini, teorii, sisteme de valori. Inventarul temelor la vedere e uşor de făcut: anunţuri inopinate, reţete kow-how-to-kill, oameni biodegradabili, cupluri otrăvite, sinucigaşi, utopia unei lumi pierdute, “paradise lost”…
“Dacă la Ciprian Paleologu şi Mihai Coşuleţu este vorba despre câte un proiect structurat pe o perioadă lungă şi strict autoreferenţial – comentează curatorul expoziţiei, Simona Vilău –, în cazul lui Alexandru Rădvan, autoreferenţialitatea este transferată unor personaje mitologice din arealul mediteranean. La rândul său, Raluca Ionescu, în seria «Moarte la Veneţia», caută, cu ajutorul aparatului de fotografiat, limita reală a existenţei umane, în timp ce Cosmin Moldovan creează zeităţi contemporane, branduri ale epocii digitale.” Artiştii români au prezentat la Torino o viziune originală asupra unei lumi care-şi pierde, treptat, conturul, regăsindu-se în imaginar. Aceeaşi lume care-i furnizează, de altfel, şi Simonei Vilău personaje europene pe care talentata pictoriţă le aduce în contemporaneitate, înscenându-le finaluri neaşteptate…

Dobrogea pentru italieni
La Palazzo Correr, sediul IRCCU “Nicolae Iorga” din Veneţia, expun, până la 16 martie, pictori dobrogeni – cadre didactice şi studenţi de la Universitatea Ovidius. “Spaţiul dobrogean în contextul modernităţii”, tema propusă publicului italian, urmăreşte perspectiva influenţelor culturale şi istorice, receptate în Dobrogea dinspre lumea latină, balcanică şi orientală. Pe simeze: Daniela şi Gheorghe Căruţiu, Anamaria Baciu, Marian Burhală, Alen Mihai Decebal, Flavia Lupu, Sânziana Romanescu şi Dragoş Tudor.

In Jurnalul National, 9 martie 2008

Ce mîncăm la Carnaval?

2008-03-07T00:26:00.000-08:00

http://www.bogdanulmu.eu/labels/carnavalul%20de%20la%20Venetia.html

Viaţa e plină de neprevăzut : acum mai bine de două decenii, am colaborat, la Teatrul din Bacău, cu un tînăr înalt şi civilizat, care era regizor tehnic şi, uneori, actor. Apare şi-ntr-o fotografie , din multele-mi plicuri cu poze din spectacole personale.
Acum mai bine de zece ani, am cunoscut, tot în oraşul lui Bacovia, o jună jurnalistă, care mai întîi mi-a luat un interviu, apoi a scris nişte cronici şi, chiar, la un festival, ne-am împrietenit.
Cusurgii cum vă ştiu, veţi întreba ce-au acest zgribulite amintiri, cu titlul articolului. PĂI AU! Fiindcă cei doi scot, de peste 175 de săptămîni, în cadrul Jurnalului naţional, un supliment excelent – Jurnalul de bucătărie. Ei se numesc Simona Lazăr şi Tudor Cireş. Cum hobby-ul meu notoriu rămîne gastronomia, înţelegeţi de ce mă opresc, azi, asupra numărului dedicat de cei doi gastronomi, bucatelor din teatrul lui Goldoni.
Am studiat şi eu într-o carte (Spectacol gastronomic, ed. Casa cărţii de ştiinţă, Cluj, 2000) confluenţa celor două arte ; deci, ideea mi se pare minunată. Autorii însă au avantajul că au încercat bucatele veneţiene la faţa locului , acum le compară cu cele din teatrul marelui comediograf şi-n plus, oferă reţetele - care apar, în piese, doar pomenite.
Sunt cercetate 12 comedii (din cele peste 120, cîte ne-a lăsat Goldoni). În Campiello (Piaţeta – text care a rămas în memoria-mi de spectator, datorită montării lui Purcărete) se comandă „orez cu carne de berbec, claponi, friptură de viţel, salamuri, vin dulce şi bun, gogoşi (frittole), supă de legume tradiţională (minestra), ficat de viţel, limbă sărată, creier” etc. Pe aceeaşi pagină, autorii suplimentului ne oferă şi reţeta Figa de vedelo (ficat de viţel).
Îndrăgostiţii propun „pastiţio cu macaroane, supă cu ierburi, perişoare, ficăţei prăjiţi”. Ni se oferă, alături, şi reţeta unuia dintre felurile de mîncare citate. Femeia cumsecade ne readuce-n memoria olfactivă polenta (mămăliga). Numai că eroina comediei face din prepararea ei un adevărat poem! Ce aduce-n plus reţeta? Faptul că se presară deasupra butirro (brînză de vacă) şi se bea apoi un vin „preţios şi dulce”. Mai cunoscuta comedie Hangiţa (jucată în exces, am spune, în teatrele noastre!) aduce şi ea, sub luminile rampei, „porumbel fript, tocăniţă cu fructe de mare, şi vinul de Bourgogne”. Alăturat, ni se oferă o reţetă interesantă – tocăniţa de scoici. Să nu uit : majoritatea meselor goldoniene se sfîrşeau cu o ciocolată caldă...
Mai sunt analizate în jurnalul de bucătărie, din perspectivă culinară, comediile Slujnica isteaţă, Guvernanta, Slugă la doi stăpîni, După faptă şi răsplată, Cafeneaua, Una din ultimele seri de carnaval, Femeia din casa lui. În paranteză fie spus, multe din textele incluse în mica antologie culinar/goldoniană au născut, în Italia, dar şi-n România, spectacole celebre. MI-ar fi plăcut să se facă şi referiri la ele (măcar la cele ale lui Giorgio Strehler, Vlad Mugur, Iulian Vişa, Silviu Purcărete ).
Două obiecţii am, ca dublu împătimit de subiect : 1) nu întîlnim, în comediile cercetate, un rafinament al meniurilor şi al poftelor; 2) de unde preferinţa pentru vinul dulce – cînd se ştie, vinul cunoscătorilor este cel sec? Dar goldonierii, ca şi gondolierii, nu-s nişte rafinaţi...
Aştept de la tandemul Lazăr/Cireş o nouă provocare, de genul ce mîncau eroii lui Will? Ori ai lui nenea Iancu sau ai lui Gogol ş.a.m.d. Ideea numărului recent, ne-a nărăvit la livreşti & teatrale apetituri. Şi cine aţîţă şi lasă, Dumnezeu să-i dea pedeapsă abstinenţa şi dieta ştiu ei cui...

Bogdan Ulmu

Palazzo Grassi: Roma şi barbarii

2008-02-28T10:39:00.000-08:00

La Veneţia, un mileniu de migraţii barbare este “repovestit” într-o expoziţie menită să ne facă “să înţelegem lumea în schimbare”.

Manual de bună utilizare a migraţiilor. Aceasta este una dintre semnificaţiile pe care Monique Veaute, noul director al Palazzo Grassi din Veneţia, o dă expoziţiei “Roma e i barbari, la nascita de un nuovo mondo” (“Roma şi barbarii, naşterea unei lumi noi”) – organizată în colaborare cu Kunst-und Ausstellungshalle din Bonn şi L’Ecole française din Roma –, vernisată la 25 ianuarie. Deschisă în prezenţa prefectului Giancarlo Galan, a primarului Massimo Cacciari, a directorului de onoare al Palazzo Grassi, Francois Pinault, şi a patriarhului veneţian, Angelo Scola – în debutul Carnavalului 2008, care a avut România ca invitat de onoare –,expoziţia îşi aşteaptă vizitatorii până la 20 iulie.
EXPOZIŢIA. Cu peste 2.100 de piese, provenind din 200 de muzee şi colecţii particulare din 24 de ţări (71 dintre exponate provin din România şi vom reveni asupra lor), îl are drept curator pe Jean-Jacques Aillagon – director al Muzeului Versailles, fost ministru francez al Culturii şi fost director la Palazzo Grassi –, care opina cu privire la importantul eveniment muzeal european al anului 2008: “Această expoziţie evocă o lungă istorie, decisivă pentru identitatea continentului european, care îşi celebrează rădăcinile greceşti, romane şi ebraico-creştine, uitându-şi adesea propriile origini barbare, de altfel încă puternice şi determinante”. “Roma e i barbari” – colecţie a celor mai reprezentative descoperiri din Antichitatea târzie şi din epoca migraţiilor – se caracterizează prin ambiţia de a permite publicului să aprofundeze istoria unei perioade lungi, dar puţin cunoscute, care a avut însă o influenţă covârşitoare asupra transformării Imperiului Roman, precum şi a evoluţiei ulterioare a neamurilor şi statelor europene.
INVITAŢIE LA REFLECŢIE. Considerat de specialişti drept “un mic muzeu temporar” având ca temă perioada migraţiilor, expoziţia de la Palazzo Grassi cuprinde 31 de secţiuni (urmărind diferiţi timpi istorici şi delimitări teritoriale), între care una dintre cele mai interesante ca abordare ni s-a părut a fi cea intitulată “Când migraţiile devin invazii”. O temă care încearcă să facă saltul în timp, către prezent şi către temerile prezente ale Occidentului.
De-a lungul mileniilor, spunea Jean-Jacques Aillagon, “s-a înregistrat un trafic constant, de la Est la Vest, privind circulaţia oamenilor, a mărfurilor şi a ideilor”. În acest context, consideră istoricul, expoziţia devoalează secretele unui mileniu trecut de istorie europeană, “invitând la reflecţie asupra situaţiei actuale a Europei – un spaţiu politic şi cultural care domină lumea sau care tinde să o domine –, care astăzi se confruntă cu dificultatea de a învăţa să trăiască alături de o masă de oameni care provine din alte părţi ale lumii”. Astăzi, ca şi în mileniul migraţiilor, Europa Occidentală încearcă să impună acestei mase de oameni un stil propriu de viaţă şi de gândire, dar nu trebuie omis faptul că tocmai dinspre aceşti “migratori” moderni ar putea veni indivizi sau grupuri capabile să îmbogăţească, să stimuleze evoluţia statelor şi popoarelor în care ajung.
PIESELE ROMÅNEŞTI. Mare parte dintre cele 71 de piese prezentate de Muzeul Naţional de Istorie (director general: dr. Crişan Muşeţeanu) pot fi admirate şi la Bucureşti, în expoziţia “Tezaur istoric”. Descoperite în Dobrogea (Schytia Minor), pe atunci provincie a Imperiului Roman, piesele de la Hârşova sunt ilustrative pentru cultura materialã a elitei Imperiului din prima jumãtate a secolului al IV-lea. “Pe de altă parte, aflăm de la dna dr. Monica Joiţa, director al Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică «Nicolae Iorga», de la Veneţia, informaţiile relativ reduse pe care le avem despre contextul în care au fost descoperite mormintele de la Apahida (judeţul Cluj) sunt compensate de expresivitatea artisticã a pieselor recuperate, fiecare dintre acestea oferind indicii atât despre personalitatea indivizilor înmormântaţi la Apahida, cât şi despre comunitatea în care trãiau sau despre spaţiul în care se dezvoltau legãturile şi relaţiile lor. O comunitate definitã prin comportamente şi tradiţii proprii, situate undeva la graniţa dintre spaţiul «civilizat» al Imperiului Roman, în accepţia clasicã a termenului, şi spaţiul «barbar», aflat dincolo de graniţele politice ale Imperiului”.
PALAZZO GRASSI ŞI AVENTURILE LUI. Arhitectura celebrului palat veneţian a fost atribuită lui Giorgio Massari (1687-1766). Înainte de acesta, Massari construise marea biserică a Iezuiţilor, precum şi “Chiesa delle Pieta”, şi lucra în acelaşi timp la Ca’ Rezonicco. Tot lui i se datorează şi ridicarea clădirii care găzduieşte azi Muzeul Academiei.
Familia Grassi, originară din Chioggia, achiziţionase un teren cu o poziţie splendidă, cu posibilitatea de a construi un palat cu faţada spre marele canal. Circumstanţele precise ale construirii acestui minunat “palazzo” sunt puţin cunoscute. Se presupune că debutul construcţiei sale a avut loc nu mai târziu de 1748, la comanda lui Anzolo Grassi. Din păcate, acesta nu a mai apucat să vadă imobilul terminat, fiul său, Paolo, preluând palatul în construcţie şi cheltuielile sale. Abia în 1772, la 6 ani după moartea lui Massari, Palazzo Grassi a fost în sfârşit gata. Este ultimul palat veneţian care îşi leagă numele de Reppublica Serenissima (în mai 1797, Napoleon cucereşte oraşul şi îl obligă pe dogele Ludovico Manin să abdice, dizolvând Consiliul Republicii şi proclamând Guvernul Provizoriu al Municipiului Veneţia).
După rapida stingere a familiei Grassi, palatul cunoaşte o serie de “aventuri”, intrând în patrimoniul unor familii sau instituţii mai mult sau mai puţin norocoase, cunoscând numeroase schimbări de destinaţie.
În 1840, pe timpul în care Veneţia era supusă Austriei imperiale, fraţii Angelo şi Domenico Grassi cedează palatul Societăţii Venete Comerciale, care îl revinde patru ani mai târziu tenorului Antonio Poggi. La scurt timp, acesta îl va ceda la rândul său pictorului maghiar Jozsef August Schöfft. După moartea sa (în 1850), văduva pictorului, Giuseppina Lindlau, îl va transforma în hotel (aşa cum s-a întâmplat cu multe alte palate veneţiene). În 1857 va intra în proprietatea unui finanţist grec, stabililt la Viena, baronul Simeone de Sina, care îi va aduce primele transformări importante în ceea ce priveşte distribuţia sălilor şi arhitectura. O jumătate de secol mai târziu, urmaşii baronului vând, la rândul lor, palatul unui celebru industriaş elveţian, G. Stucky, care după doar doi ani, în 1910, moare asasinat, iar edificiul e preluat de fiul său. Acesta îi aduce multe îmbunătăţiri: introduce electricitate, ascensoare, termoficare etc. În 1943, cumpără Palatul Vittorio Cini, un industriaş veneţian, care se sinucide însă în 1949, după moartea fiului său.
Este preluat de o societate imobiliară, care îi dă pentru prima dată o destinaţie artistică: Centrul Internaţional de Artă a Costumului. În 1983, este achiziţionat de Grupul Fiat, care face o amplă restaurare şi transformă palatul într-un centru de expoziţii internaţionale, de mare succes, despre arta şi istoriei marilor civilizaţii. Remarcăm retrospectiva din 1986, dedicată Futurismului, precum şi cea dedicată artei Maya, din 1998. Ultima expoziţie din “epoca Fiat” a fost cea dedicată lui Dali, în 2005, după care Palatul este cumpărat de François Pinault (80% din acţiuni) şi Casino Municipale di Venezia (societate mixtă, la care este acţionar şi Primăria Veneţiei). O nouă epocă şi noi succese: Picasso – în 2007, “Roma şi barbarii” – în 2008.

In Jurnalul National, Zoom, 28 februarie 2008

Goldonierii

2008-02-26T12:47:00.001-08:00

Mai în glumă mai în serios, cineva spunea că, în timpul vieţii lui, triumful comediografului veneţian l-au asigurat gondolierii, în vreme ce astăzi gloria i-o aduc goldonierii. Inedit şi spectaculos, acest joc de cuvinte: gondolier/goldonier! Cu siguranţă nu i-ar fi displăcut lui Carlo Goldoni. Reformatorul. Unicul. Cel despre care Goethe scria: “Strigătele răspicate ale oamenilor care se bucură sau se sfădesc, certurile lor, bruscheţea, bonomia, veselia, manierele lor libere, totul este redat într-un mod magistral. (…) Autorul merită cele mai mari elogii pentru acest tablou de un realism profund”.
Acest “realism profund” l-am întâlnit şi noi, când am pornit a cerceta opera goldoniană, în căutarea temelor culinare, care abundă în indicaţii şi reţete de settecento. Am început totul de la scânteia unei idei şi ne-am pomenit că am intrat în rândul lor, al… goldonierilor.

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 februarie 2008

Reţeta de suflet

2008-02-26T12:46:00.000-08:00

Ideea acestui număr special dedicat preparatelor culinare citate în opera goldoniană a venit în 2007, anul în care Veneţia, de Carnaval, celebra 300 de ani de la naşterea lui Goldoni, reformatorul teatrului comic din veacul al XVIII-lea. Oaspete în Cetatea Dogilor, am bătut şi eu “cărările” închipuite de geniul-comediograf, mai ales că “tema culinară” a Carnavalului era “A tàvola con Brighella”. Aromatul şi gustosul itinerar prin “cucina storica” te aducea atunci dinaintea mesei pe care tronau cinci reţete “istorice”, contemporane cu personajele goldoniene. “Măştile”, care împânziseră cetatea şi locandele, s-ar fi săturat însă şi cu un singur fel de bucate, ţinând seama de vorbele unui Truffaldino care spunea: “o masă bună nu înseamnă mai multe feluri de mâncare, ci modul în care sunt servite, căci mult mai mult preţuieşte buna-dispoziţie, decât un munte de bucate”. Tradiţia gastronomică în Republica Serenissima, în anii de glorie ai dramaturgului presupunea pregătirea bucatelor din ceea ce laguna aducea ca ofrandă locuitorilor: de la peşte şi fructe de mare, la păsări de apă, şi până la legume şi verdeţuri cultivate în grădinile cetăţii (“campo”-urile – azi, pieţele Veneţiei – erau spaţii largi între clădiri, unde veneţienii cultivau zarzavaturi şi creşteau păsări de curte). M-am ataşat de această temă a gastronomiei din settecento, a prânzurilor şi cinelor protagoniştilor din piesele lui Goldoni, încercând să dau de cât mai multe referinţe în acest sens. Iar anul acesta, când am revenit la Veneţia, am regăsit oraşul din nou sub asediul… aromelor particulare ale bucatelor Serenissimei. Mai ales că noua temă a Carnavalului era cea a “celor cinci simţuri” şi un întreg cartier fusese dedicat “gustului”. A fost momentul în care ideile anului din urmă s-au cristalizat şi, iată, au devenit reperele unei călătorii culinare prin 12 piese goldoniene.

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 februarie 2008

A tàvola con Goldoni

2008-02-26T12:44:00.000-08:00

În prefaţa “Memoriilor” sale, Carlo Goldoni (25 februarie 1707 – 6 februarie 1793) se caracteriza ca un autor dramatic menit să reformeze teatrul italian. De fapt, prin cele 120 de comedii scrise, el a înlocuit farsa improvizată cu un teatru care nu încetează să ne surprindă, creând, în acelaşi timp, o adevărată dramaturgie veneţiană. A fost supranumit Molière al Italiei, datorită numeroaselor personaje noi şi interesante prin contradicţiile lor, cum ar fi Mirandolina din “Hangiţa” sau Corallina din “Sluga îndrăgostită”.
Mâncăruri emblematice
S-a spus mereu că veneţienii au ca trăsătură de caracter optimismul şi că păcatul lor capital este lăcomia. Aşa cum ne arată Goldoni în piesele sale care ating subiectul culinar, ea este însă o lăcomie voioasă şi comunicativă. Tradiţia culinară a Veneţiei şi varietatea produselor care o compun ne dezvăluie, totodată, la fel ca şi textele comediilor lui Goldoni, istoria familiilor veneţiene sau a comercianţilor din secolul al XVIII-lea.
Printre felurile de mâncare emblematice ale Serenissimei, la loc de cinste stă “polenta e oseleti” (mămăligă şi pui), precum şi mâncărurile rustice de genul “risi e bisi” (orez cu mazăre) sau “pasta e fagioli” (paste cu fasole). Peştele este însă cel care făcea, ca şi azi, deliciul meselor veneţiene, începând cu ”baccalà mantecato” şi terminând cu peştele de lagună sau preţioşii “moeche” (specie de crabi micuţi, pescuiţi de două ori pe an). O masă veneţiană bogată trebuia să mai conţină “cicchetti”, suculente antreuri pe bază de peşte aşezat pe felii de pâine sau de mămăligă şi degustate în “bacari” – taverne antice al căror nume provine, probabil, de la cel al lui Bachus. Adăugăm, la sfârşit, ciocolata caldă, nelipsită din localurile vremii, ca şi din majoritatea comediilor goldoniene, invitându-vă şi pe dumneavoastră să degustaţi, alături de personajele lui Goldoni, mâncăruri din bucătăria cosmopolită a oraşului lagunar. O bucătărie de care veneţienii erau îndrăgostiţi, mai ales în perioada Carnavalului, când sărbătoarea şi pasiunile întăreau intensitatea gustului...

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 februarie 2008

Un prânz servit într-o locandă veneţiană

2008-02-26T12:42:00.000-08:00

Este una dintre acele piese pe care romanii le numeau “tabernariae”, ceea ce ar însemna: “populare” sau ”pentru prostime”. În “Memoriile” sale, Goldoni spune despre “Il Campiello” că “subiectul a fost luat de la clasele de jos, însă adevărul este astfel zugrăvit, încât oricine să se poată recunoaşte”. Şi tot el ne lămureşte ce înseamnă acest cuvânt care provine din dialectul veneţian: “«Campiello» este diminutivul de la «campo»“, şi cum “campo” înseamnă “piaţă”, ”campiello” nu poate fi decât “piaţetă”. Înconjurată de case locuite de oameni săraci, piaţeta este locul în care se adună aceşti veneţieni nevoiaşi şi joacă, dansează, fac hărmălaie. În veacul al XVIII-lea, pe vremea lui Goldoni, în cartierele veneţiene se juca “Lotto delle Venturina”, despre care Goldoni atenţiona că se aseamănă cu un alt joc, numit “birbis” (să ţinem însă cont că, în italiană, “birberia” înseamnă înşelăciune, escrocherie). Premiile constau de obicei din vase ieftine de ceramică.
Acest univers simplu îl “adună” Goldoni în “Il Campiello”, creând o comedie “semplicissima” (zice el), în care conflictele sunt puţine, forţa piesei constând în spontaneitatea şi autenticitatea dialogului. Scrisă anume pentru ultima zi de carnaval a anului 1756, tocmai datorită simplităţii şi autenticităţii sale, este reprezentarea unui univers popular pe care Goldoni îl redescoperă şi îl rescrie cu geniul său inconfundabil –, “Il Campiello” a cunoscut succesul, în acelaşi an, la Veneţia şi la Milano.
Comanda făcută chelnerului
Personajele se mişcă în ritmul real al vieţii. Şi, ca orişicărui om viu, la un moment dat li se face foame. În scena a noua din actul al III-lea, citind/auzind comanda pe care acestea o fac lui Sansuga, chelnerul dintr-o locandă veneţiană, avem prilejul să aflăm cam care sunt bucatele preferate de locuitorii din lagună: “Cavalerul: Prepară un prânz pentru toţi şi spune-i bucătarului că îl vom onora cu prezenţa. Sansuga: Mă voi duce să-i aduc la cunoştinţă. Lucietta: Stai, aşteaptă să-ţi dau comanda. Sansuga: La dispoziţia voastră, vă rog. Lucietta: Voim orez cu carne de berbec şi nişte claponi buni, şi carne, şi friptură de viţel, şi salamuri, şi un vin dulce şi bun, şi-apoi, să ne-nţelegem, strângi totul şi aduci nota”. Celelalte personaje cer apoi, rând pe rând, şi alte preparate culinare: “frittole” (gogoşi), “minestra” (o supă deasă, tradiţională), ficat de viţel, limbă sărată, “patru felii prăjite de sopressada” (o specialitate de salam), creier etc.

Figà de vedelo
Ficat de viţel

Ia un ficat de viţel – cel mai bine este să fie de la un animal în vârstă de un an – taie-l în felii subţiri şi lasă-l la marinat pentru o oră, într-un baiţ de apă cu oţet. Ia apoi ceapă (aceeaşi cantitate ca şi ficatul), taie-o în felii foarte subţiri şi căleşte-o în ulei de măsline. Când începe să devină sticloasă, adaugă ficatul, pune sare după gust şi apoi dă la cuptor.
La sfârşit toarnă deasupra câteva picături de oţet sau de suc de lămâie, presară pătrunjel tăiat foarte fin, puţin piper proaspăt măcinat şi adu la masă cu felii de polenta prăjite pe grătar.

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 februarie 2008

De-amorul... comediei

2008-02-26T12:39:00.000-08:00

Puţine sunt comediile “în care nu întâlneşti îndrăgostiţi; şi în care absolut toată dragostea cinstită devine principalul impuls al acţiunii comice”. Este poziţia lui Goldoni, aceasta, pe care o expune în textul introductiv la “Îndrăgostiţii”, continuând: “Această comedie însă (...) prezintă un amor mai violent decât toate celelalte. Două persoane care au o dragoste fidelă, perfectă merită felicitări”, zice autorul. Şi, probabil, fără obstacole, o astfel de iubire liniară nu ar fi născut niciodată interesul unui dramaturg. Însă... “gelozia, care în Italia noastră este principalul flagel al inimilor îndrăgostite (...) face să apară furtuna şi în mijlocul liniştii”. Şi de aici încolo, caracterul îndrăgostiţilor se schimbă, motivele de gelozie apar din nimic, iar autorul se simte satisfăcut: are despre ce scrie. Publicul râde de încurcăturile în care personajele intră, cu voie sau fără voie. Însă Goldoni astâmpără cheful “gloatei”: “râdeţi de ei, dar nu faceţi la fel, să nu ajungeţi să râdă alţii de voi!”.
Comedia “Îndrăgostiţii” a fost prezentată pentru prima oară la Veneţia, în toamna anului 1759. Acţiunea se petrece la Milano, într-o cameră obişnuită din casa bătrânului Fabrizio, care le găzduieşte pe cele două nepoate ale sale, Eugenia şi Flamminia. În jurul iubirii dintre Eugenia şi nobilul Fulgenzio se ţes toate intrigile piesei, la care participă şi amicii acestora, dar şi slugile împricinaţilor (meştere în păstrarea secretelor, ca şi în încâlcirea şi descâlcirea poveştilor).
Prânzul Excelenţei Sale
Să explorăm însă componenta gastronomică a piesei. În scena a şaptea, care-i are ca protagonişti pe Fabrizio şi pe bătrânul servitor al acestuia, stăpânul casei se plânge că nu are decât o singură slugă, bătrână şi bolnavă, fiind în imposibilitatea de a-şi primi oaspeţii cum se cuvine. “Dar voi face eu totul. Mâncărurile bune le voi pregăti eu!”, zice, strigându-şi servitorul. “Fabrizio: Cum e în bucătărie? Succianespole: E bine. Fabrizio: E făcut focul? Succianespole: Nu, domnule. Fabrizio: De ce nu e aprins focul? Succianespole: Pentru că nu sunt lemne. Fabrizio: Nu sta ca un idiot, astăzi vom da un prânz Excelenţei Sale. Succianespole: La voia dumneavoastră. Fabrizio: Succianespole, ce punem astăzi la prânz pe masă Excelenţei Sale? (râde, confidenţial). Succianespole: Tot ce vrea Excelenţa Voastră. Fabrizio: Vezi că mă înfurii cu calmul tău blestemat. Succianespole: Am fugit atunci. Fabrizio: Să facem un pastiţio cu macaroane? Succianespole: Da, domnule. Fabrizio: O supă cu ierburi? Succianespole: Da, domnule. Fabrizio: Cu perişoare? Succianespole: Da, domnule. Fabrizio: Şi ficăţei prăjiţi? Succianespole: Da, domnule. Fabrizio: Ai dinari să cumperi ce trebuie? Succianespole: Nu, domnule. Fabrizio: Dar ţi-am dat un ţechin. Succianespole: Cu câte zile în urmă?”

Pasticcio di maccheroni
Pastiţio de macaroane

Prepară un sos bogat, cu ceapă tocată şi usturoi, cu pătrunjel şi rozmarin şi ulei de măsline din abundenţă. Adaugă bureţi proaspeţi, tăiaţi în sferturi, sau bureţi uscaţi, rehidrataţi în apă multă. O parte dintre bureţi înăbuşă-i în ulei, cu puţină ceapă tocată şi cu mazăre verde. Apoi adaugă morcovi tăiaţi cubuleţe.
Separat, taie ficăţei de pui în bucăţi mai mici şi rumeneşte-i în ulei, împreună cu chiftele mărunte pregătite din carne (poate fi carne de curcan, de pui, de vită sau de viţel; se adaugă în compoziţie ou, făină, sare şi piper) şi cu bucăţi de măduvă de vită. Fierbe “al dente” 500 g macaroane, aromează-le cu verdeţuri din abundenţă, adaugă brânză veche rasă, restul bureţilor şi cărnurile pregătite ca mai sus şi amestecă bine.
Pregăteşte un aluat fraged din 500 g făină, 250 g unt, 50 g zahăr, două ouă, o jumătate de pahar de vin alb şi puţină sare. Într-o tavă pentru cuptor pune mai întâi o foaie de aluat fraged, toarnă compoziţia pe bază de macaroane, apoi sosul şi aşază deasupra o a doua foaie de aluat fraged. Unge aluatul cu un gălbenuş de ou bătut cu puţin lapte, apoi dă la cuptor pentru un sfert de oră.

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 februarie 2008

Tocăniţă şi Bourgogne

2008-02-26T12:37:00.000-08:00

Veneţia e febrilă: se apropie carnavalul. Bucătăresele lucrează din greu ca să termine mâncarea şi să poată lua şi ele parte la această sărbătoare excepţională. Ţes intrigi, îşi păcălesc patronii şi se lasă pradă jocului hazardului şi al amorului. Fermecătoare şi senzuale, ele intră în ritmul muzicii şi al bunei dispoziţii carnavaleşti.
“Hangiţa”, piesă reprezentată, prima oară, la Veneţia, în timpul carnavalului din 1753, aduce în scenă o tânără frumoasă şi seducătoare, Mirandolina, proprietara unui han. Ea zăpăceşte toţi bărbaţii, începând cu valetul Fabrizzio şi cu doi locatari ai hanului – un conte bogat şi un marchiz lacom –, care îi oferă protecţia. Al treilea personaj, Cavalerul, e un misogin, care îşi bate joc de primii doi şi jură că nu se va lăsa sedus. Goldoni ne propune o comedie libertină, dar care, după spusele sale, e totuşi morală, instructivă şi folositoare.
Tentaţiile Mirandolinei
Având un titlu ofertant din punctul de vedere al asocierilor culinare, “Hangiţa” aduce în spaţiul dramatic unic al hanului personaje care relaţionează firesc în zona mâncărurilor şi a băuturilor de tot felul. Marchizul, de exemplu, nu scapă ocazia de a bea, mai întâi, când se aşază la masă, o ceaşcă de ciocolată caldă.
Cavalerul e îndemnat de Mirandolina să servească “o friptură sau o mâncare picantă”, iar mai târziu hangiţa îi trimite un porumbel fript, cu evidentă valoare de simbol... Tot lui i se serveşte, făcută chiar de mâna Mirandolinei, o tocăniţă cu sos, mâncare foarte populară în Veneţia secolului al XVIII-lea. Putem presupune că hangiţa a ales o reţetă având la bază fructe de mare, scoici (vongole) ori sardele, denumite, în dialect, “agoni”.
“După mâncarea asta, domnule, trebuie să beţi zdravăn!”, îi spune, Mirandolina în actul II, scena 4, Cavalerului, recomandându-i vinul de Bourgogne: “Straşnic! Vinul de Bourgogne e minunat. După părerea mea, e cel mai bun vin care poate fi băut la masă.” Părerea e împărtăşită de Marchiz, care îi cere şi el Servitorului de băut: “Să nu fie însă prea mic păhărelul. Vinul de Bourgogne nu e lichior. Ca să-l poţi aprecia trebuie să bei mai mult...”

Intìngolo di Vongole
Tocăniţă de scoici

Pentru un kilogram de scoici ai nevoie de o ceapă, o legătură de pătrunjel, un căţel de usturoi, ulei, unt, o jumătate de kilogram de roşii, o ramură de busuioc, sare şi piper. Spală scoicile şi pune-le într-un vas, pe foc, ca să se desfacă. Scoate-le, scurge într-un vas separat apa din ele (va da un gust deosebit mâncării) şi apoi spală-le în apă proaspătă, fără a le scoate din cochilie. Prepară un sos cu ceapă tăiată mărunt, pătrunjel tocat, usturoi zdrobit – toate călite în ulei. Presară sare şi piper, iar după câteva minute adaugă busuiocul şi roşiile, curăţate de pieliţe şi seminţe şi tocate mărunt.
Toarnă şi apa (zeama) pe care ai adunat-o din scoici. Lasă să fiarbă totul la foc mic, până când roşiile sunt gata şi sosul s-a îngroşat destul. Adaugă în el scoicile, amestecă şi lasă încă trei-patru minute pe foc, să îşi împrumute aromele. Adu la masă împreună cu polenta, coaptă pe grătar sau prăjită în ulei, sau cu o pâine albă, pufoasă. În Veneţia veacului al XVIII-lea, acest fel de mâncare se servea adeseori nu cu furculiţa, ci… întingând cu polenta sau pâineîn sosul gustos.

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 ferbruarie 2008

Mămăligă pentru doi

2008-02-26T12:33:00.000-08:00

Una dintre creaţiile de început ale lui Goldoni, “La donna di garbo” (“Femeia cumsecade”), era foarte îndrăgită de autor, în ciuda defectelor sale, “pentru că a fost scrisă până la sfârşit de dragul principiilor integre”. A fost compusă cu ocazia carnavalului din 1743 şi reprezentată, pentru prima dată, la Teatrul San Samuele din Veneţia. Rosaura, protagonista comediei, este femeia care acţionează numai cu armele genului său şi îşi vede triumfând judecata în faţa asalturilor sexului forte, fără a ieşi prejudiciată în vreun fel din această confruntare; cu atât mai mult cu cât ea, ca poziţie socială, aparţine unei clase inferioare majorităţii personajelor, fiind cameristă în casa lui “Il Dottore” – avocat din Bologna.
O masă împărătească
Goldoni nu se sfieşte să-i atribuie Rosaurei şi calităţi de bună bucătăreasă, în actul I, scena 9 din “La dona di garbo” figurând o reţetă la fel de bine prezentată ca în cărţile de bucate. Este reţeta de polenta (mămăligă) din făină de porumb, care, la 250 de ani de la descoperirea Americii de către Columb, devenise foarte populară în Italia. În piesa lui Goldoni, Rosaura îi propune lui Arlechino o masă împărătească, pe banii stăpânilor, descriindu-i acestuia tehnologia preparării unei gustoase mămăligi.
Reţeta Rosaurei
Rosaura: “Ascultă, mai întâi aşteptăm să se ducă toată lumea la culcare, chiar şi nesuferitul de Brighella; apoi, tiptil-tiptil, mergem amândoi în bucătărie. Eu am pregătit totul. Facem focul, iar deasupra lui încălzim o căldare de apă. Când apa începe să fiarbă, punem ingredientele: mai întâi, o pulbere fină, ca de aur, numită făină galbenă (făină de porumb; “farina giala”, în original – n.n.); lăsăm în continuare să fiarbă la foc mic, amestecând compoziţia, circular şi în linie dreaptă, cu un băţ (melesteu – n.n.). Când amestecul s-a îngroşat, luăm găleata de pe foc şi, amândoi, cu o lingură, punem mâncarea într-o farfurie mare. Presărăm, deasupra, din abundenţă, «butirro» (termen napolitan, desemnând brânza din lapte de vacă – n.n.) proaspătă, grasă şi delicată, apoi radem peste aceasta altă brânză, şi mai grasă, de culoare galbenă (caşcaval – n.n.). Şi pe urmă? Pe urmă, Arlechino şi Rosaura, unul de o parte şi altul de cealaltă, fiecare cu câte o furculiţă în mână, ne vom pune în faţă câte două sau trei porţii din această mămăligă gustoasă şi vom mânca precum împăraţii. Şi pe urmă? Pe urmă voi aduce două sticle de vin preţios şi dulce şi amândoi ne vom bucura de viaţă, consumându-l pe tot. Cum ţi se pare planul meu, Arlechino?”

De pe plită, în literatură

În fiecare septembrie, într-o străveche cetate din apropierea Padovei – Busiago Vecchio di Campo San Martino –, se celebrează “Festa delle mais” (Sărbătoarea porumbului).
Şi tot atunci are loc un inedit concurs de “Piatto con Polenta” (mâncare cu mămăligă), unde sunt etalate variate mâncăruri pe bază de făină de porumb şi metodele lor de preparare. Gastronomia tipică italiană numără peste 180 de mâncăruri de acest fel, cu o vechime de câteva secole. “Polenta” este “celebrată” şi dincolo de uşa bucătăriei, în proză, poezie şi teatru, de autori care au intrat de mult în conştiinţa publicului, precum Arrigo Boito, Lodovico Pastò, Carlo Goldoni şi Agno Berlese, în vreme ce Ulderico Bernardi o numeşte într-una dintre scrierile sale “illustrissima Signora Polenta” (ilustra doamnă Mămăligă). Mămăliga era însă şi “eroina” textelor populare, într-unul dintre clasicele “cântece de tavernă” venete vorbindu-se despre popularele “tociade” (tocăniţe, în dialect veneţian), care se serveau întingând în sosul lor bucăţi mari de mămăligă.

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 februarie 2008

O cină pe “terra ferma”

2008-02-26T12:32:00.000-08:00

Pusă în scenă la Teatrul San Luca în dificila stagiune 1753-1754, “Cameriera brillane” (Slujnica isteaţă) se aşază pe linia comediilor de vilegiatură, în care asistăm la evoluţia pe scară socială a servitoarei. În acest caz, Argentina sau “slujnica strălucitoare” urmează traseul ştiut al personajului goldonian de tip “serva padrone”, reuşind, până la sfârşitul piesei, să cucerească mâna bătrânului Pantalone.
Acţiunea se petrece nu departe de Veneţia, pe “terra ferma”, la Mestre, în casa de la ţară a lui Pantalone, unde familia acestuia se retrăsese peste vară. Asistăm la zgârcenia lui Pantalone, atent să nu risipească prea mult cu această călătorie, la certurile dintre cele două fiice ale lui şi la mofturile pretendenţilor acestora: Ottavio – decadent şi caraghios, altminteri un nobil scăpătat – şi Florindo – un bădăran tipic goldonian, făcând parte din clasa burgheză, dar având avantajul unei pungi groase.
În acest context şi anturaj, Argentina este o altă Mirandolină, capabilă să sucească minţile bărbaţilor şi să ajungă să-şi depăşească, până la finalul dramei, condiţia de slujnică.
Preparate din vânat
Dacă încercăm să aflăm, din acţiunea piesei, care sunt preferinţele gastronomice ale familiei veneţiene retrase, pentru o vreme, pe “terra ferma”, vom constata, de exemplu, că se mănâncă multe bucate din carne – inclusiv din vânat –, pregătite cu sosuri bogate. Vânatul cu pene (dată fiind şi apropierea apei) era la mare cinste, iar becaţinele păreau să ajungă cel mai des în oala de pe plită. Nu lipsesc de pe masă nici preparatele din carne de mistreţ, din care se pregătea, între altele, un stufat (“stufato” sau “stufadin”) delicios, cuvântul desemnând o carne în sos, pregătită prin fierbere lentă. Iată şi o reţetă de pe vremea când “Goldoni păşea pe pământ”: se ia carne, care se fierbe înăbuşit la foc potrivit spre mic. Mai înainte, carnea se marinează în vin cu legume. Se taie în bucăţi mai mici şi se aromează cu scorţişoară, cuişoare, nucşoară, coriandru, fenicul, mărar. Se pune într-un vas închis ermetic, care se aşază apoi într-un alt recipient cu apă caldă pus pe foc. Se lasă aşa, la bain-marie, câteva ore, până când carnea este bine făcută.

Torte venexiane
Tarte veneţiene

Tradiţia “tartelor” este comună şi altor regiuni italiene, dar putem spune că la Veneţia există cele mai multe variante, reţeta evoluând aici şi căpătând un plus de rafinament.
Se prepară un aluat de foitaj şi se pune într-o tavă, ridicându-se şi pe marginile ei, după care se aşază deasupra umplutura aflată la îndemână, pregătită din carne de vită tocată, din carne de păsări de curte sau vânat, din măruntaie, din legume, din brânză, din peşte etc.
Ingredientele se rad, se macină sau se toacă – după caz – şi se amestecă apoi cu pâine înmuiată în lapte, cu seminţe de pin sau de cedru (pentru carnea de vânat), cu fructe de mare (pentru peşte), dar şi cu moluşte sau crustacee, apoi cu ceapă şi cu vin. Se acoperă cu încă o foaie de aluat şi se dă la cuptor.

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 februarie 2008

O nouă Corallina

2008-02-26T12:30:00.000-08:00

Goldoni oferă în “La Gastalda” (Guvernanta) o altă versiune a tradiţionalei cariere a personajului de tip “serva padrona” (slujnica stăpână), mutând acţiunea ce se petrecea de obicei la Veneţia în orăşelul Brenta. Corallina – unul dintre caracterele tipice ale teatrului inovator goldonian (slujnicuţa-eroină principală) – este de data aceasta “guvernantă” în casa lui Pantalone. Interesant este că Goldoni scrie o primă piesă cu acest nume în 1751 – cu un succes relativ – şi revine substanţial asupra textului în versiunea pentru tipar din 1755. Avem parte, aşadar, de un “diptic comic”, mai puţin uzual printre comediografii vremii şi, cu siguranţă, neobişnuit la Goldoni, care avea contract cu teatrul pentru minimum 12 piese pe an (la un moment dat, avea să scrie chiar 16 piese, în decursul a mai puţin de 12 luni), ceea ce făcea de multe ori ca textele sale să conţină mici informaţii contradictorii.
În zeamă de clapon
Ca toate femeile din comediile goldoniene, şi această Corallină este o bucătăreasă pricepută. Ea câştigă simpatia stăpânilor şi a curtezanilor (şi) datorită mâncărurilor pe care le pune dinainte, în sufrageria casei de la moşia din Brenta a neguţătorului veneţian Pantalone de’ Bisognosi.
Reţeta veche de “Zuppa d’erbe in brodo di capponi” (supă de verdeţuri în zeamă de clapon), pe care o savurează personajele o regăsim într-o carte de bucate a vremii: “Înhaţă un clapon crestat, nu foarte bătrân, adică de vârstă potrivită, nici prea tânăr, nici decrepit, pentru că cel tânăr nu are destulă carne, iar cel bătrân are carnea prea tare şi are nevoie de prea mult timp pentru a fierbe; cu toate acestea, se pregătesc mai degrabă supe decât alte preparate, iar supa de clapon fiind mai gustoasă decât cea din altă carne de pasăre”. Când se pregăteşte, este bine să ne asigurăm că am pus apă suficientă, pentru că nu iese la fel de gustoasă dacă îi adăugăm apă pe parcurs. Curăţă-l în interior şi taie-l în bucăţi. Dacă le vei cresta, va fi şi mai bine.
Pune aceste bucăţi de carne “într-o oală de teracotă smălţuită, care să nu aibă miros greu”, apoi toarnă apă cât să le acopere bine. Lasă să fiarbă la foc mic, spumuind de câte ori este nevoie. Când nu mai face spumă, acoperă cu un capac şi apoi pune oala în cuptor (în veacul al XVIII-lea, oala se aşeza în cuptor, cu o cărămidă pe capac, pentru ca să nu se ridice capacul din cauza fierberii). Lasă să fiarbă, la foc mic, aproximativ 3 ore, mărind timpul de fierbere în funcţie de vârsta claponului. Pentru a fi gustos, trebuie ca apa în care a fiert să scadă cu o treime. Zeama în care s-a făcut claponul va fi folosită pentru a pregăti supa de legume. Ingredientele cele mai folosite azi sunt: ceapa, ţelina, morcovul, dar şi alte legume de sezon, precum varza, conopida, napii etc. După ce au fiert legumele, zeama se strecoară şi se aduce la masă cu felii de pâine, bucăţi de carne de clapon şi brânză “grana padano” rasă, în vreme ce carnea claponului se serveşte după supă, ca fel secundar.

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 februarie 2008

Masă pentru doi stăpâni

2008-02-26T12:27:00.000-08:00

Lumea “e o carte frumoasă. Dar nu foloseşte la nimic celui care nu ştie să citească”, scria, în Memoriile sale, Carlo Goldoni. Spiritul de observaţie l-a ajutat să descopere, la Veneţia, unde a locuit până la 55 de ani, o lume în schimbare. Secolul al XVIII-lea marca decăderea nobilei cetăţi a dogilor, sub asaltul înnoirilor burgheze venite dinspre Terra Ferma. Personajele comediilor goldoniene probează această dezagregare printr-un comportament versatil şi contradictoriu.
În “Slugă la doi stăpâni”, canavasul e simplu: Truffaldino-Arlechin, adevărat valet al Commediei dell’arte, mincinos, stupid şi viclean, neîndemânatic şi acrobat, se pune în serviciul unei femei deghizate în bărbat şi în cel al logodnicului acesteia, pe care ea îl credea mort. De aici, o cascadă de qui-pro-quo-uri şi de bufonerii.
Redactată în întregime în 1753, piesa este una dintre cele mai renumite ale autorului veneţian. Ea reprezintă un omagiu adus Commediei dell’arte şi un prim pas către reforma teatrului de comedie şi a artei dramatice, în general. Talentul lui Goldoni atinge marea virtuozitate când Truffaldino – reminiscenţă a servitorului din comedia antică şi care nu reuşeşte niciodată să mănânce pe măsura poftei sale – trebuie să servească de mâncare, într-un balet ameţitor, celor doi stăpâni în acelaşi timp.
Preferinţe şi mofturi
Motivele culinare abundă în această comedie de situaţii. Pantalone cere de mâncare hangiului Brighella “ceva gustos, cu zeamă”, ca să poată înmuia miez de pâine; “să întingă”, am spune noi azi. Este, cu siguranţă, acel ”intìngolo”, o tocăniţă subţire veneţiană, care se gătea în toate hanurile din secolul lui Goldoni. Un alt personaj, Beatrice, solicită o masă mai bogată, cu cinci sau şase feluri, “da, gustoase!”, moft care îi prilejuieşte lui Truffaldino următoarea remarcă: “O masă bună nu înseamnă multe feluri de mâncare, ci modul în care sunt servite, căci mult mai mult preţuieşte buna dispoziţie decât un munte de bucate”.
Valetul şi hangiul
La rândul său, Brighella ne spune care era, în secolul al XVIII-lea, norma culinară în hanurile veneţiene: “Pentru două persoane voi servi două rânduri de câte patru feluri fiecare... La început supă, pe urmă friptură, rasol şi un fricandò”. Să menţionăm că, la Veneţia, supa se servea la sfârşitul mesei, nu la început, aşa cum avea să facă Truffaldino o cuvenită rectificare a meniului lui Brighella. Tot aşa cum, despre fricandò, cel din urmă se străduieşte să ne explice că este “o mâncare franţuzească, cu sos, straşnic de gustoasă”. La felul doi, Brighella propune “grătar, salată, plăcintă cu carne şi o budincă”, pe ultima prezentând-o drept “mâncare englezească”.
Al nouălea cer
O adevărată competiţie intervine între Truffaldino şi Brighella atunci când este vorba de a aşeza, la locul cuvenit, mâncărurile pe masă, pentru că, spune arlechinul, ”hangiii se pricep numai la gătit, nu şi la servit”… O indicaţie a lui Goldoni din actul II, scena 14, precizează că Truffaldino “scoate o lingură din buzunar şi gustă supa”. Obiceiul nu pare atât de bizar, având în vedere că, în veacul al XVIII-lea, lingura se plia, ca şi cuţitul, şi se purta, tot timpul zilei, “la costum”.
Cât despre vin, cel de Burgundia pare a fi, în timpul lui Goldoni, cel mai căutat, pentru că, spun personajele sale, “te face să te simţi în al nouălea cer!”…

Carne pastizzada
Carne coaptă

Ia o bucată de carne roşie şi marineaz-o în vin aromatizat cu usturoi, ceapă, morcov, ţelină, rozmarin, salvie, cimbru, dafin, maghiran, dar şi cu scorţişoară, cuişoare şi nucşoară. După ce e marinată, rumeneşte-o în puţin ulei şi slănină topită, apoi acoper-o cu lichidul din marinată, adu la fierbere, după care dă vasul la cuptor, la foc mic şi lasă carnea să se coacă încet, cu vasul acoperit, timp de câteva ore. Când carnea este bine coaptă, iar zeama a scăzut, o scoţi, o porţionezi şi o aduci la masă cu o parte din sosul rămas în vasul în care a fost pregătită. Pentru carnea coaptă astfel e de preferat să se folosească o singură bucată de carne. Dacă se taie în bucăţi mai mici, acestea se vor “topi” în timpul coacerii, obţinându-se un preparat păstos, mai gros şi foarte gustos.

Fricandò
Fricando

Este de fapt un stufat obţinut adesea dintr-o bucată de carne de viţel, învelită cu felii subţiri de slănină sau pancetta. Toacă mărunt ceapă şi usturoi şi prăjeşte acest amestec în ulei şi în unt. Rumeneşte apoi carnea de vită şi toarnă peste ea vin alb. Adaugă cubuleţe de ţelină şi morcovi, o ramură de pătrunjel, câteva frunze proaspete de dafin, un vârf de cuţit de pudră de scorţişoară, cuişoare bine pisate şi nucşoară rasă. Toarnă o ceşcuţă de apă caldă, sărează după gust şi lasă să scadă la cuptor, la foc mic, cu vasul acoperit. Când carnea este gata, taie-o în felii şi adu-o la masă cât încă este caldă, cu garnitură de spanac sau de mazăre.

Bollito
Fiertură

Acest fel de mâncare era foarte răspândit în bucătările burgheze veneţiene din secolul al XVIII-lea. Se pregătea cu diverse tipuri de carne, dar în special cu clapon, pui, curcan, piept şi cap de viţel, berbec castrat sau oaie.
Iată reţeta: se scufundă carnea, cu câteva bucăţi de os, într-o oală cu apă rece, aromată cu o ceapă înţepată cu două cuişoare, o ramură de ţelină, câţiva morcovi, câteva fire de pătrunjel şi un căţel de usturoi. Odată fiartă, carnea se sărează şi se păstrează la cald într-o oală de aramă, cufundată într-un vas cu apă caldă. În momentul servirii, carnea se taie bucăţi şi se aduce la masă împreună cu diferite sosuri.

Polpette di carne
Chifteluţe din carne

Ia carne fiartă dinainte şi răcită, mărunţeşte-o bine şi adaugă-i pâine înmuiată în supă. Mai pune apoi un pic de grăsime, un praf de scorţişoară, un vârf de cuţit de zahăr, pătrunjel tocat şi leagă totul cu un ou. Când această compoziţie e bine amestecată, formează din ea chifteluţe de forma şi de dimensiunea unei nuci sau puţin mai mari. Presează-le puţin deasupra şi dedesubt, trece-le prin pesmet şi prăjeşte-le într-un amestec de ulei şi unt. Apoi, mai poţi pregăti chifteluţe şi din carne crudă, tocată mărunt şi amestecată cu usturoi zdrobit, ceapă şi pătrunjel, un praf de scorţişoară şi sare. Frământă bine compoziţia, pentru a se amesteca toate ingredientele, apoi pregăteşte chifteluţele ca mai sus, trece-le prin făină şi prăjeşte-le în ulei ori altă grăsime sau fierbe-le în zeamă de supă.

Budino
Budincă

Prepară o compoziţie omogenă şi fluidă din gălbenuşuri de ou, zahăr, făină cernută, lapte şi ciocolată rasă, amestecate împreună. Pune-o pe foc şi las-o să se îngroaşe, apoi vars-o într-o formă, îmbogăţeşte-i gustul cu puţin lichior mai slab, amestecă din nou şi pune-o la rece până în momentul servirii. Răstoarnă atunci budinca pe un platou sau pe o farfurie şi adu-o la masă.

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 februarie 2008

Pe cărările Carnavalului

2008-02-26T12:24:00.000-08:00

Piesa “Chi la fa l’aspetta” (“După faptă, şi răsplată”) s-a jucat prima dată la 15 ianuarie 1765, la Teatrul San Luca din Veneţia, cu titlul sugestiv “Cărările Carnavalului”, după ce Goldoni plecase definitiv la Paris (1761). Comedia nu a avut succes în oraşul dogilor, poate şi pentru că gloria Carnavalului începea deja să asfinţească, o dată cu Republica Veneţiană.
Timpul Carnavalului
Sărbătorile şi divertismentul aveau un rol important la Veneţia. În timpul Carnavalului, bogatul ori săracul purta mască. Acest anonimat le dădea foarte multă libertate. Travestiurile sunt, de altfel, frecvente şi se inspiră din “Commedia dell’arte”. Personaje-le-tip sunt uşor de recunoscut: Arlechino, valetul leneş, sărac şi mereu flămând, e o celebritate a teatrului acelui veac; Colombina reprezintă o servitoare maliţioasă; Brighella – un servitor viclean; Pantalone – bătrânul bogat şi avar. La Veneţia se poartă mască în tot timpul Carnavalului, dar şi în viaţa cotidiană. Ieşi mascat pentru a merge la “ridotto” (adunarea publică), la Carnaval, la cafenea, la teatru, în societate. Şi astăzi, cuplurile mascate care se aşază la masă, în restaurant, reprezintă o atracţie pentru turişti. În faţa lor stă, adesea, la orele prânzului, porţia de raţă friptă (“anatra arrosto”), mâncare descrisă şi de Goldoni în “După faptă, şi răsplată”.
O reţetă “antică”
“Ia o raţă curăţată, taie-i gâtul şi aruncă-l cât colo; sărează raţa în interior, presară şi puţine condimente dulci, apoi pune înăuntru două cepe. Coase, sus şi jos, cele două deschizături”, aşa începe reţetarul din settecento. Las-o apoi să fiarbă o jumătate de oră în oala plină cu zeamă de carne, pregătită dinainte. Apoi scoate-o din zeamă şi pune-o pe foc. Ia trei cepe şi pune-le în zeamă. Presară piper şi pune zeama sub frigare, lăsând-o să scadă în timp ce raţa se coace. Când ceapa e coaptă, toarnă peste ea o jumătate de pahar de vin alb şi lasă să fiarbă puţin acest sos, stropind raţa cu el, până când se termină de fript. Când vrei să dai raţa la masă, stropeşte-o cu sosul din vasul de dedesubt şi presară-i verdeaţă împrejur.

Fricassea
Fricasă

“Fricassea” – în dialect veneţian, ”fracases” – în cel toscan. Este o versiune italiană a francezului ”fricasse”, cuvânt care în vechime indica o fiertură din păsări de curte sau din altă carne, ori chiar din peşte sau legume. Mai poate desemna şi un preparat cu sos alb, pe bază de carne de pasăre, de vită sau chiar de miel.
Pe la anul 1700, reţeta presupunea să se taie în bucăţi carnea indicată, să se rumenească şi să se aromeze cu diverse condimente, lăsându-se să se coacă la foc mic şi având grijă să nu se închidă prea mult la culoare. Apoi, după ce s-au rumenit bine, bucăţile de carne erau scoase, trecute prin făină, după care erau acoperite cu un fond alb (o supă foarte concentrată, preparată din carne), lăsată să mai fiarbă puţin, sosul fiind apoi legat cu ouă şi lămâie, eventual cu smântână. Se obţinea astfel un preparat cremos, care se aducea la masă cu garnitură de ceapă glasată, cu ciuperci înăbuşite. Astăzi, garnitura uzuală o reprezintă însă cartofii fierţi.

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 februarie 2008

Cafeneaua de la Podu’ Lupului

2008-02-26T12:22:00.000-08:00

Dacă, prin absurd, i s-ar pierde, într-o zi, opera scrisă, posteritatea lui Goldoni ar fi asigurată, la Veneţia, de urmele lăsate prin cartierele oraşului lagunar. Palate, case, bodegi şi cafenele poartă şi-acum semnul nobil al trecerii lui. Nu departe de inima Serenissimei se găseşte fosta “Cafeneaua de la Podu’ Lupului” (denumită aşa după numele unei vechi familii cu numele Lovo, care, în dialect, înseamnă “lup”). Aici, Goldoni şi prietenii lui de la Teatrul San Luca obişnuiau să-şi dea întâlnire şi să stea, ore întregi, la discuţii. În răstimp, el observa scene din viaţa cotidiană, pe care le transpunea apoi în comedii.
În 1750, Goldoni termina “La Bottega del Caffé” (Cafeneaua), piesă al cărei unic decor este o cafenea. Aici se dezvăluie cosmosul emblematic goldonian, populat cu personaje bune şi rele, întotdeauna în confruntare, cu o lume de mici burghezi cu mici vicii şi mici virtuţi. Elementul culinar omniprezent îl reprezintă cafeaua, care trebuie să fie proaspătă. Rodolfo, proprietarul cafenelei, îi spune, de exemplu, servitorului său, Trappola: “Hai, du-te şi prăjeşte cafeaua, s-o facem proaspătă!”. Trappola: “Pun peste drojdia de-aseară?”. Rodolfo: “Nu, fă-o cum trebuie!…”
Miza jocului: o ciocolată
Pe lângă cafea, veneţienii din timpul lui Goldoni prinseseră gust şi pentru ciocolata caldă. Un alt personaj din “Bottega del Caffé”, Eugenio, o întreabă pe frumoasa Lisaura, care refuză să bea ciocolata la bodegă: “Aveţi ciocolată bună, acasă?”. La care aceasta răspunde cu mândrie: “Drept să spun, foarte bună. Slujnica mea o face minunat!”.
Probabil că această băutură devenise foarte preţioasă în secolul al XVIII-lea, încât servea ca miză la jocurile de noroc. Leandro, de exemplu, din aceeaşi piesă, îi propune partenerului său, Eugenio: “Să jucăm pe o ciocolată caldă!”. Eugenio mai se dă, mai nu se lasă: “Nu prea am chef”. Leandro: “Pe o ciocolată, te rog!”; pentru ca, în final, Eugenio să cedeze: “Fie, pe o ciocolată. Jucăm!”. Astăzi, în Bottega del Caffé se află “Caffé del Doge”, care serveşte renumita cafea veneţiană, în ale cărei boabe prăjite se strecoară, subtil, şi o aromă de… Goldoni.

Cioccolata
Ciocolată

Pentru prepararea acestei băuturi, care era la modă în Veneţia anilor 1700, pentru o jumătate de litru de apă caldă trebuie să tai în bucăţele 200 g ciocolată, pe care să o pui să se topească, să-i adaugi 50 g zahăr, o lingură rasă de amidon, o linguriţă de scorţişoară şi puţină vanilie. Când compoziţia este aproape gata, adaugă-i un praf de sare şi adu-o la fierbere, amestecând întruna şi menţinând clocotul timp de 4-5 minute. Serveşte-o întotdeauna fierbinte, în căni elegante.

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 februarie 2008

Femeile lui Goldoni

2008-02-26T12:20:00.000-08:00

Triumf la Teatrul San Luca în toamna anului 1755! După insuccesul cu “Buona famiglia”, Goldoni revine în forţă cu “Le donne de casa soa” (“Femeile din casa lui”) povestea a două “gospodine” veneţiene, pe numele lor Anzola şi Betta. În centrul acţiunii se află “ofurile din amor” ale pretendenţilor celor două “siore” (domnişoare, în dialect). Checca este sărac, în vreme ce Tonino este un timid, care nu îndrăzneşte să-l înfrunte pe unchiul iubitei sale. Isidoro ar fi poftit – ca orice cap de familie din mica burghezie veneţiană – un măritiş mai profitabil pentru nubilele sale nepoate. Datorită inteligenţei celor două femei, până la urmă, căsătoria se celebrează, iar comedia are un final fericit.

Independente sau vestale

În operea lui Goldoni predomină femeile, care aparţin tuturor straturilor sociale. Protagonista goldoniană este, în esenţă, o femeie de spirit, plină de cutezanţă, deschisă. În vreme ce universul casnic în care evoluează o bună parte dintre “femeile lui Goldoni” este o lume închisă, unde, virtual, stăpâna casei ar trebui să aibă rolul de vestală, păzitoare a focului sacru, care merită tot respectul semenilor, dar şi care depinde total de soţul său. Comicul se naşte adeseori din contradicţiile care apar între aceste două viziuni. Interesant la comediograful veneţian este faptul că, pentru el, întotdeauna “la madre di famiglia” este reprezentată de o femeie de o moralitate netăgăduită, foarte umană, care reacţionează împotriva tiraniei patriarhale. Fără însă a nega prezenţa, la Goldoni, a trăsăturilor cert “feministe” ale multora dintre personajele sale, totuşi distribuţia rolurilor în piesele lui este astfel făcută încât să fie accentuată superioritatea bărbatului în raporturile conjugale.
Gospodinele
Oricât de independente şi de pline de cutezanţă ar fi, protagonistele teatrului goldonian nu uită câteva dintre gesturile, ritualurile şi îndatoririle fireşti ale femeilor acelui timp. Bucătăria rămâne, pentru ele, un altar în care oficiază în postura de preotese. Într-o Veneţie al cărei timp de glorie se apropia de epilog – după ce secole întregi fusese “centrul lumilor cunoscute”, “cetatea emblematică”, “punctul nodal între Orient şi Occident” –, şi gastronomia locală simte din plin “vântul schimbării”. Femeile goldoniene glisează discret, între reţetele clasice, tipice pentru Cetatea Dogilor, şi “le mode di Francia”, pe care însă le adaptează condiţiilor speciale ale oraşului lagunar.

Potrìda di finocchietti
Fiertură de fenicul

Curăţă feniculul, taie-l felii, fierbe-l, apoi scoate-l din zeamă şi lasă-l să se răcească. Trece-l prin făină, apoi prăjeşte-l în unt fierbinte, în care mai adaugi usturoi zdrobit, ceapă tocată şi felii subţiri de măduvă de vită. Stropeşte cu puţină zeamă de carne şi condimentează cu ierburi aromatice măcinate şi cu nucşoară rasă. Poţi folosi, în loc de zeamă de carne, lapte. De asemenea, pe lângă fenicul mai poţi pune funduri de anghinare, numite în dialect “cilene”, dar şi napi, gulii sau cartofi.

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 februarie 2008

Addio, sior Goldoni!

2008-02-26T12:17:00.000-08:00

A fost, fără îndoială, piesa care i-a produs lui Goldoni multă amărăciune şi melancolie. “Una delle ultime sere di Carnovale” a fost reprezentată prima oară, în 1762, când scriitorul tocmai se despărţea de Veneţia şi de publicul său, luând, la 55 de ani, calea fără întoarcere a Franţei. Ne putem imagina sala răsunând de aplauzele spectatorilor, informaţi despre plecarea autorului, şi care îi strigau: “Buon viaggio, ritornati, vi aspettiamo!”… Îl putem vedea, aievea, pe Goldoni ieşind din teatru cu lacrimi în ochi.
O alegorie
Piesa, ultima pe care Goldoni o oferea Veneţiei, ca stimat cetăţean al ei, este, de fapt, o alegorie. Dramaturgul a vrut să-şi ia la revedere de la publicul său printr-o comedie, în care actorii se îmbracă în fabricanţi de stofe şi în care el însuşi se înfăţişează în postura unui desenator (designer) de textile, “sior” (domnul) Anzoletto, aflat pe punctul de a pleca în Rusia. E o operă care degajă multă căldură umană, iar personajele ei reflectă comportamente şi slăbiciuni încă actuale. O comedie în care, aşa cum spune însuşi Goldoni, femeile sunt motorul tuturor faptelor. În casa-laborator a ţesătorului Zamaria converg numeroase personaje, mai mult sau mai puţin simple, care vorbesc un dialect veneţian presărat cu jargoane. Pentru a sărbători una dintre ultimele seri de Carnaval, care cade întotdeauna în “marţea grasă”, ţesătorii se adună în grupuri, discută, se îndrăgostesc, joacă o partidă de “meneghella” şi mănâncă pe gust. Piesa relevă, în esenţă, solidaritatea feminină şi responsabilitatea masculină, confruntate într-o demonstraţie de profund umanism...
Cât priveşte mâncarea, iată o mostră din actul I al piesei, în care Domenica, fiica ţesătorului Zamaria, relatează despre cum s-a achitat de îndatoririle sale la bucătărie, relevând, totodată, câteva elemente de gastronomie specifice Veneţiei: “Şi, înainte de a lua masa, m-am dus în bucătărie. Acolo mi s-a cerut să ajut să se facă sosul şi ravioli («raffioi», în dialect – n.n.) şi să se pună stufatul la fiert; eu m-am supus ordinelor şi am făcut acest lucru; am curăţat şi am spălat păsările, am făcut umplutura pentru curcan şi am frământat carnea pentru chifteluţe; apoi, am adus vinul şi am aşezat faţa de masă”…

Raffioi
Ravioli

Pregăteşte o foaie de aluat pentru tagliatelle, din care însă, în loc de acestea, vei tăia, cu gura unui pahar, discuri de aluat. În mijlocul acestor discuri aşază apoi puţină umplutură (de carne, de spanac, de brânză, de ciuperci etc. – după gust) şi pliază aluatul în aşa fel încât să ia forma unui semicerc, apăsând marginile pentru a se lipi şi a împiedica umplutura să iasă. După aceea, pune “raffioi” să fiarbă
într-o zeamă de carne pregătită dinainte. La sfârşit, când zeama a scăzut bine, adaugă deasupra brânză rasă, apoi scoate raffioi şi aşază-le pe platou. Presară pudră de scorţişoară, stropeşte cu puţin unt topit şi apoi presară pudră de brânză “grana padano”. “Raffioi” pot fi pregătite sărate sau dulci. Cele sărate se pot servi şi în zeama în care au fiert, ca o supă, prezentată la masă ca “primo piatto”. Pe când cele dulci pot fi servite la sfârşitul prânzului, ca desert. Pentru cele sărate, umplutura de carne, de exemplu, poate fi mai grasă sau mai slabă, carnea la rândul ei poate fi friptă sau fiartă dinainte ori, dimpotrivă, poate fi folosită crudă, legată cu ou. Mai poate fi folosită brânză tare sau ricotta, aromată cu ierburi de sezon şi legată cu ou. Pentru a pregăti “raffioi” dulci se poate folosi acelaşi tip de aluat, adăugându-se însă în el bucăţele mici de fructe uscate, iar pentru umplutură se pot folosi diferite sortimente de gemuri sau marmeladă, fructe din conservă sau ciocolată. Acestea, odată umplute, pot fi prăjite sau coapte în cuptor.

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 februarie 2008

Cronica gastronomică

2008-02-26T12:13:00.000-08:00

Carlo Goldoni scrie “I Morbinosi” (Farsorii), în 1759, la un an de la varianta “feminină” a piesei, denumită “El Morbinose”. În dialect veneţian “morbinoso” e încărcat de sensuri, înseamnă “sprinten”, “glumeţ”, “petrecăreţ”, “farsor”. Etimologia ne trimite la “morbio”, care denumeşte, în dialect, vlăstarul unei plante; titlul e motivat, în bună parte, de vigoarea personajelor comediei.
Textul a fost scris, ca şi altele, pentru ultima seară a carnavalului, dar spectacolul nu s-a bucurat de acelaşi succes precum “El Morbinose”. În “Memorii”, Goldoni atribuie căderea faptului că, în momentul reprezentaţiei, nu se afla în oraş, actorii interpretând, după bunul plac, textul comediei şi indicaţiile de regie.
Autorul s-a dovedit a fi foarte atent cu indicaţiile de mizanscenă, notând, în preambulul actelor, o mulţime de detalii pentru aşezarea decorului.
Scena mesei, la Goldoni
Bunăoară, Goldoni precizează în “scena mesei”, care deschide actul al III-lea: “Trebuie să imaginăm o sală cu o masă pentru 120 de persoane, aşezată în fundul scenei şi având o altă masă care formează, perpendicular, piciorul unui «T» şi avansează spre rampă, unde vor sta actorii, pentru a fi bine luminaţi.
Pe masă sunt opt sfeşnice, diferite feluri de mâncare, sticle cu vin şi rosoli (lichior de trandafiri – n.n.), fructe şi, la timpul ei, cafeaua. În avanscenă, vor circula actorii care vor conversa”.
Despre ce conversează personajele? Ele tocmai s-au ridicat de la masă şi comentează calitatea bucatelor. “Mâncărurile au fost bune, mai puţin felul al doilea”, spune cineva. “Orezul a fost de zile mari!”– remarcă un comesean.
“Şi supa?”; “Carnea era fragedă”; “Şi ce friptură de berbec!”, exclamă un altul... “Crabii nu vi s-au părut perfecţi?”, întreabă acelaşi, căruia i se răspunde: “Foarte gustoşi, dar şi tarta cu salată a fost tare delicată”. Iată o cronică gastronomică populară ad-hoc, strecurată de Goldoni în textul unei comedii pe nedrept amendată de publicul veneţian.

Rosolio de canela
Lichior de trandafiri şi scorţişoară

Pentru a obţine un “rosolio” clasic, pune într-un litru de distilat de vin 250 g petale de trandafir şi lasă la macerat vreo 20 de zile. Filtrează apoi lichidul şi stoarce petalele de trandafir, pentru a scoate toată esenţa din ele. Adaugă apoi zahăr topit în apă şi distilează la cald, într-un alambic. Varsă lichidul obţinut într-o sticlă pe care o închizi ermetic şi o laşi să stea mai mult timp la loc rece. După câteva zile, lichiorul trebuie să ajungă la o tărie de 22-24 de grade, să aibă un buchet delicat şi să se simtă în gură mai mult componenta dulce a gustului decât alcoolul. Aceasta este reţeta clasică, foarte veche, de rosolio. Ea a fost îmbogăţită în ultimele trei secole. Petalele de trandafiri au fost uneori înlocuite cu alte petale de flori, precum violetele, angelica, melisa etc. Iar pentru rosolio cu scorţişoară reţeta cere să pui la macerat, în aceeaşi cantitate de distilat de vin ca mai sus, 50 g scorţişoară, după care se procedează la fel ca în reţeta clasică.

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 februarie 2008

Sardele în “saòr”

2008-02-20T22:52:00.001-08:00

Specialitate tipic veneţiană, îşi are proprii atât metodologia de preparare, cât şi numele. Dacă vei căuta într-un dicţionar italian actual, oricât de elaborat şi de bogat ar fi acesta, cuvântul este de negăsit. Şi asta pentru că numai la Veneţia şi numai în dialect i se va spune marinatei pentru peşte aşa: “saòr”. Spuneam însă că şi reţeta este originală. Marinata, în lagună, se pregăteşte din 500 g ceapă albă dulce, 30 g seminţe de pin, 30 g stafide din struguri de Malaga, bucăţele de “chitră” (cedru) zaharisită şi două pahare de oţet slab, preparat din vin alb. Pregătirea sardelelor marinate tipic veneţiene are un ritual al ei. Peştele se eviscerează, i se taie capul şi i se scoate şira spinării (până la coadă, care însă nu se desprinde de trup). Se trece apoi prin făină, în care s-a amestecat sare şi piper măcinat, după gust. Se încălzeşte uleiul şi se frige peştele până se rumeneşte frumos, după care se scoate pe un prosop absorbant. În uleiul rămas în cratiţă se pune ceapa, tăiată solzişori, iar când începe să devină translucidă i se adaugă oţetul, seminţele de pin, stafidele (care au fost ţinute în prealabil în apă, pentru a se rehidrata), bucăţelele de chitră zaharisită. Se lasă pe foc o jumătate de minut, apoi se trage vasul deoparte. Într-un vas de sticlă sau de teracotă (termorezistent) se aşază pe fund un strat de sardele, se presară un strat de ceapă din cratiţă, se aşază alt rând de sardele, din nou ceapă şi tot aşa, ultimul strat fiind de ceapă. Se toarnă deasupra marinata şi se dă la cuptor 10 minute, după care se lasă la rece câteva zile, ca să se “roadă” întreaga compoziţie. Veneţienii – mereu îndrăgostiţi de această reţetă veche de o mie de ani – sunt de părere că sardelele astfel marinate au cel mai bun gust după o săptămână. Este preparatul ideal pentru antipasti (antreul tipic italian) şi se află întotdeauna pe mesele de sărbătoare ale locuitorilor din Cetatea Dogilor.

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 20 februarie 2008

Inimi dulci

2008-02-13T11:06:00.000-08:00

Când vine vorba despre dragoste, Italia e surprinzătoare. Nu e vorba numai despre “ciocolata lui Casanova”, ale cărei efecte afrodiziace sunt adeseori sublimate, ci şi despre bucate create anume pentru a proba iubirea. Pe la sfârşitul veacului al XI-lea, Ruggero il Normanno inventa o specialitate de brânză pentru… a readuce surâsul pe buzele iubitei sale soţii, Adelaisa. El adăuga în laptele închegat un extract dintr-o plantă recunoscută pentru efectele ei antidepresive – “zafferano”; o varietate de şofran. O altă specialitate de brânzeturi a fost creată, în 1489, de… Leonardo da Vinci, pentru a fi servită la banchetul de nuntă al prinţului Giangaleazzo Sforza cu Isabella de Aragon.
În Veneţia, de Sfântul Valentin, între alte mâncăruri, în veacul al XVII-lea, se obişnuia să se pregătească un “dolce” pe bază de făină de porumb, făină de grâu şi migdale. Prăjitura se numeşte: “Amor polenta con mandorle”. Iar reţeta (în forma ei actuală) am aflat-o şi noi de la patiserii veneţieni. “Topeşte mai întâi la bain-marie 120 g de unt. Adaugă în el 60 g de făină de grâu şi amestecă bine. Macină 40 g de migdale şi mixează-le cu 10 g de zahăr tos. Varsă totul peste pasta de unt şi frământă. Adaugă 120 g de zahăr farin, amestecă. Sparge două ouă, bate-le cu telul şi toarnă-le peste 60 g de făină de porumb măcinată foarte fin şi adaugă un pliculeţ de praf de copt. Amestecă apoi totul cu compoziţia pe bază de unt şi zahăr, toarnă 20 ml de Maraschino, frământă bine şi lasă câteva minute să se odihnească aluatul. Pregăteşte o formă cilindrică şi striată pentru copt (se poate folosi şi forma clasică de chec), unge-o cu unt şi făină şi toarnă apoi în ea aluatul preparat. Dă tava la cuptor, la temperatura de 175 grade C, pentru 45 de minute. După ce prăjitura s-a copt, o scoţi din formă şi o pudrezi cu zahăr. Dacă ai cum, atunci când o serveşti la masă, poţi să tai feliile sub formă de inimă”.

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 13 februarie 2008

Şi a fost carnaval la Veneţia…

2008-02-08T07:54:00.000-08:00

România a tras cortina peste prima sa participare oficială şi consistentă la Carnavalul veneţian, între 25 ianuarie şi 5 februarie 2008.
Pentru cei aproximativ 150 de artişti români care au evoluat în pieţele şi pe scenele din Veneţia, dar şi pe “sateliţii” insulari ori de pe “terra ferma” ai acesteia – Giudecca şi Mestre –, prezenţa la cel mai mediatizat eveniment cultural al iernii a marcat un succes important.
România, în top.
S-a văzut aceasta şi marţi, la prânz, când în Piaţa San Marco, mii de veneţieni şi turişti, au aplaudat evoluţia reprezentanţilor folclorului românesc: Ansamblul de datini şi obiceiuri populare din Borca, judeţul Neamţ (cu “gioco della capra”, cum anunţau prezentatorii italieni), Ansamblul de obiceiuri de iarnă “Codruleţul” din Vorona, judeţul Botoşani şi Ansamblul folcloric “Plaiurile Oltului” din Slatina. Aceştia din urmă, performând ineditul – pentru veneţieni – “gioco dei Calusari”, au fost rechemaţi de mai multe ori la rampă. Lor le-a revenit, de altfel, şi rolul de a încheia, târziu, în noapte, spectacolul românesc, cu o paradă ce a străbătut Cetatea Dogilor, din Piaţa San Marco până la Grădina Bienalei de Artă, unde artiştii români, reuniţi, au dat o ultimă reprezentaţie.
Până atunci, însă, seara veneţiană le-a aparţinut celor patru “amazoane” de la “Amadeus Women”, o prezenţă proaspătă, mizând pe sonorităţi etnice şi clasice, împletite cu virtuozitate pe canavaua muzicii electronice. Prestigiosul cotidian “Il Gazzettino” scrie în ediţia de miercuri că “În San Marco, româncele, cu două viori, un violoncel şi un sintetizator, au propus un pop instrumental rafinat şi sexy, cu savoare orientală, care a făcut piaţa să danseze”.
Organizatorii anunţau pentru seara de marţi un invitat-surpriză, din partea Italiei, care să dea replica formaţiei româneşti. Se vorbea despre un dialog muzical între “femeile României şi femeile Italiei”. Însă, poate şi pentru că şi-au dorit o “împăcare” cu publicul veneţian, după “Amadeus Women” au urcat pe scena din Piaţa San Marco membrii formaţiei reggae “Pitura Freska”, foarte îndrăgiţi în Cetatea Lagunară. După o absenţă de cinci ani, ei fost reuniţi de Marco Balich (regizorul Carnavalului) pentru acest moment unic.
Carnavalul contestat.
A fost una dintre puţinele victorii de imagine ale organizatorului veneţian de evenimente, după un carnaval contestat în bună măsură de presă şi sancţionat de public printr-o prezenţă redusă la festival. După unele statistici, audienţa Carnavalului a fost mai mică cu 42 % faţă de aşteptări, acuzele contestatarilor vizând în special noul concept al manifestării, care marginalizează evenimentele tradiţionale (precum “Festa delle Marie” – există chiar temeri că această sărbătoare, care datează de sute de ani, nu va mai avea loc la ediţia viitoare) sau le transformă, într-un chip considerat brutal de veneţieni (precum acel “Zbor al Îngerului” lăsat în seama rapperului de culoare Coolio – prezenţa lui a fost considerată o greşeală de către locuitorii Veneţiei, care vorbesc despre faptul că “îngerul” nu putea fi interpretat de o vedetă recunoscută pentru agresiunile sale asupra tinerelor).
Massimo Cacciari, primarul Veneţiei, sprijină însă agenţia de evenimente organizatoare şi pe maestrul său de ceremonii, considerând că există cauze mult mai puternice pentru regresiunea acestei ediţii a Carnavalului: vremea nefavorabilă (a plouat 10 din cele 12 zile ale festivalului), anularea manifestărilor din primele două zile ale Carnvalului din cauza decretării doliului citadin, timpul scurt pentru organuzare (30 de zile), neparticiparea canalului de televiziune RAI la transmiterea în direct a evenimentelor, recesiunea economică din Italia şi criza politică pe o traversează ţara. Cacciari consideră ediţia 2008 a “Sensation” (noul nume primit de Carnaval), doar un rodaj pentru ediţia din 2009. Când veneţienilor (şi turiştilor) li se promite mai multă muzică, mai mult teatru, mai mult spectacol, cu condiţia de a atrage mai muli sponsori.
Bilanţuri româneşti.
Prestaţia românească la Carnavalul veneţian a fost apreciată ca fiind pata de culoare de care avea nevoie manifestarea pentru a se revigora. Orchestra de cameră “Philarmonia”, actorul Dan Puric, Teatrul Masca, Shukar Collective, Fanfara Şavale, Electric Brother, DJ Vasile, DJ Gojira, Nightlosers, Marius Mihalache Band, Nicolas Simion Band, Amadeus Women, Muzeul Satului “Dimitrie Gusti”, ansamblurile folclorice din Borca, Vorona şi Slatina, ca şi meşterii populari care au făcut demonstraţii de artă tradiţională (de la confecţionarea de măşti, costume populare, la olărit), toţi au contribuit la accentuarea imaginii pozitive pe care România o are la Veneţia. În Cetatea Lagunară există un grup important de filo-români, fapt care se datorează activităţii de excepţie a Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică “Nicolae Iorga”, de altfel, şi promotorul - împreună cu ICR, MAE, MCC şi MCT – a primei prezenţe româneşti în calitate de invitat oficial la Carnaval.
În aceste zile, s-a vorbit despre “invazia Estului”, în sens pozitiv, solicitându-se ofilialilor români prezenţi în Cetatea Lagunară perfectarea unui contract care să vizeze participarea României şi la ediţiile viitoare. Mai mult decât atât, Primăria Veneţiei a propus înfiinţarea unei ligi a oraşelor culturale europene, din care să facă parte şi localităţi româneşti cu un statut important cultural.

In Jurnalul National din 7 februarie 2008

Dimensiuni veneţiene

2008-02-08T07:52:00.000-08:00

O schiţă creionată grăbit dintr-un colţ al Pieţei San Marco. Cetatea Dogilor ne dezvăluie identitatea sa ca o tânără “maschera‘‘ care ridică pentru o clipă catifeaua măştii de pe figură.
Câteva dimensiuni definesc Veneţia în fiecare moment al existenţei ei. Iar aceste caracteristici perene sunt reverberate astăzi, într-o epocă a turismului supradimensionat.
ARTELE. Este Veneţia arhitecţilor, a sculptorilor şi a pictorilor. A constructorilor care au găsit soluţii ingenioase pentru a ridica în condiţii vitrege o cetate unică astăzi, plutind pe lagună ca un plaur. Zăbovind câteva clipe într-un “campo‘‘, după goana pe străzile labirintice, turistul e uimit peste măsură de varietatea de stiluri, de bogăţia stucaturilor, de amănuntele care deosebesc un loc de celălalt. Iar cel mai fascinant dintre toate aceste spaţii de “odihnă a privirii‘‘ este, fără îndoială, Piaţa San Marco, locul unde poposesc peste 20 de milioane de turişti pe an. Şi tot atâţia admiră operele inegalabile ale pictorilor şi sculptorilor, adăpostite în muzee, în biserici şi catedrale.
SCRISUL. Există după aceea o dimensiune romantică, dublată de cea erotică. Să nu uităm că ne aflăm într-o cetate care şi-a legat existenţa de Vivaldi şi Petrarca, dar şi de Casanova (amantul etern) ori de Baffo, poetul erotismului sublimat. Într-un context ca acesta, un festival/concurs de poezie erotică, în plin Carnaval, e cât se poate de firesc. Şi aş remarca faptul că la ediţia din acest an a concursului “Ponte delle Tette‘‘ – competiţie cu participare internaţională – printre laureaţi s-a numărat şi colega noastră, Simona Lazăr, editor la Jurnalul Naţional, dar şi autoare a patru cărţi de poezie. Poemele premiate au fost lecturate de autoare în Campo Giacomo dal’Orio în română şi italiană. Urmare a acestui premiu, Simona Lazăr a fost invitată să-şi publice în traducere italiană, la Veneţia, ultima carte de versuri.
LUDICUL. Vorbim însă şi despre o dimensiune ludică a Veneţiei, care împleteşte, în aceeaşi “cosiţă‘‘, teatrul – commedia dell’arte, în primul rând, căci suntem în oraşul de baştină al lui Goldoni –, muzica (aici se află una dintre cele mai importante scene lirice ale lumii, Teatrul La Fenice) şi, în fine, spectacolul stradal, Carnavalul, masca. Într-un asemenea context, aş reaminti că, în aceste zile, aici a avut loc premiera italiană a spectacolului “Gemenii/ I due gemelli simili‘‘ (după o idee de Carlo Goldoni), o producţie a teatrului bucureştean “Masca‘‘, avându-l ca regizor pe veneţianul Michele Modesto Casarin, directorul Teatrului Pantakin (Veneţia). Am avut şi noi plăcerea de a ne afla luni seară în sala Teatrului Junghans de pe Insula Giudecca (parte a Veneţiei lagunare), bucurându-ne de succesul înregistrat de trupa românească, în faţa unui public venit din toate colţurile Europei.

Neguţătorii din Veneţia
Pe de o parte, vorbim despre spiritul pragmatic, despre negoţ şi navigaţie – condiţia “sine qua non‘‘ a fiinţării sale milenare. Construită pe ape, Cetatea Lagunară n-ar fi putut rezista timpului fără această disponibilitate a locuitorilor ei de a străbate mările, cărăuşind pentru alte cetăţi ale Italiei şi Europei, dar şi descoperind lumile. Vocaţia neguţătorului şi a negociatorului a moştenit-o şi veneţianul zilelor noastre – parterul fiecărei case, al fiecărui palazzo (aproape) fiind deschis astăzi comerţului sau restauraţiei, atrăgându-l şi acaparându-l pe turistul grăbit.

In Jurnalul National din 6 februarie 2008

Veneţia - Consulat onorific

2008-02-08T07:51:00.001-08:00

Pentru zece zile, Veneţia a devenit "Poarta de Est" a Europei, prin care cultura românească pătrunde spre inima continentului. Carnavalul 2008 are loc în cosmopolita cetate a dogilor, între 25 ianuarie şi 5 februarie, interesul publicului veneţian fiind îndreptat nu doar spre procesiunea măştilor, ci şi spre specacolul complex al artei plastice, muzicii, dansului, teatrului şi folclorului românesc.
Peste 150 de artişti din România şi-au demonstrat talentul în 40 de spectacole, pe scenă sau în plină stradă, uimind zecile de mii de turişti care umplu până la refuz spaţiile culturale şi străzile înguste ale Veneţiei. Duminică, "Marius Mihalache Band" a prezentat un concert mondial de rock-jazz, epatând publicul din Piaţa San Marco, reper încărcat de 1000 de ani de istorie carnavalescă. Aplauze au primit şi Căluşarii, fanfara Şavale, Teatrul Masca, Nicolas Simion Band – care au avut reprezentaţii în aceeaşi zi. Astă-seară, "carnavalul românesc" va continua "în forţă" cu parada Căluşarilor şi concertul formaţiei "Amadeus", invitată să închidă "Sensation Show" în Piaţa San Marco.
PARTENERIAT. Ministrul Ovidiu Silaghi a declarat pentru Jurnalul Naţional că primăria Veneţiei a solicitat României deschiderea unui consulat onorific în oraş, acesta urmând să fie cel de al doilea în regiunea Veneto. De asemenea, s-a discutat semnarea un parteneriat de participare permanentă a României la Carnaval şi o înţelegere de transformare a standului românesc la Bienala de la Veneţia în expoziţie permanentă a valorilor cultural-artistice româneşti, urmând să fie integrat în traseul turistic veneţian. "Acest lucru deschide o mare oportunitate pentru România, întrucât Veneţia e vizitată anual de 20 de milioane de turişti. Putem vorbi de un principiu al jocului de biliard, care poate însemna o promovare a României în faţa turiştilor care tranzitează anual Veneţia", apreciază Silaghi. În altă ordine de idei, prezenţa excepţională a culturii româneşti la ediţia de anul acesta a Carnavalului a făcut, pentru prima dată în ultimul timp, ca presa de scandal din peninsulă să-şi schimbe tonul faţă de România.

In Jurnalul National din 5 februarie 2008

Un prânz veneţian

2008-02-08T07:47:00.000-08:00

Carnavalul veneţian îşi continuă azi traseul printre… picăturile de ploaie. Măştile şi turiştii înfometaţi – sau doar înfriguraţi – îşi caută, la ora prânzului, un loc în osterii, pizzerii, taverne şi restaurante.
Bucătăria tipic veneţiană este seducătoare. În acest februarie însă, mai mult decât “meniurile turistice” la preţ promoţional, Cetatea Lagunară a oferit şi alte surprize. Gastronomice. Pentru că, în 2008, conceptul Carnavalului presupune cunoaşterea Veneţiei cu ajutorul simţurilor şi fiindcă în cartierul Cannaregio se află “capitala gustului”, aici restauratorii din “Associazione Esercenti Pubblici Esercizi” au creat un meniu special, numit – cum altfel? – “Sensation Menu”.
LA FONDAMENTA. În căutarea unui astfel de meniu am pornit şi noi, duminică, înaintând pe străduţele înguste sau trecând podurile minunat arcuite peste canale şi canaleto. Pe Fondamenta de la Misericordia, un restaurant discret, dar elegant, ne-a atras atenţia. “La Fondamenta” este locul unde l-am descoperit pe Roberto şi unde am reuşit să înţelegem mai bine conceptul “Sensation Menu”. “Începutul trebuie să îl dea felurile de antipasti (antreuri). Nu foarte multe, dar diferite, prin compoziţie şi prin mod de preparare-prezentare. Peşte marinat – în bucăţele, file sau carpaccio; marinat cu lămâie, cu piper negru, cu ghimbir sau portocală. Sunt apoi faimoasele sardine veneţiene, marinate în saor (având la bază oţet şi vin alb, stafide, seminţe de pin şi ceapă şi lăsate să se marineze 24 de ore). Pe urmă, avem anghila, pregătită într-un sos roşu”. Această amănunţită descriere a unui platou de antreuri tipic veneţian ne-a făcut-o Roberto, proprietarul restaurantului “La Fondamenta”, cunoscut însă la Veneţia şi în Italia sub numele Nico Santoro. Şi asta pentru că, înainte de a fi un restaurator “cu stil”, Roberto (sau Nico, dacă vă e pe plac) este stilist şi creator de modă.
Roberto cunoaşte foarte bine deliciile culinare ale Cetăţii Lagunare. A crescut, practic, cu gustul lor. Faimoasa “sepie in nero”, de exemplu. “Cerneala neagră, scursă după tăierea sepiei, se coace împreună cu bucăţile de carne de sepie. Abia apoi se adaugă pastele sau polenta. Oamenii ar trebui să ştie că există această mâncare, deosebit de gustoasă”, este de părerere Roberto. “Nu e foarte greu de pregătit, dar are un secret al ei: bucăţile de sepie trebuie să fie suficient de mari, pentru a avea destulă cerneală în ele”.
Vorbim apoi despre ficatul de vită, pregătit cu ceapă, piper negru, oţet şi vin alb – “La coacere, alcoolul din vin dispare şi rămâne doar parfumul. E un buchet perfect!”

Sensation Menu
Este compus din crevete marinat, urmat de doradă pregătită într-o marinată cu portocală şi ghimbir. Apoi, anghilă preparată cu brandy. “Pentru mine, Sensation înseamnă gustul surprinzător al unor ingrediente diferite”, subliniază Roberto. Totul se asociază cu un pahar de pinot grigio, anghila fiind un peşte gras. “Fiecare înghiţitură de anghilă trebuie urmată de o înghiţitură de vin, care clăteşte gura. Iar la sfârşitul mesei se bea un păhăruţ de grappa, care pune mintea în deplină înţelegere cu stomacul. Nu este o mâncare uşoară, dar Sensation Menu presupune să mănânci senzaţional măcar o dată pe lună. Iar Carnavalul e doar o dată pe an”.

In Jurnalul National din 5 februarie 2008

Show românesc la Veneţia

2008-02-08T07:45:00.000-08:00

“Veneţia sub umbrelă” ar putea fi titlul unui reportaj de duminică în cel mai invidiat, zilele acestea, loc de pe pământ.
Oraşul dogilor şi al gondolelor trăieşte sub ploaie aceeaşi cadenţată şi milenară bucurie a măştilor. Străzile sunt pline de lume, de bărbaţi “şăgalnici şi berbanţi” alături de “colombine” şi “madrine”. Aerul are parfum de sărbătoare, iar bucuria incită toate simţurile. Cele cinci simţuri celebrate la ediţia aceasta, cărora li se adaugă, “la mente”, gândul care le învăluie pe toate, sunt vedete în toate cele şase cartiere ale Cetăţii Lagunare. Prin toate porţile, Veneţia primeşte în zece zile de Carnaval aer proaspăt din Est, deschizând pentru prima dată accesul României culturale la ceremonii. România e invitat special, onorându-şi calitatea cu zeci de spectacole şi sute de artişti. “Prezenţa României la Carnaval – comenta directorul general pentru cultură al Primăriei venete, Luana Zanella – e semnificativă şi ne permite să cunoaştem o ţară, în ciuda tensiunilor şi dezbaterilor politice pe care le traversăm”.
Succesul actualei ediţii, având la bază o concepţie care se îndepărtează, oarecum, de linia tradiţională a Carnavalului veneţian, e întrevăzut deja de organizatori. Directorul artistic al Carnavalului, Marco Balich, a anunţat într-o conferinţă de presă că “Sensation” (numele generic al spectacolelor carnavaleşti din acest an) se va reîntoarce pe scenă la ediţia 2009. Programul artiştilor români la Carnaval continuă astăzi, 3 februarie, cu un concert Marius Mihalache Band, programat în Piaţa San Marco, la ora 20:30. La Pavilionul Italiei, din cadrul Bienalei veneţiene de artă, începând cu ora 22:30 şi până noaptea târziu, vor performa Nicolas Simion Band şi cunoscuţii DJ Vasile şi DJ Gojina. Înainte de aceste evenimente, însă, la amiază, în sediul Institutului Român pentru Cultură şi Cercetare Umanistică “Nicolae Iorga” din Veneţia va avea loc o întâlnire a delegaţiei României cu oficialităţi veneţiene. Gazde şi oaspeţi se vor îndrepta apoi spre Pavilionul Italiei, având ca deschizător de drum, prin mulţime, Ansamblul “Căluşarii”, Fanfara Şavale, Teatrul Mascal, Shukar Collective, artişti plastici. Distanţa de 8 km va fi parcursă pe jos, într-o procesiune a artelor româneşti, traversând Veneţia de la Vest la Est, după ce ea însăşi a fost mai întâi, cum scrie presa locală, “invadată cultural”, de la Est la Vest.

In Jurnalul National din 2 februarie 2008

Veneţia şi Mestre, cucerite de români

2008-02-08T07:40:00.000-08:00

La Veneţia, România a triumfat miercuri şi joi, la Teatrul Goldoni, în Piaţa San Marco, la Pavilionul Bienalei. Mestre a programat, în "vinerea grasă”, un captivant spectacol, în tonuri şi culori româneşti.
După distracţiile destinate copiilor, între care şi cele cu păpuşi, care au avut loc în zilele din urmă, vineri la ora 17, în Piaţa Ferretto, evoluează Teatrul Masca. Este primul dintre cele două spectacole organizate pe "terra ferma” în cadrul Carnavalului "Sensation 2008” şi care face parte din seria de evenimente artistice propusă de artiştii români. Teatrul Masca este, azi, cea mai importantă formaţie de teatru acrobatic, gestual şi de măşti din Europa. Înfiinţat în 1990 şi condus de actorul şi regizorul Mihai Mălaimare, teatrul e compus din 20 de actori şi dansatori. Are la activ numeroase producţii originale, centrate pe infinite posibilităţi de expresie corporală, începând cu pantomima şi dansul acrobatic, şi a căpătat, în ultimi 10 ani, o recunoaştere internaţională.
O altă performanţă scenografica de excepţie va anima şi va colora Piaţa Ferretto în "marţea grasă”, la orele 18,30, când, tot în Piaţa Ferretto, vor evolua dansatorii români în "Jocul Căluşarilor ("Il gioco dei Calusari”), un dans spectaculos, de o mare complexitate tehnică, interpretat de trei grupuri divese de dansatori şi muzicieni, în total 50 de artişti, proveniţi din diverse regiuni ale României.

Gemeni... româno-italieni
Tot la Carnavalul de la Veneţia, la teatrulGiudecca, are loc în premieră italiană, coproducţia Teatrului Masca din Bucuresti cu Pantakin (Italia), "Gemenii”: spectacolul vorbit în română, italiană, franceză, spaniolă, face parte din programul Carnavalului. Astfel, commedia dell’arte devine un spectacol poliglot! "Doi gemeni veneţieni” de Goldoni se va transforma într-o canava multilingvistică, în ton cu aura internaţională a Carnavalului. Un "cutremur” de râs! Iar cele două reprezentaţii de vineri, la 17 si 20,30, vor fi urmate de cinci "replici”, sâmbătă, duminică şi luni. Natura interculturală a acestei producţii se încrie perfect în spectacolul internaţional al carnavalului.

Punţile către originea îndepărtată a creaţiei
"Romania, în toate simţurile şi toate simţurile în sărbătoare!” a intrat in linie dreaptă. După spectacolul orchestrei Philarmonia din Bucureşti, care a avut loc în Piaţa San Marco, luni, şi spectacolul de pantomimă "Visul” al lui Dan Puric, ţinut la Teatrul Goldoni, miercuri seara, joi România a fost protagonista principală la Pavilionul Bienalei din Veneţia. Concertul de muzică balcanică etno-electronică al lui Shukar Collective şi al Fanfarei Şavale, în Piaţa San Marco, au fost urmate de o paradă a actorilor şi dansatorilor Teatrului Masca, aceştia îndreptându-se prin mulţime şi cu mulţimea de turişti, spre Grădina Pavilionului…
Succesul obţinut joi de români a fost "prefaţat” de Conferinţa de presă organizată de Primăria Veneţiei la Telecom Future… Reţinem din declaraţiile dnei Luana Zanella, asesor cultural: ”Dacă Venetia este vitrina preţioasă a tuturor ambiţiilor înalte, care dă posibilitatea să înţelegem în ce stadiu se află arta mondială, Romania este mai mult: ea ne oferă posibilitatea să cunoaştem punţile care ne duc la originea îndepartată a creaţiilor sale artistice, la tradiţiile şi la folclorul său… Daca vrem o Europă cu adevărat puternică, unită, aşa cum se spune, trebuie să plecăm de la conştiinţa diferitelor culturi ale Europei…”

In Jurnalul National din 2 februarie 2008

Noutăţi veneţiene

2008-02-08T07:23:00.000-08:00

După ce au început anul 2008 în acordurile Fanfarei Şavale, veneţienii au prins gust pentru acest gen de muzică tipic balcanic. “Geamparaua”, “Hărăpeasca” şi sârbele interpretate de instrumentiştii din satul ieşean Zece Prăjini s-au auzit din nou, miercuri, 30 ianuarie, la Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică “Nicolae Iorga” şi apoi în Campo Santa Fosca (acolo unde se află şi standul unde se distribuie materiale promoţionale despre România).

Aseară târziu – ora 22:00, ora României – la Teatrul Goldoni a avut loc spectacolul “Vis” al inegalabilului artist român Dan Puric (vom reveni cu amănunte despre eveniment). Astăzi, 31 ianaurie, la ora 11:00, actorul va participa la o conferinţă de presă organizată de Primăria Veneţiei (la Centrul de presă al Carnavalului), conferinţă care are ca temă participarea României ca invitat de onoare la festival. Va coordona conferinţa de presă dna Luana Zanella, asesor pentru cultură, şi vor participa reprezentanţi ai Ministerului Afacerilor Externe din România, ai Ministerului Turismului şi ai Institutului Cultural Român.

In Jurnalul National din 31 ianuarie 2008

Imnul României, cântat în Piaţa San Marco

2008-02-08T07:20:00.000-08:00

Prezenţa României la ediţia 2008 a Carnavalului de la Veneţia – “Sensation”, pentru prima dată în calitate de invitat de onoare, a continuat luni seara în Piaţa San Marco, cu concertul orchestrei de cameră “Philarmonia”, dirijată de Nicolae Iliescu. Prezentatorii italieni ai spectacolului au subliniat importanţa participării culturale a României, a noului “sens” pe care ea îl aduce în acest an celei mai prstigioase manifestări artistice a Veneţiei, invitând pe toţi românii prezenţi în Piaţa San Marco să cânte, în deschidere, imnul naţional al României. Programul orchestrei “Philarmonia” a cuprins atât piese din repertoriul clasic (Vivaldi, Corelli, Mozart, Ceaikovski, valsuri), cât piese enesciene şi creaţii de factură modernă. Astă-seară, la ora 21:00, actorul Dan Puric va prezenta la Teatrul Goldoni spectacolul de teatru-pantomimă “Vis”, în vreme ce fanfara “Şavale” va cânta la Institutul Român de Cercetare Culturală şi Umanistică “Nicolae Iorga”, după care va coborî în stradă, concertul continuând, pentru veneţieni şi turişti, în Campo Santa Fosca.

In Jurnalul National, 30 ianuarie 2008

De Carnaval, Veneţia simte româneşte

2008-01-28T12:11:00.000-08:00

Pentru zece zile, Cetatea Lagunară are obrazul ascuns sub mască. E Carnaval. E bucurie. E... senzaţie. Mai multe senzaţii! Căci toate simţurile sunt în alertă. E festivalul simţurilor!

Veneţia este a turiştilor. Apoi, a vânzătorilor ambulanţi: negustori "din lagună" care-şi aduc salatele cultivate pe Insula Erasmo, napolitani care vând "piati tipici" şi neguţători ilegali de rasă africană. Sunt apoi veneţienii. Care-şi văd de treburile lor zilnice, fără a se amesteca în mulţimea de cască-gură. Printre ei, aproape fără să se observe că nu au "buletin de... Veneţia" (apropo, de câteva zile, pe Canal Grande, s-a inaugurat o nouă linie de vaporetto, destinată numai localnicilor, pentru a nu mai fi atraşi în "turbionul" turiştilor), sunt cei câţiva români care lucrează la Institutul Român de Cercetare Culturală şi Umanistică "Nicolae Iorga". Adică, la Palazzo Correr. Adică, la "Casa di Romania". S-au adaptat atât de bine locului, încât, în corespondenţele noastre, semnează simplu: "Veneţienii". Puţină lume ştie că, de fapt, ceea ce se întâmplă astăzi în Lagună, prezenţa României ca invitat de onoare al Carnavalului, li se datorează în bună măsură. Au prezentat Primăriei Veneţiei încă din luna august a anului trecut ideea de a aduce în Cetatea Dogilor, în cel mai mediatizat festival al lumii, arta şi artiştii români. A fost o coincidenţă mai mult decât fericită aceea că Primăria oraşului lagunar a decis să iniţieze un nou proiect, care vizează invitarea, în fiecare an, a câte unei ţări, ca oaspete de onoare, iar România să inaugureze această serie.
După ce vineri, 25 ianuarie, a fost vernisată Expoziţia "Apa şi lutul", organizată de Muzeul Naţional al Satului "Dimitrie Gusti", în saloanele Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Palazzo Correr, unul dintre membrii Institutului a fost invitat să reprezinte ţara noastră în "cortegiul istoric" de duminică (paradă a costumelor şi măştilor, care precede întotdeauna "Zborul îngerului").
VIVALDI ŞI ENESCU. Chiar dacă începutul a fost mai lent, Carnavalul veneţian "al românilor" a ajuns să se vadă, să se audă şi în stradă, acolo unde mulţimea turiştilor devorează, practic, orice ofertă culturală. Concertul orchestrei de cameră "Philarmonia" din Bucureşti – amânat de sâmbătă, când primăria Veneţiei a decretat o zi de doliu citadin în memoria a doi muncitori decedaţi în portul Marghera – a fost susţinut luni seara, pe scena în formă de calotă, amenajată în Piaţa San Marco. Aflaţi la prima lor prezenţă în cetatea lagunară, muzicienii români au încântat audienţa. Poate şi pentru că repertoriul lor a fost adaptat locului şi momentului. Repertoriul a cuprins şi câteva piese celebre din creaţia compozitorului Antonio Vivaldi, veneţian prin naştere şi educaţie, supranumit de concitadinii săi şi "Preotul roşu" ("Il Prete Rosso"), datorită faptului că, înainte de a fi muzician, îmbrăcase haina preoţiei şi... avea o claie de păr roşu. Au fost interpretate, de asemenea, piese muzicale de Corelli, Mozart, Respighi. Nu a lipsit nici creaţia lui George Enescu, acordurile muzicii sale învăluind, încet, în noapte, Piaţa San Marco şi întreaga cetate.

In Jurnalul National, 29 ianuarie 2008

Îngerul

2008-01-28T12:07:00.001-08:00

"Zborul îngerului", a marcat duminică mai multe premiere. Este pentru prima dată când îngerul e bărbat, când e o persoană de culoare şi, în fine, când în locul unui sportiv de performanţă a fost ales un învingător al prestigiosului Grammy Award. Rapperul Coolio a ajuns să joace rolul îngerului veneţian după ce... "l-a întrecut la puncte" pe boxerul Mike Tyson. Gura târgului (veneţian) spune şi de ce n-a fost Tyson îngerul din acest an: boxerul cerea 200.000 de euro pentru cele două minute de zbor deasupra Pieţei San Marco. Ideea de a schimba tradiţia a aparţinut directorului agenţiei organizatoare a evenimentului, Marco Balich, supranumit deja de presa venetă "uraganul". Singurul moment major al Carnavalului care a rămas în seama mai vechiului animator Bruno Tosi a fost Festa delle Marie. În rest, Agenţia de evenimente condusă de Balic a organizat un "Carnavale fantasmagorico", ale cărui soluţii regizorale se potrivesc mai bine temei din acest an: cele şase simţuri. Surprizele şi "premierele" vor continua în toate zilele Carnavalului. E spectacol! E "Sensation"!

În Jurnalul Naţional, 29 ianuarie 2008

Îngerul

2008-01-28T12:07:00.000-08:00

La Veneţia, demonul rapp s-a transformat în înger

2008-01-27T14:09:00.000-08:00

Până în ultima clipă a fost ţinut secret numele “îngerului” din acest an. Poate şi pentru că duminică, la prânz, în Piaţeta San Marco, zburând de pe Campanilla, a planat deasupra mulţimii un înger mai puţin obişnuit: “diabolicul” rapper de culoare, Coolio. Pe scena situată la baza coloanei Sfântului Marco, “îngerul brun” a fost primit în braţe de soţia dogelui, reprezentată anul acesta tot de o vedetă de culoare.
La deschiderea oficială a Carnavalului – amânată cu o zi, din pricina doliului citadin decretat sâmbătă de municipalitate – au participat aproximativ 90.000 de turişti. Asta după ce la 26 ianuarie oraşul a fost străbătut, în tăcere, de 42.000 de turişti, avertizaţi de autorităţi, încă de la debarcare, că evenimentele programate sâmbătă fuseseră anulate. Ei s-au putut bucura doar de cele câteva iniţiative distractive venite din partea unor hoteluri şi localuri (până şi celebrul cazinou veneţian, de istoria căruia este legat numele lui Casanova, a avut acoperită masa de slot).
“Zborul îngerului”, ca în fiecare an, a fost precedat de un “cortegiu istoric”, o paradă a costumelor de carnaval, dând viaţă principalelor personaje din istoria Veneţiei. Pentru prima dată, au făcut parte şi doi români, întruchipând un tânăr din Ardeal şi o mică prinţesă. Cortegiul, a cărui regie a fost încredinţată lui Bruno Tosi, a fost însoţit de o mulţime de măşti şi muzicanţi.
Animată deja de aceste evenimente, mulţimea din Piaţa San Marco a primit cu bucurie Cortegiul Mariilor (spectacol amânat din ziua precedentă). Purtate pe umeri de tineri robuşti, reprezentanţi ai breslei gondolieirilor, tinerele “Marii”, selecţionate de Juriul de onoare, au ajuns aici urmând traseul Via Garibaldi şi Riva dei Sette Martiri. Îmbrăcate în ţinute inspirate de reginele Europei, elegante, cu diademe pe frunte şi cu mişcări nobile, ele au fost primite de Madrina delle Marie, încarnată la această ediţie a festivalului carnavalesc de către încântătoarea actriţă Ornella Mutti. Frumoasele “Marii” vor fi reginele Carnavalului până la Marţea Grasă, când se intră în post.
Până noaptea târziu, au alternat apoi animaţiile, duelurile şi dansurile, culminând cu un spectacol de foc, susţinut de artişti pe catalige, membri ai grupului “Voci Medievale”. Acrobaţiile au continuat, după ora 21:00, cu un spectacol complex, intitulat “Tesoro”: ritmuri şi muzici cubaneze, pantomimă, circ, Robinson Crusoe, Moby Dick şi... Odiseea.

In Jurnalul Naţional, online, 28 ianuarie 2008

Matriţe culturale româneşti, la Veneţia

2008-01-27T14:07:00.000-08:00

Cele mai simple vase cunoscute în istoria umanităţii pleacă de la două elemente primordiale: apa şi lutul. Această alianţă născătoare de civilizaţii, aceste matriţe culturale au, pe teritoriul României, o geografie aparte. De la Cucuteni la Oboga şi de la Criş la Marginea, românul a fost şi încă mai este olar. Vorbind despre începuturile culturii noastre, putem, astfel, stabili un traseu inedit, cu ajutorul pieselor de ceramică. Una din hărţile sale virtuale se află, acum, la Veneţia, unde România este invitat de onoare al Carnavalului 2008.
Expoziţia “Apa şi lutul”, organizată de Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti”, în saloanele Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Palazzo Correr, a deschis seria participării României la acest tradiţional şi prestigios eveniment european. După cum ne informează doamna dr Monica Joiţa, director A.I. al Institutului, “expoziţia conţine exemplificări ale diferitelor tehnici de lucru, ale ornamentelor şi semnificaţiei acestora, ale tipologiei formale a ceramicii româneşti. Accentul este pus pe utilizarea vaselor şi a figurinelor de ceramică în ritualurile legate de vârstele omului şi, mai ales, în ritualurile funerare”. Astfel, remarca Monica Joiţa, sediul Institutului “s-a transformat într-o reconstituire creatoare a unui ambient românesc”. Interesantă provocare pentru italieni, invitaţi să cunoască de aproape şi mai profund cultura celor pe care, uneori, sunt înclinaţi să-i judece cu jumătate de măsură!
De altfel, într-un interviu publicat, duminică, de portalul Hotnews.ro, responsabilul artistic şi tehnic al Carnavalului, Calogero Lo Giudice, apreciază că Primăria Veneţiei a dorit, prin invitarea României, să promoveze o politică de deschidere internaţională, în special spre Europa de Est. “Am vrut, spune Calogero, să redescoperim cultura acestor ţări şi, nu în ultimul rând, să răspundem la campania de dezinformare mediatică ce a avut loc în Italia, în ultimul timp, când au fost accentuate episoade de cronică neagră legate de români”.
Expoziţia “Apa şi lutul” a fost prezentată publicului veneţian şi turiştilor de dr Paula Popoiu, directorul general al Muzeului Satului, şi de cercetătorii şi muzeografii Corina Mihăescu şi Aurelia Tudor. După vernisaj, au avut loc demonstraţii practice de olărit, susţinute de meşterul popular Cornel Sitar. Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică ne-a transmis că, tot la 25 ianuarie, în Campo Santa Fosca, aflat în faţa acestui aşezământ cultural, a luat fiinţă un stand românesc, gata să ofere participanţilor la cea mai mare sărbătoare a Veneţiei materiale promoţionale achiziţionate, cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe, de către Institutul Cultural Român, Agenţia pentru Strategii Guvernamentale şi Ministerul pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale.
Luni, 28 ianuarie, la ora 18:00, pe scena din Piaţa San Marco – la amenajarea căreia a participat şi România – va avea loc concertul orchestrei de cameră “Philarmonia” din Bucureşti.

In Jurnalul National, online, 28 ianuarie 2008

Legenda Mariilor

2008-01-27T14:05:00.000-08:00

Carnavalul se deschide, tradiţional cu defilarea Mariilor. Ele sunt şapte femei care amintesc legenda celor şapte neveste veneţiene răpite acum 1.000 de ani de piraţi, cu tot cu lăzile lor de zestre. Întâmplarea a stârnit furia bărbaţilor veneţieni care, după o luptă îndârjită, au reuşit să pună hoţii pe fugă, recuperând femeile şi cuferele lor. Pentru a rememora evenimentul, o dată pe an, şapte fete fără zestre erau împodobite şi purtate prin oraş, în admiraţia veneţienilor. Desemnarea lor, dintre cele mai sărace şi mai frumoase veneţiene, era un spectacol la care participa însuşi dogele, care, însoţit de episcop, venea în gondolă de la San Marco până la Santa Maria Formosa pentru a saluta mulţimea. Astăzi, locul Mariilor sărace a fost luat de fete participante la concursurile de Miss. “La Madrina” Carnavalului de anul acesta, care îşi va face apariţia la procesiunea Mariilor, va fi cunoscuta actriţă italiană Ornella Mutti(foto). Ea va anima, pentru a doua oară, manifestările din deschidere, după succesul înregistrat la ediţia din 1998 a carnavalului.

In Jurnalul Naţional, 27 ianuarie 2008

Veneţia cu mască tristă

2008-01-27T14:03:00.000-08:00

O zi de doliu citadin amână cu 24 de ore deschiderea Carnavalului. Muzicienii români ai orchestrei “Philarmonia” din Bucureşti vor evolua abia luni, la ora 18:00, în Piaţa San Marco.
Deschiderea tradiţională a Carnavalului de la Veneţia s-a amânat cu o zi. Doi muncitori portuari au murit în timpul unor reparaţii de rutină, iar municipalitatea, de comun acord cu episcopul de Veneţia, a decis decretarea, începând de sâmbătă dimineaţă, a 24 de ore de doliu citadin. Ziarele veneţiene amintesc, în context, de influenţa sindicatelor în viaţa Serenissimei, ceea ce face ca multe decizii să poarte amprenta puternicelor confederaţii, într-o ţară care n-a glumit niciodată cu socialismul. Să ne gândim, totuşi, că, prin contrast, acum 300 de ani, dorinţa nestăvilită de distracţie a veneţienilor a determinat autorităţile să ascundă mulţimii moartea dogelui, survenită în timpul unui carnaval...
Aşadar, primul mare eveniment al carnavalului veneţian de anul acesta, procesiunea Mariilor, se mută duminică, cu actriţa Ornella Mutti cap de serie numărul unu. La prânz, va avea loc al doilea eveniment spectacular al zilei, Zborul Îngerului, precedat de cortegiul personajelor istorice veneţiene. Celebrele sportive italiene care au incarnat, până acum, îngerul zburând din vârful Campanillei până în Piaţeta San Marco – unde erau primite de doge, de măşti şi de cască-gură –, vor fi înlocuite anul acesta de acrobaţi profesionişti. Un înger, mai mulţi îngeri...
ROMÂNIA MAI STĂ O ZI. Şi prezenţa României la Carnaval suportă modificări. După ce, vineri, în prima zi, Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică a patronat, la sediul său, din Palazzo Correr, vernisarea expoziţiei “Apa şi lutul”, în organizarea Muzeului Naţional al Satului “Dimitrie Gusti” din Bucureşti, urmată de demonstraţii ale unor meşteri olari, sâmbătă, orchestra românească de cameră “Philarmonia” a fost obligată, din cauza doliului citadin, să-şi suspende reprezentaţia programată la ora 20:00 în Piaţa San Marco. Muzicienii “Philarmoniei” vor putea fi, însă, ascultaţi luni, în acelaşi loc, de la ora 18:00. Reamintim că, anul acesta, România este invitat de onoare la Veneţia şi că în perioada Carnavalului (25 ianuarie-5 februarie) 150 de artişti vor evolua în 40 de spectacole puse sub genericul “România, în toate simţurile, şi toate simţurile, în sărbătoare!”...

In Jurnalul Naţional, 27 ianuarie 2008

Week-end la Veneţia

2008-01-27T14:01:00.000-08:00

Plecaţi în week-end la Veneţia? Atunci e bine să cunoaşteţi câteva repere culturale ale Cetăţii lagunare, în Carnaval.
Sâmbătă, “gândul” este “vedeta” festivalului. În Piaţa San Marco va avea loc “Cortegiul Mariilor”, conform unei vechi tradiţii veneţiene. Regina zilei va fi nimeni alta decât frumoasa actriţă Ornella Mutti. Să trecem în revistă şi “cele cinci simţuri” – vă reamintim că aceasta este tema Carnavalului 2008.
“Auzul” – la Pavilionul Italiei, va avea loc spectacolul de divertisment care deschide “Carnavalul” – “Sensation opening party”.
“Văzul” – pe Podul Rialto, spectacolul de rock alternativ “La notte della tempesta”.
“Gustul” – pe Via Nova, stand gastronomic. Majoritatea localurilor din Cannaregio servesc un meniu special creat pentru acest carnaval.
“Simşul tactil” – la Venice Jazz Club, are loc “Maschera Farsa Folia”, o demonstraţie a unor cunoscuţi meşteri de măşti. Totodată, la Teatrul La Fenice, se va juca “La rondine”, comedie lirică de Puccini.
România, invitatul de onoare din acest an, va încheia seara cu un concert în Piaţa San Marco, susţinut de Orchestra de cameră “Filarmonia”.
Duminică, 27 ianuarie, ţara noastră nu va fi prezentă cu activităţi culturale speciale, în schimb turiştii care se vor afla în Piaţa San Marco vor putea urmări, în cadrul proiectului “Gândul”, mai întâi Cortegiul istoric al Dogelui, apoi Zborul îngerului şi spectacolele de prezentare a Carnavalului istoric: “Sensation fantasy” şi “Tesoro”.
“Auzul” în cartierul Castello spectacol de muzică celtică.
“Văzul” în cartierul Cannaregio, sunteţi invitaţi la o sărbătoare veneţiană cu itinerarii gastronomice.
“Simţul tactil” în cartierul Dorsoduro, spectacolul de divertisment “Carnaval pe întineric”, iar la sala Junghans, “Arllecchino – Commedia dell’Arte”.

In Jurnalul Naţional, online, 25 ianuarie 2008

Carnavalul veneţian – revelaţia simţurilor

2008-01-24T05:03:00.001-08:00

Ce-ar însemna iernile Veneţiei fără Carnaval? Fără exuberanţa milioanelor de turişti cu chipul ascuns de o “maschera”...? Fără amintirea flirturilor (ne)permise, la umbra Campanillei? Fără “dolci carnavaleschi”, pregătite aici după reţete vechi de secole?
Se-apropie februarie, iar Veneţia e, ca de fiecare dată în ultima mie de ani, asaltată de măşti. Fiecare “sestriere” (cartier al cetăţii lagunare) corespunde, în acest an, unuia dintre cele cinci simţuri, cel de-al şaselea cartier reprezentând “creierul”. Bineînţeles, “simţurile” vor fi răscolite încă din prima zi a Carnavalului 25 ianuarie, când, conform tradiţiei, va avea loc “Zborul îngerului”, eveniment spectaculos prin sunet şi mişcare. Dar ce urmează după aceea?

Degetele, nasul, gura

În Dorsoduro se va celebra... simţul tactil. Proiectul “Carnavale al buio” presupune, spun organizatorii festivalului, “un dialog în beznă”, dedicat percepţiei senzoriale a tuturor elementelor carnavaleşti. Împreună cu Institutul italian pentru orbi, a fost conceput un traseu aflat complet în întuneric, cu elemente de identificare senzorială, traseu prin care grupurile de vizitatori vor fi conduse de un ghid orb. Se aşteaptă să se atingă un record mondial în ceea ce priveşte distanţa şi numărul de turişti ghidaţi de un nevăzător. (Proiectul va avea şi o altă aplicaţie, în Santa Margherita.)
Simţul olfactiv va fi sărbătorit în cartierul Santa Croce (în Campo San Giacomo all’Orio). La premiera naţională a spectacolului “Incontri”, protagoniştii vor purta cădelniţe în care vor arde esenţe rare. Parfumurile vor însoţi spectacolul de muzică, dans, foc şi circ, învăluind asistenţa.
În Cannaregio se va celebra gustul. În colaborare cu restauratorii din zonă, se va organiza un parcurs carnavalesc pornind de la meniuri, vin şi demonstraţii culinare. Turiştii sunt aşteptaţi pe Fondamenta Cannaregio – Ponte delle Guglie, dar şi în Campo Santi Apostoli.

Urechile şi ochii

Auzul este “protagonistul” proiectului “Venezia Porta dell’Est”. În Pavilionul Bienalei, ca şi în grădina acestuia şi pe Via Garibaldi, vor răsuna ritmurile... Estului. Peste 150 de muzicieni şi 46 de ore de spectacol ne promit organizatorii Carnavalului. Muzică vie, antrenantă, ritmuri populare, etno-folk, etno-rock, muzică ambientală şi spectacole de lumini. Printre cei pe care vizitatorii Serenissimei îi vor putea auzi se numără şi românii. Shukar Collective, Nightlosers, Marius Mihalache Band, Amadeus, Nicolas Simion Band sunt doar o parte dintre cei care vor reprezenta ţara noastră la ediţia 2008 a Carnavalului.
În San Polo, la lampadarul lui Jacopo Foggini, în Campo Bella Vienna va avea loc o serie de serate muzicale. Şi tot acolo se va organiza carnavalul copiilor, cu un patinoar “vegheat” de un proiector în formă de ochi. Vor avea loc seri de animaţie şi concursuri de pictură dedicate celor mici.

Creierul

În fine, creierul, centrul tuturor simţurilor, va fi celebrat chiar în locul considerat a fi “centrul senzorial al Veneţiei”, în San Marco. Chiar şi scena festivalului încearcă să inducă ideea că ne aflăm în “creierul” Carnavalului: o uriaşă calotă amenajată în stil pop îi aşteaptă pe artişti să urce şi să încânte asistenţa. Va fi, fireşte, aşa cum anunţă organizatorii, “Sensation Show”.

“Dacă doreşti să cauţi un cuvânt care să substituie «muzica», te poţi gândi numai la Veneţia”
Friedrich Nietzsche, filosof

“Veneţia care moare, Veneţia care suspină pe mare,/dulcea obsesie a ultimelor sale zile triste, Veneţia vândută turiştilor/ care o caută la mijlocul lumii, între Europa şi Orient,/ şi o găsesc veghind mările, în fumul serii, în portul Marghera”
Francesco Guccini, poet

Frittela veneziana

Considerată “dolce nazionale della Repubblica Serenissima”, nu e, la prima vedere, decât o gogoaşă ceva mai răsărită, tăvălită prin zahăr. Totuşi, “frittella veneziana” – pe care o poţi gusta nu doar la Veneţia, ci în tot teritoriul veneto-friulan, până la porţile oraşului Milano, are o istorie glorioasă în spate, fiind “atestată” încă din primii ani ai secolului al XVII-lea, când “fritoleri” (cei care preparau aceste gogoşi tradiţionale) s-au constituit într-o asociaţie profesională, numai membrii asociaţiei având dreptul să o prepare în scopul comercializării. Această corporaţie a rămas activă până la căderea Republicii lagunare. Istoricii povestesc că “fritoleri” pregăteau “frittella veneziana” din ouă, făină, zahăr, stafide şi muguri de pin. Frământau aluatul pe mese lungi de lemn. Făceau apoi între palme mici sfere, pe care le frigeau în ulei, grăsime de porc sau unt. În întreaga regiune Veneto se pregătesc gogoşi, după diferite reţete, cele mai rafinate fiind cele care conţin în aluat şi bucăţele de fructe uscate. Preparatul a devenit atât de popular, încât a “contagiat” şi alte culturi. Astfel, evreii veneţieni pregăteau şi ei “fritoa”, cu ocazia sărbătorii Purimului.

In Jurnalul Naţional, Jurnalul de bucătărie, 23 ianuarie 2008

"România debarcă în lagună"

2008-01-24T04:53:00.001-08:00

Din 25 ianuarie, Veneţia dă frâu liber fanteziei, improvizaţiei şi surprizei întâlnirilor cu mască şi fără mască! Zilele Carnavalului, care dureaza până la 5 februarie, au fost puse de organizatori anul acesta sub semnul celor cinci simţuri; fiecăruia corespunzându-i un amplasament geografic pe serenisimul petic de lagună, dar şi un program în care Romania are, pentru prima dată, statutul de invitat oficial şi atribuţii onorante în materie de cultură.

Carnavalul – ieri şi azi

Libertate şi anonimat – garantate de mască, plăcere artistică, dublată de fantezie şi de libertinaj, catharsis care durează mai multe săptămâni şi cosmopolitism incredibil, iată ce făcea şi încă mai face carnavalul veneţian absolut unic! "Sub protecţia anonimatului" dat de mască, fantezia şi jocurile de tot felul erau îngăduite, fără rezervă; la ele puteau participa laolaltă bogaţi şi săraci. Pofta de viaţă şi de distracţie era aşa de mare, încat, în 1789, s-a ţinut secretă moartea dogelui, pentru a nu afecta Carnavalul, în desfăşurare… Fără a-şi pierde din calităţile fundamentale, Carnavalul Veneţian a devenit astăzi, după 900 de ani, mai cosmopolit, o dată cu avalanşa sutelor de mii de turişti care se amestecă în turbionul sufocantei oferte culturale. Ofertă în care România are anul acesta responsabilităţi deosebite.

Comunicat veneţian

Directorul A.I. al Institutului Român pentru Cultură şi Cercetare Umanistică (IRCCU) din Veneţia, dr. Monica Joiţa, ne informează că participarea României, în calitate de invitat de onoare la Carnaval, debutează vineri, 25 ianuarie, la ora 19:00, când, la Palazzo Correr, sediul IRCCU, va avea loc vernisajul expoziţiei "Apa şi lutul", organizată de Muzeul Naţional al Satului "Dimitrie Gusti", cu sprijinul Institutului Cultural Român (ICR). Expoziţia va fi prezentată publicului veneţian şi turiştilor din întreaga lume de dr Paula Popoiu, directorul general al muzeului. De asemenea, din prima zi a Carnavalului, în Campo Santa Fosca, aflat în faţa IRCCU, va începe să funcţioneze un stand românesc, care va oferi participanţilor la cea mai mare sărbătoare din Cetatea Dogilor materiale promoţionale puse la dispoziţie, cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe, de ICR, de Agenţia pentru Strategii Guvernamentale şi de Ministerul pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale. Tot la 25 ianuarie, la cel mai prestigios for academic din Veneţia, Ateneo Veneto, va avea loc lansarea traducerii în limba română a volumului de versuri "Pe strade sconosciute" ("Pe drumuri neştiute"), aparţinând lui Gino Pastega, unul dintre cei mai importanţi poeţi veneţieni. La eveniment vor lua cuvântul Antonio Alberto Semi, preşedintele Ateneului, Ştefan Damian, italienist şi profesor la Universitatea "Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, Giuseppe Goisis, filosof şi profesor la Universitatea Ca’ Foscari din Veneţia, Monica Joiţa, director A.I. al IRCCU Venetia, iar actriţa Maria Pia Colonello va recita din versurile poetului.

Mari nume româneşti la Veneţia

Carnavalul veneţian a deschis întotdeauna sezonul operelor şi comediilor pe care cetatea le aşteptă cu nerăbdare. Cererea de spectacol era atât de serioasă încât, în 1749, Carlo Goldoni se angaja să scrie 16 comedii pentru un singur carnaval!… România va întregi acest spectacol neîntrerupt al trupelor de teatru, muzicienilor, artiştilor plastici şi dansatorilor care vor urca pe scene sau vor da reprezentaţii în spaţii improvizate, după obiceiul medieval. Aşa cum informa Institutul Cultural Român, ţara noastră va fi amfitroana a cinci nopţi româneşti în Pavilionul Italiei de la Bienala Veneţiană de Artă şi Arhitectură. Aici vor avea loc concertele formaţiilor Shukar Collective şi Savale, Nightlosers, Marius Mihalache, Nicolas Simion şi Amadeus. Tot în Pavilion se va organiza o discotecă în care va performa, seară de seară, DJ Vasile, Electric Brother şi DJ Gojira. În alte săli vor fi proiectate filme româneşti ale noului val de cineaşti români, dar vor putea fi urmărite şi videoclipuri muzicale oferite de importante case de discuri din România. În sfârşit, alte trei spaţii vor fi populate de tineri artişti plastici români cu lucrări de pictură, grafică şi sculptură realizate, în ultima perioadă, la Roma, special pentru acest eveniment.

Prezenţa României la Carnaval: o chestiune de imagine

Ministerul Român de Externe scontează pe o bună primire a ambasadorilor culturii române în spaţiul cosmopolit veneţian, în ciuda complicatelor ecuaţii politice asupra cărora Roma şi Bucureştiul mai stau încă aplecate. "Considerăm, declara marţi la conferinţa de presă consacrată lansării programului românesc la Veneţia, ministrul Adrian Cioroianu, că este foarte important faptul că România este primul invitat al Carnavalului de anul acesta şi că prezenţA românească va acoperi întreaga perioadă a carnavalului, de la 26 ianuarie la 5 februarie… Evenimentul este o oportunitate pentru prestabilirea imaginii reale a României, dar şi o dovadă a aprecierii de care se bucură ţara noastră în peninsulă şi a normalităţii legăturilor noastre culturale."

Mihai Eminescu sărbătorit la Veneţia

2008-01-24T04:50:00.000-08:00

În inima Veneţiei, la Palazzo Correr, versurile lui Mihai Eminescu s-au făcut din nou auzite. Annamaria Gabriella Molcsan, Cristian Alexandru Damian şi Marius Cornea, bursieri "Nicolae Iorga" ai Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia, au susţinut la 15 ianuarie (în ziua în care s-au împlinit 158 ani de la naşterea poetului) un curs, urmat de un seminar special, având ca temă poezia şi proza lui Mihai Eminescu. Cursul se înscrie în cadrul unor iniţiative cu totul fireşti, căci încă din 2002, în urma convenţiei încheiate cu Universitatea ca’ Foscari din Veneţia, la Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică se predau cursuri de limbă, literatură şi cultură română. Adresate studenţilor care doresc să cunoască România sau celor care au ales limba română ca a doua limbă de studiu, prelegerile au stârnit pănă acum entuziasmul a nu mai puţin de 15 studenţi.
Printre temele cursurilor se numără atât însuşirea lexicului şi a principalelor noţiuni de gramatică, o succintă şi atractivă introducere în istoria şi cultura română, dar şi o explorare a universului prozei şi poeziei româneşti, din care, evident, opera lui Mihai Eminescu nu putea fi omisă. Ineditul acestor cursuri îl reprezintă studierea în limba română a unor scurte fragmente din operele marilor prozatori precum Mircea Eliade, Liviu Rebreanu sau Marin Sorescu.
Academia Română a venit în ajutorul tinerilor studenţi vorbitori de limba română şi a pus la dispoziţia Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică volumele 8-14 din ediţia academică, curprinzând manuscrisele facsimilate ale lui Eminescu. Accesul la aceste documente nu va fi rezervat strict studenţilor, ci vor putea fi "cercetate” de către orice persoană doritoare de a se iniţia în universul eminescian. Monica Joiţa, directorul Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică a afirmat că această donaţie reprezintă un prim pas către împlinirea uneia dintre dorinţele lui Nicolae Iorga: editarea integralei Eminescu.
Trebuie menţionat că Nicolae Iorga este cel care a inaugurat, în 1930, Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică. De-a lungul timpului, "Casa Română" (aşa cum s-au obişnuit românii să numească Institutul Cultural) avea să găzduiască studenţi, cercetători şi oameni de cultură. "Ai noştri vor veni, vor sta în aceste încăperi pline de amintiri, vor contempla de la ferestrele largi întinderea roşie a acoperişurilor şi întinsele orizonturi. Vor coborî apoi pe cele mai frumoase străzi din lume şi vor rămâne ore îndelungi în faţa pietrelor în care e întruchipat Dumnezeul frumuseţii eterne. Iar când vor reveni în patrie, ceva din Veneţia îi va însoţi"- declara Nicolae Iorga în discursul de inaugurare. Astăzi, studenţii din Veneţia vor purta în sufletele lor un crâmpei din România şi poezia lui Eminescu.

Articol de Simona Chiriac,
In Jurnalul Naţional, online, 16 ianuarie 2008

Iorga, Veneţia şi istroromânii

2008-01-24T04:48:00.001-08:00

Iorga, Veneţia şi istroromânii

Un spectacol unic, prezentând tradiţiile istroromânilor, a avut loc sâmbătă, 19 ianuarie 2008, într-unul dintre celebrele scuaruri ale Veneţiei. La Campo Santa Fosca, Ansamblul folcloric “Dor călător” din Graz (Austria), condus de Ionel Mircea Popi, a prezentat veneţienilor şi turiştilor din Cetatea Lagunară o serie de cântece şi dansuri specifice acestei vechi comunităţi înrudite cu românii. (Comunitatea, ai cărei membri locuiesc tradiţional în vestul Croaţiei, ca şi în anumite zone din Italia şi Austria, numără aproximativ 1.500 de locuitori. Conform istoricilor, populaţia ar proveni din zona Maramureşului şi Banatului, fapt ce ar explica anumite similitudini lingvistice şi folclorice. Sunt cunoscuţi în Croaţia sub numele de “ciribiri” sau “vlahii din Istria”).
Spectacolul din campo-ul veneţian a avut loc cu prilejul închiderii expoziţiei despre limba, istoria, cultura şi tradiţiile istroromânilor, organizată de Institutul de Cultură şi Cercetare Umanistică “Nicolae Iorga” de la Veneţia, în colaborare cu Asociaţia Culturală Italo-Română “Decebal” din Trieste. Expoziţia se înscrie într-o campanie de promovare a acestei comunităţi, o serie de manifestări reunite sub genericul “Istroromânii: o cultură mică în marea istorie”, sub patronajul Primăriei din Trieste şi al UNESCO Italia.
La Palazzo Correr, sediul IRCCU “Nicolae Iorga” din Veneţia, au fost expuse în perioada 8-19 ianuarie documente, fotografii, afişe, cărţi, precum şi diverse obiecte originale şi rare, ca, de exemplu, primul manual de istroromână, stampe vechi şi hărţi care ilustrează istoria Istriei. Ca un omagiu adus instituţiei-gazdă a evenimentului şi întemeietorului acesteia, Nicolae Iorga, la Palazzo Correr au fost expuse şi o ediţie din 1910 a unei cărţi a ilustrului istoric, precum şi reproduceri din descrierile pe care acesta le-a făcut oraşelor Trieste şi Fiume.
Sâmbătă, manifestarea s-a încheiat cu un pahar cu vin fiert, oferit spectatorilor de organizatori.

In Jurnalul Naţional, online, din 21 ianuarie 2008

Revelion veneţian

2008-01-06T02:07:00.000-08:00

Veneţia, 1 ianuarie 2008. Ora zero şi cinci minute. Piaţa San Marco a fost inundată de sunete. Ritmuri româneşti, ritmuri ţigăneşti, ritmuri balca-nice – toate împletite.
Combinaţii sonore nemaiauzite. Interpretând cu o viteză incredibilă, Fanfara “Savale” din satul ieşean Zece Prăjini a cucerit în câteva clipe asistenţa. “Hărăpeasca”, “Iahabibi”, “Hora staccato”, “Geampara”, “Sârba lu’ Vlăduţ”, “Dansul ursului”, “Suita lu’ Erno”, “Mahalageasca”, “Bătuta lu’ Viorel”, “Pe drumul Romanului”, “Dragoste”, “Ce frumoasă eşti”, “Mămăliga Brânzali”, “Solo saxofon”, “Klezmer”, “Ciocârlia”, “Rumba lu’ Georgel”, “Sârba lu’ Sorin”, precum şi două prelucrări după Goran Bregovici – “Ederlezi” şi “Mesecina” – sunt piesele muzicale care au făcut Veneţia să vibreze. Peste 90.000 de veneţieni şi turişti veniseră să asiste la spectacolul “LoVe 2008”, al cărui regizor era Marco Balich (director artistic al “Venezia Marketing Eventi” şi organizator al ceremoniei de deschidere a Olimpiadei de Iarnă din Torino). Maestrul de ceremonii italian, în ciuda experienţei sale notabile, a fost depăşit de situaţie. Într-un sens pozitiv, mai ales pentru fanfara ieşeană. Datorită numeroaselor bisuri, “Savale” a revenit pe scenă, prelungind astfel “momentul românesc” şi amânând derularea celorlalte etape ale spectacolului. “Anomalia” n-a făcut decât să-l “atenţioneze” pe regizorul Balich în perspectiva evenimentelor ce se vor derula la Veneţia la sfârşitul acestei prime luni a anului 2008: va trebui să acorde un timp mai mare (pentru bisuri) spectacolelor cu care românii vor fi prezenţi la Carnaval. Pentru că, nu-i aşa, a aflat lumea întreagă: România este invitatul de onoare al Carnavalului de la Veneţia din 2008! Invitaţia a făcut-o oficial, la miezul nopţii dintre ani, chiar primarul Veneţiei, în faţa zecilor de mii de italieni şi străini.
Program. Spectacolul din noaptea de Revelion a fost doar o prefaţă. Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Culturii şi Cultelor, Institutul Cultural Român şi Ministerul pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale, cu sprijinul Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia, al ARTEXIM şi al Oficiului Român de Turism de la Roma, vor organiza, în perioada 25 ianuarie-5 februarie 2008, o serie de manifestări culturale prin care ţara noastră va fi prezentă la evenimentul care se confundă cu însăşi imaginea Cetăţii Lagunare. Iată şi programul românesc la Veneţia: vernisajul expoziţiei “Apa şi lutul”, în organizarea Muzeului Naţional al Satului (Palazzo Correr, 25 ianuarie); concert al Orchestrei de cameră “Philarmonia” (Piaţa San Marco, 26 ianuarie); “Vis”, un spectacol cu şi de Dan Puric (Teatrul Goldoni, 30 ianuarie); spectacol al Teatrului Masca (Piaţa San Marco, urmat de o paradă spre Pavilionul Italiei, 31 ianuarie; Piaţa Ferretto din Veneţia-Mestre, 1 februarie); formaţia instrumentală “Sukar Collective” şi Fanfara “Savale” (Piaţa San Marco şi Pavilionul Italiei, 31 ianuarie); concert “Nightlosers” (Pavilionul Italiei, 1 februarie); concert “Marius Mihalache Band” (Pavilionul Italiei, 2 februarie, şi Piaţa San Marco, 3 februarie); concert “Nicolas Simion Band” (Piaţa San Marco, 3 februarie); concert “Amadeus” (Piaţa San Marco şi Pavilionul Italiei, 5 februarie). La 5 februarie va avea loc o paradă a Căluşarilor, Căiuţilor, Ursului, Caprelor şi a meşterilor populari, în Piaţa San Marco şi în Piaţa San Ferretto.

Fanfara din Zece Prăjini
Un sat cu peste 100 de instrumentişti. Un sat... muzical. Zece Prăjini (judeţul Iaşi) are renumele de a fi localitatea cu cel mai mare număr de fanfare din ţară (poate chiar şi din lume). Curiozitatea e că satul nu are decât cu puţin peste 200 de locuitori, însă fiecare localnic de parte bărbătească ştie să cânte la cel puţin un instrument. De la copiii de 4 ani până la bătrânii de 74, fiecare îţi poate interpreta o sârbă sau o geampara, chiar dacă nu cunoaşte “boabele”. Nu e de mirare, deci, că de aici s-a ridicat şi una dintre cele mai cunoscute fanfare tradiţionale ale momentului – “Savale” – deja invitată la prestigioase festivaluri din Europa.

"La 5 minute după miezul nopţii a început concertul Fanfarei «Savale», care, datorită succesului deosebit, a avut o durată mai mare decât cea programată (peste o oră)”Irina Ionescu, Institutul Cultural Român

"Spectacolul Fanfarei «Savale» a însemnat un succes copleşitor: muzică autentică, profesionalism desăvârşit – toate la scenă deschisă, în faţa numărului-record de 90.000 de participanţi la Revelionul din Piaţa San Marco”
Dr Monica Joiţa IRCCU “N. Iorga” Veneţia

In Jurnalul National din 6 ianuarie 2008

Spectacol românesc unic la Veneţia

2007-12-28T01:05:00.001-08:00

Noaptea de Anul Nou la Veneţia aparţine... României. Spectacolul Fanfarei Savale din Zece Prăjini prefaţează prezenţa noastră la Carnavalul din 2008.
Prin Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică “Nicolae Iorga” de la Veneţia, Ministerul Afacerilor Externe şi Ministerul Culturii şi Cultelor din România organizează în Piaţa San Marco un spectacol extraordinar dedicat publicului veneţian şi miilor de turişti sosiţi din întreaga lume să treacă pragul Noului An în Serenissima. Pe o scenă special amenajată vor urca membrii Fanfarei Şavale (“Savale” – în turneele lor occidentale), formaţie originară din satul Zece Prăjini.
Despre fanfara din micul sat situat în estul României putem spune că, în această vară, cu sprijinul Institutului Cultural Român de la Londra, a reprezentat ţara noastră la Festivalul “Exhibition Road Music Day”, din Anglia. Sunt, de altfel, mai bine de cinci ani de când fanfara din Zece Prăjini (una dintre multele existente în satul respectiv, recunoscut ca fiind localitatea cu cele mai multe fanfare din România) promovează cu succes muzica lăutărească românească pe continent, participând la concerte live şi festivaluri de folk, jazz sau rock în Ungaria, Austria, Belgia, Franţa, Germania, Elveţia, Slovenia, Italia, Spania sau Slovacia. Albumul lor de debut (2003), intitulat “Speed Brass of the Gypsies”, include 20 de piese şi aduce un spirit inovator în muzica fanfarelor lăutăreşti, combinând mai multe stiluri de muzică tradiţională.
Spectacolul fanfarei din Zece Prăjini prefaţează un moment de asemenea incredibil: primarul Veneţiei va anunţa, oficial, în acest miez de noapte dintre ani, prezenţa României ca invitat de onoare la Carnavalul din 2008. În perioada 25 ianuarie-5 februarie, cele două ministere care organizează şi evenimentul din noaptea Anului Nou, împreună cu alte instituţii de cultură din ţară şi cu participarea IRCCU “Nicolae Iorga” din Veneţia, vor propune milioanelor de oaspeţi din cetatea lagunară mai multe manifestări de amploare, menite să arate faţa culturală a României.

In Jurnalul National din 28 decembrie 2007

Spectacol românesc unic la Veneţia

2007-12-28T01:05:00.000-08:00

Colind românesc la Veneţia

2007-12-18T03:42:00.000-08:00

Într-una dintre cele mai frumoase biserici veneţiene, San Trovaso, duminică, 16 decembrie, vor răsuna colindele româneşti. Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia, cu sprijinul Institutului Cultural Român, a pregătit pentru publicul Serenissimei un concert de Crăciun, susţinut de Corala Universităţii de Medicină şi Farmacie din Craiova şi de organistul Dan Racoveanu, membru al ansamblului de muzică barocă “Continuo”.
Orga bisericii San Trovaso este una din cele mai renumite din Europa, fiind construită in 1776 de Gaetano Callido, faimos în epocă pentru măiestria sa. La ea au concertat, de-a lungul veacurilor, virtuozi ai acestui instrument muzical.
Programul concertului va cuprinde piese din creaţia lui J. S. Bach, Giovanni Croce, Dimitri Bortnianski, Gavriil Musicescu, Dumitru Kiriac, precum şi cântece tradiţionale de Crăciun. Pentru două ore, publicul veneţian va cunoaşte frumuseţea colindelor româneşti.

În Jurnalul Naţional din 15 decembrie 2007, ediţia on-line

Castradina

2007-12-04T12:53:00.000-08:00

La Veneţia, puţine sunt sărbătorile populare pe care turiştii să nu şi le adjudece. Vă imaginaţi Il Carnevale, Regata Storica, Il Redentore, La Sensa şi La Mostra fără asediul acestei clase multinaţionale de curioşi, care intră peste tot, filmând, fotografiind şi arătând cu degetul? Imposibil! De aceea, e ciudat că sărbătoarea Intrării Fecioarei Maria în Biserică şi-a păstrat autenticitatea din timpurile Serenissimei medievale.
Legenda
Tradiţia îi obligă, şi acum, pe veneţieni, ca, dis-de-dimineaţă, să se deplaseze cu barca, de pe un mal pe altul al lagunei, la Catedrala Santa Maria della Salute, lăcaş amintind de ciuma din 1631. Obiceiul mai cere ca, la “Salute”, în această zi, să se servească “La Castradina”, o supă pe bază de miel şi varză. Cele două ingrediente trimit la legenda care povesteşte că, înainte ca oraşul să intre în carantină, ultima navă sosită în port a transportat o încărcătură de carne de miel provenită din Dalmaţia. Acest “noroc” alimentar le-a permis veneţienilor să supravieţuiască până la eradicarea molimei şi ridicarea carantinei.
Astăzi există chiar o “Confrerie a castradinei”, fondată în 1997, şi care apără reţeta tradiţională a acestui preparat servit în toate familiile veneţiene în noaptea de 21 noiembrie. Castradina, o supă cu gust uşor de afumătură şi cu un aspect apropiat de ragut sau chiar de supă-cremă, poartă şi astăzi marca istoriei, fiind, în acelaşi timp, un simbol religios pentru veneţieni, la fel ca mielul pascal.
Ca în fiecare toamnă ce a urmat Anului Ciumei, la 21 noiembrie veneţienii au mâncat din nou din acest fel unic, la masa comună oferită la Catedrala Santa Maria della Salute, reamintindu-şi că nu e de glumă cu sănătatea (“salute”, în italiană). Pe vremuri, carnea care venea din Dalmaţia era sărată, afumată şi uscată. Provenea numai de la berbeci tineri, castraţi (de aici: Castradina). Conservele de carne, împreună cu legumele uscate, făina, varza sau dovleacul, permiteau înfruntarea perioadelor de carantină sau izolare. Cu timpul, Serenissima n-a mai importat carne de oaie (doar) din Răsărit. Dar, surprinzător, se întâlnesc, astăzi, variante ale Castradinei în Macedonia, în Turcia sau pe malul Mării Negre…

Castradina venexiana
Ingrediente: un kg de pastramă de berbecuţ (castrato salmistrato), un kg de varză, 50g unt, 100 g ceapă, sare, piper, cimbru.
Preparare: Procuraţi-vă mai întâi carne de berbecuţ, condimentată, sărată şi uscată (pastramă). Fierbeţi carnea, schimbând prima apă. După ce carnea a fiert, păstraţi zeama. Căliţi în unt ceapa tocată julienne, adăugaţi varza tăiată fideluţă, turnaţi deasupra zeama de carne şi lăsaţi să fiarbă până se înmoaie. Adăugaţi carnea, condimentaţi cu sare, piper şi cimbru şi lăsaţi să mai fiarbă împreună, până ce rezultă o supă foarte scăzută.

In Jurnalul de bucatarie (Jurnalul National), 5 decembrie 2007

România, privită în oglinzi veneţiene

2007-11-25T06:11:00.000-08:00

Soluţie - Institutul Cultural de la Veneţia: "vindecarea prin culturå"

Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică, înfiinţat în 1930 de istoricul Nicolae Iorga, e cunoscut de veneţieni drept "Casa Romena".
O casă, da, dar într-un palat din secolul al XVI-lea, pentru că institutul este adăpostit în Palatul Correr din Piaţa Santa Fosca, spaţiu cumpărat de statul român interbelic prin donaţii particulare şi rămas, până azi, unica proprietate cu această destinaţie din Veneţia. Intenţia lui Iorga era de a forma cunoscători ai artei italiene care să dea valoare culturii româneşti "acasă şi în lume".
"Activitatea ştiinţifică a Institutului, azi, cuprinde două mari dimensiuni" – ne-a declarat directorul ad-interim, dr Monica Joiţa. "E vorba, în primul rând, de păstrarea dimensiunii academice, inaugurate de Iorga, iar aceasta se reflectă în găzduirea şi îndrumarea bursierilor «Nicolae Iorga», în cele două publicaţii, «Anuarul» şi «Caietele Casei Române din Veneţia». Dimensiunea culturală e concretizată în organizarea de manifestări specifice, conferinţe, concerte, expoziţii, mese rotunde. Programul din acest an a fost concentrat pe un ciclu de conferinţe – numit «Veneţia şi Italia. Veneţia – o punte între Italia şi Orientul Europei», la care au fost invitate personalităţi ale spaţiului academic italian, ca şi pe participarea românească la Bienala de Artă de la Veneţia."
Cum ne integråm? Din păcate, România nu e percepută cum se cuvine în Italia, mai ales raportat la marile sale valori culturale. Monica Joiţa a monitorizat presa apărută în Italia după 1 ianuarie 2007, în încercarea de a înregistra ecourile integrării României în UE. "Ecourile au fost dezamăgitoare. Accentul a fost pus pe o problematică socială acută: integrarea emigranţilor români, deveniţi concitadini ai italienilor. Referirile la cultura noului membru al UE aproape că au lipsit. Singura referinţă, în La Reppublica, a fost legată de «latinitatea noastră comună»... şi era dată o poză a lui Decebal. În rest, mă tem că publicul italian nu cunoaşte foarte mult despre acest spaţiu." Este clar că nu putem cere înţelegere în probleme de imigraţie italienilor simpli, care văd România doar prin spectacolul ţiganilor de la periferia marilor oraşe din peninsulă. De aceea, rolul institutelor culturale române din Italia ar fi de a pătrunde în spaţiul cultural italian – în cel elitist, dar şi în cel al maselor – printr-o ofensivă a valorilor culturale româneşti. "Una din cauzele proastei percepţii a României, ne spune dr Monica Joiţa, a fost faptul că în Italia, ca şi în alte ţări ale UE, s-au înregistrat mari frământări în plan social şi cultural. Formarea unui spaţiu social, cultural şi geopolitic european este deci în plină mişcare, şi noi, ca nou-membru al UE, trebuie să ne adaptăm inclusiv la aceste transformări aflate în curs."
Diaspora de pe "terra ferma". O realitate: în Veneţia istorică, lagunară, nu găsim o diasporă românească propriu-zisă. O atare grupare se află însă pe "terra ferma", în oraşele industriale din jurul Veneţiei. "O dată cu integrarea României în UE, atenţia Institutului a fost mai mult îndreptată asupra acestui public-ţintă, cu caracter special", precizează dr Monica Joiţa. "Deocamdată, relaţiile noastre au început cu parohiile româneşti de pe «terra ferma». Preoţii s-au dovedit deosebit de receptivi şi puterea lor de convingere în rândul românilor e deosebit de mare. Vin încet-încet primii membri ai comunităţii româneşti din jur, şi aceştia nu sunt doar români din România. Dar şi basarabeni din Republica Moldova..." Începutul a fost făcut la Veneţia. Cu siguranţă că acest lucru nu va aduce rezolvarea marilor probleme ale comunităţii româneşti din Italia. Dar ţara trebuie să facă dovada că-i pasă de cetăţenii ei, chiar şi atunci când acestora nu le (mai) pasă.

România, invitat de onoare la Carnaval
"Casa Romena" este o prezenţă activă la Veneţia. La 21 noiembrie a avut loc vernisajul expoziţiei "Sibiul în gravurile lui Hans Hermann" (cu concursul Muzeului de Artă din Braşov). Tot miercuri, Irina Băldescu, fost bursier "Vasile Pârvan" al statului român, a lansat volumul "Transilvania medievale. Le città fondate di Sibiu, Bistriţa, Braşov, Cluj", tipărit la Editura Bonsignori din Roma. A doua zi, preşedintele Asociaţiei Româniştilor din Italia, profesorul Lorenzo Renzi (Universitatea din Padova), a susţinut o conferinţă cu tema "Locul limbii române între limbile romanice". Şi tot din Cetatea Dogilor ne mai vine o veste bună: prin intermediul Institutului de la Veneţia, Primăria a acordat României statutul de invitat de onoare la ediţia din 2008 a Carnavalului.

In Jurnalul National, 25 noiembrie 2007

Veneţia: Iorga si umbra lui Petrarca

2007-11-25T06:08:00.000-08:00

cu Marino Zorzi, descendentul dogilor, despre destinul Bibliotecii Marciana din Veneţia

Laura, eterna iubire! – acesta este numele cel mai des asociat cu personalitatea poetului Petrarca. Pentru veneţieni, însă, Petrarca este alăturat nu muzei sale, ci uneia dintre cele mai importante instituţii din "Serenissima": Libreria Marciana.
Ideea înfiinţării unei biblioteci publice în cetatea veneţiană i-a aparţinut, într-adevăr, lui Petrarca. În veacul al XIV-lea, poetul era recunoscut şi drept un fervent căutător şi colecţionar de manuscrise. La vremea la care, prin lungi epistole adresate dogelui Andrea Dandolo, încerca să medieze o pace între Veneţia şi Genova, poetul reuşeşte să-l convingă pe acesta să acorde importanţă reînfiinţării unei biblioteci a statului, aşa cum era pe vremea romanilor. Îşi pune la bătaie, în acest scop, propria-i colecţie de peste 200 de manuscrise. Captivaţi de ideea de a merge pe urmele lui Petrarca, la Veneţia, am solicitat un interviu dlui Marino Zorzi, directorul Bibliotecii Marciana. În cabinetul său, înconjuraţi de portretele celor care, vreme de şase veacuri s-au aflat la conducerea bibliotecii, am încercat să pătrundem în intimitatea acestui veritabil diamant al culturii europene.
DESTIN. "Din nefericire pentru noi, acele manuscrise donate de Petrarca nu se află aici. Donaţia a avut loc în 1362, cărţile au fost acceptate de Republică, au stat de la început în casa pe care Serenissima i-a dat-o lui Petrarca, în semn de respect, iar Petrarca le-a păstrat tot restul vieţii. Doar că el nu a locuit decât cinci ani în Veneţia, după care a plecat la Padova, luând cu el şi colecţia". Biblioteca s-a deschis totuşi un secol mai târziu, iar cel care a făcut posibil acest lucru a fost Basilius Bessarion, cardinal grec, care s-a străduit toată viaţa să organizeze apărarea grecilor atacaţi de turci. "Cel mai mare succes al său a fost însă crearea acestei minunate biblioteci, care s-a bazat pe lucrări privind Antichitatea. A strâns peste o mie de manuscrise, între care 563 în greacă. Intenţiona să creeze o bibliotecă naţională greacă, unde, aşa cum spunea el, dacă într-o zi grecii ar dispărea într-o tragedie, viaţa şi cultura lor s-ar regăsi intacte". De ce a vrut să dea aceste manuscrise Veneţiei? "Mai întâi pentru că respecta enorm structura Republicii, care îi apărea ca o încarnare a idealului platonic, a guvernării perfecte. Pe urmă pentru că avea mulţi prieteni printre veneţieni. Şi, în fine, pentru că el, fiind grec, se simţea la Veneţia ca în a doua sa patrie". Biblioteca a fost instalată în Palatul Dogilor. "În 1537, fiul dogelui Andrea Gritti voia să construiască noi imobile, care să dea impresia că Veneţia e un oraş modern. Atunci s-a construit şi palatul în care se află Libreria Marciana, în Piaţeta San Marco. Întâiul bibliotecar a fost cardinalul Bembo. Alături de el se afla Victor Grimani, care era foarte interesat de cultura antică. El a încurajat construirea bibliotecii de către arhitectul Sansovino. Biblioteca a fost deschisă abia în 1565. Au început să fie donate şi alte cărţi, iar apoi Serenissima a scos o lege care spunea că toate cărţile imprimate în Veneţia şi în întreaga Republică trebuie să aibă cel puţin o copie la Marciana. Inventarul cărţilor a crescut, avem peste un milion, dar asta nu este foarte mult pentru o bibliotecă modernă", ne mai spune dl Marino Zorzi.
CAPODOPERE. Ne interesăm care sunt capodoperele Bibliotecii Marciana. "Deţinem primul Grimani, care este o donaţie din partea cardinalului Domenico Grimani, la începutul secolului al XVI-lea. E o capodoperă. O miniatură executată în Ţările Flamande şi are 1.060 de pagini. Din punct de vedere cultural, fondul grec este însă fundamental. Mai ales «Homerus Veritus», un text al «Iliadei» lui Homer, scris în secolul al X-lea, care e fundamental pentru tradiţia manuscrisă a poemului, pentru faptul că în jurul acestei poveşti există un comentariu. Comentariu care e, de fapt, un rezumat al cărţilor scrise de vechii greci despre Homer şi care s-au pierdut. E o bibliotecă întreagă concentrată într-un manuscris".
IORGA, IDOLUL. Marino Zorzi conduce Biblioteca Marciana din 1990, iar preocuparea sa principala o constituie istoria cruciadelor. "M-au interesat cruciadele din secolul XV. M-a interesat relaţia Veneţiei cu Ţările Române. Cruciada de la Nicopole – care s-a sfârşit rău, după cum ştiţi… La a doua etapă a bătăliei de la Varna au participat şi românii. A existat o alianţă a Veneţiei cu Matei Corvin – luptam cu acelaşi duşman, dar pe fronturi diferite. Singurul prinţ român care a condus o campanie puternică împotriva turcilor a fost «Stefano il Grande»…", mai spune Marino Zorzi, arătând că ştie cine a fost marele voievod al Moldovei. "După victoria sa de la Vaslui, s-a pus în mişcare şi Matei Corvin, spre frontul din Bosnia. Momentul acela a reprezentat o speranţă pentru noi, luptam împreună pentru aceeaşi cauză."
Cum se face că îi este atât de cunoscută această etapă din istoria românilor? "Am un cult pentru profesorul Nicolae Iorga. Pe masa mea există cartea lui despre cruciade. El a făcut studii excepţionale privind perioada cruciadelor. Era de o profunzime, de o amploare incredibile. Iorga a fost un prieten al tatălui meu. Se cunoşteau foarte bine. I-a dat tatălui meu mai multe decoraţii, ordine cavalereşti, pe care le păstrez. Îşi scriau, vorbeau. Iorga reprezintă legătura mea cu România. De treizeci de ani, în fiecare zi, citesc măcar o pagină din cartea lui."

Citate

"În Veneţia existau mai multe ramuri ale aceleiaşi case. A mea era singura din San Moise, iar a dogelui Marino Zorzi era din Santa Justina. Curios e că în Veneţia a rămas până azi doar ramura mea, ca şi cum eu aş fi moştenitorul ideal al celorlalţi"

"La Veneţia, în secolul XIV, cultura însemna medicina, ştiinţa. Se cunoaşte episodul în care patru veneţieni l-au caracterizat pe Petrarca drept «un om bun, dar nu prea cultivat». Nu ştia comentariile lui Aristotel. Dar el avea cultura morală, elocinţa, poezia…"
Marino Zorzi

In Jurnalul National, 29 iulie 2007

Orezul dogelui

2007-11-25T06:05:00.000-08:00

Sfântul Evanghelist Marcu e celebrat de bisericile română şi greacă la 25 aprilie, dar nicăieri ca la Veneţia oamenii nu sunt atât de legaţi de magia sa protectoare. Patron al Cetăţii Serenissime, dar şi al breslei notarilor, Sf. Marcu a scris cea de-a doua Evanghelie, după învăţăturile Apostolului Petru, al cărui discipol a fost. Potrivit tradiţiei, în această zi, bărbaţii oferă trandafiri femeilor iubite, iar în familiile venete se găteşte obligatoriu „Risi e Bisi“ – mâncare de orez cu mazăre. În secolele XIII-XV, perioada de apogeu a Veneţiei, Risi e Bisi era oferită ritualic dogelui cu ocazia hramului oraşului. Reţeta originară cuprinde, pe lângă cele două componente de bază, ceapă, panacetta, unt, ulei de măsline, o fiertură de pui sau de legume, parmezan. Rezultă o compoziţie puţin mai închegată ca o supă, unde domină orezul italian Arborio (după oraşul omonim), cu bobul mediu.
Istorii culinare
Italienii au cunoscut orezul în Evul Mediu, pe filieră arabă, folosindu-l, la început, ca medicament sau ca ingredient pentru deserturi. Cultivat în regiunea Veronei, a devenit în Renaştere indispensabil în bucătăriile veneţiene – aristocratică şi populară. Dogele mânca Risi e Bisi cu fructe de mare, castravete, sepia, midii, crevete. La Vicenza era însă preferat orezul cu sparanghel şi broccoli, la Treviso – cel cu anghilă şi crabi sau „al tagio“, provenit tot din regiunea Veneţiei, care combină fie două legume şi două feluri de peşte (de apă dulce şi sărată), fie un peşte şi un fruct de mare, fie o legumă şi un fruct de mare... La Padova, Risi e Bisi se servea cu gâscă prăjită în untură proprie, fileu de pui sau raţă.

Protectorul Veneţiei
Iniţial, patronul Veneţiei, ales de împăraţii bizantini, a fost Sf. Teodor. Dar vrând să-şi afirme identitatea politică şi religioasă, Cetatea Serenissima şi-a ales în anul 832 un alt protector, furând din Egipt moaştele Evanghelistului Marcu şi îngropându-le în catedrala construită ad-hoc. „Pacea fie cu tine, Marcu!“, i-ar fi spus acestuia un înger; predicţie pusă de sculptori pe coperta cărţii ţinute de un leu – simbol al puterii Veneţiei, dar şi al Sfântului Marcu.

RISI E BISI
Ingrediente: 3 căni cu mazăre (boabe mai mici) congelată, 4 căni cu supă de pui degresată, două linguri de ulei de măsline extravirgin, o ceapă mică tocată foarte mărunt, 3 linguri de pătrunjel măcinat, o cană de orez brun cu bob scurt, un sfert de cană de parmezan ras, sare, piper negru măcinat.
Preparare: O cană de mazăre se lasă într-un vas cu apă caldă până se decongelează. Se pun în blender împreună cu o jumătate de cană de apă până când se fac piure. Se fierbe supa şi se lasă deoparte. Se încinge uleiul într-o tigaie largă. Se sotează ceapa până când devine sticloasă, timp de 3 minute. Se adaugă o lingură de pătrunjel şi se amestecă. Se mai lasă pe foc un minut. Se adaugă orezul, la foc mediu, până când jumătate din bob se face opac, cam un minut. Se adaugă o jumătate de cană de supă şi se lasă pe foc până când orezul este aproape uscat, cam şase-opt minute. Se pun restul de supă şi piureul de mazăre. Când lichidul fierbe, se acoperă, se reduce flacăra şi se fierbe încă 20-.035 de minute. Se adaugă restul de mazăre. Se fierbe neacoperit până când orezul este „al dente“, 20-25 minute (la sfârşit, mâncarea ar trebui să fie de consistenţa unei supe). Se ia de pe foc, se adaugă brânza şi restul de pătrunjel. Se condimentează cu sare şi piper, apoi se aşază în boluri foarte lagi. Se serveşte imediat.

In Jurnalul de bucatarie (Jurnalul National), 2 mai 2007

Romani de vaza in Venetia medievala

2007-11-25T06:00:00.000-08:00

"Communitas Venetiarum", numita de la 1483 si "Serenissima Repubblica", a fost una dintre cele mai importante puteri europene si chiar mondiale in Evul Mediu si in epoca moderna pana spre apusul sau, adica spre anul 1797, cand Napoleon Bonaparte i-a frant oficial existenta ca entitate politica. Dupa ce a fost o re-alitate extraordinara, Venetia a devenit si un mit. Cum sa fi fost altfel, cand orasul-stat de pe ape, construit pe mai multe insule si pe sute de mii de trunchiuri de copaci, pe care s-au ridicat apoi sute de palate de marmura, avea un santier naval si o flota ("l'Arsenale") - primele din Europa! - pe la anul 1100? Cum sa fi fost altfel, cand venetienii, alaturi de alti "cruciati", cucereau la 1204 Constantinopolul, capitala lumii de-atunci, isi puneau dintre ei un "patriarh latin", iar dogele se putea intitula cu mandrie "domn al unui sfert si jumatate din intreg Imperiul Romaniei", adica din ceea ce noi numim Imperiul Bizantin? Cum sa fi fost altfel, daca inca din Evul Mediu orasul plutitor avea cam 200.000-250.000 de locuitori (pe cand Roma avea doar 30.000-40.000!), circa 400 de poduri, 200 de biserici, 150 de canale, daca in el au creat Tizian, Veronese sau Tintoretto, daca l-a sfidat pe papa, daca a avut un regim republican "avant la lettre", daca avea atatea stapaniri peste mari, inclusiv in Marea Neagra, daca avea o universitate precum cea de la Padova?
PRIMII UMANISTI ROMANI. In fine, mai presus de multe altele, Venetia avea bogatie, prosperitate, putere, bani, siguranta, ceea ce atragea multe capete incoronate, multi suverani si oameni politici. Era, de aceea, imposibil ca in Laguna sa nu fi ajuns de timpuriu si principi si inalti demnitari romani. Unul dintre acestia este chiar primul umanist de origine romana cunoscut, anume Filip More (Ficior) din Ciula Hategului, provenit dintr-o familie de cnezi romani hategani, devenit mare prelat (episcop) si om politic in Regatul Ungariei (pentru a carui aparare a si murit la 1526, in lupta de la Mohacs). Acesta a fost de mai multe ori la Venetia, ca ambasador al regelui Ungariei, ajungand amicul unuia dintre cei mai mari tipografi umanisti din lume - Aldo Manuzio, creatorul literelor "aldine" - care ii dedica opere si ii mentioneaza cu admiratie numele. El, Filip More, calator pe la Rialto, l-a recomandat pe un alt roman, anume Nicolaus Olahus (1493-1568) ca secretar regesc, avand si acesta o cariera spectaculoasa, de mare umanist, episcop si arhiepiscop primat al Ungariei, ca si guvernator al Ungariei habsburgice.
PETRU CERCEL, PRINCIPELE INVATAT. Tot un roman "venetian" in secolul al XVI-lea a fost si pretendentul la tronul "Valahiei Mari", Petru Cercel, fratele lui Mihai Viteazul. Venind de la Paris - cu recomandari calde de la regele Henric al III-lea si de la Caterina de Medicis -, Petru Cercel, om al Renasterii, a ramas la Venetia aproape intreaga luna martie a anului 1581. S-a infatisat inaintea Dogelui si Senatului, de la care a obtinut ajutoare, a vizitat tezaurul din San Marco, sala Consiliului celor Zece, Arsenalul, fiind primit cu onoruri princiare, cu ceremonialuri consacrate, cu promisiuni de sprijin. A locuit intr-un frumos palat (in picioare si azi) de langa "Ponte di Cannaregio" (numit apoi "delle Guglie"), la intrarea in "Ghetto", pe "Rio di Cannaregio", nu departe de "Palazzo Correr", unde este astazi Institutul Roman. Inca mai traia si lucra atunci marele Tintoretto (se va stinge la 1594), nascut tot in sestierul ("sesimea") Cannaregio, la cativa pasi de palatul unde era gazduit printul roman. I s-a pus la dispozitie o galera spre a fi condus la Ragusa (azi Dubrovnic), de unde si-a exprimat si in scris admiratia si recunostinta fata de Doge si de Serenissima. In 1583, acest trecator de vaza prin Venetia, erudit, poliglot, poet si mecena ajungea domn al Tarii Romanesti, incercand o cale de modernizare a lumii noastre de la "Portile Orientului", nepregatita inca pentru acest pas... Venetia, ea insasi o sinteza intre Occident si Levant/Bizant, a inspirat, prin urmare, una dintre primele initiative de intrare a Tarii Romanesti in Europa, in acea Europa care va da umanitatii propriul model de civilizatie.

Prezente contemporane
Astazi, Institutul Roman de Cultura si Cercetare Umanistica de la Venetia � al carui prestigiu este strans legat de numele lui Nicolae Iorga � continua in chip fericit relatia spirituala intre Romania si "Cetatea Dogilor". Cea mai recenta prezenta romaneasca in Serenissima Repubblica este cea a tinerilor artisti plastici, care au vernisat marti, 20 martie, expozitia "Cu sange rece/ A sangue freddo". Tinerii studenti si absolventi ai Universitatii Nationale de Arta din Bucuresti au fost prezentati publicului venetian de cunoscutul critic de arta Pavel Susara. "Inspirata din titlul omonim al romanului lui Truman Capote, expozitia reuneste tehnici si stiluri variate (pictura, gravura, fotografie, video), constituindu-se intr-un examen la rece al temelor tratate", ne-a declarat prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop, directorul IRCCU "Nicolae Iorga" din Venetia.

In Jurnalul National, 25 martie 2007

Teatrul renascut din cenusa

2007-11-25T05:57:00.000-08:00

Se spune ca in "Serenissima" turistica "traiesc" doua orase. Unul este "Venetia turistului grabit". Pentru el, reperele esentiale sunt Piazza San Marco si o plimbare cu gondola pe sub "Puntea Suspinelor", chiar daca tariful este exorbitant (ajunge si pana la 100 de euro!), iar sarutul de Sf. Valentin sub celebrul pod venetian, in plin Carnaval, e mai mult o facatura turistica – daca e sa ne gandim la adevarata functionalitate a podului inchis, prin care treceau, suspinand, prizonierii, catre si de la locul de judecata.
Cetatea ascunsa
A doua Venetie este una "ascunsa", care te lasa sa ratacesti prin inima ei, oferindu-ti, fara rezerve, dragostea. Palazzo Grassi (cu muzeul in care anul acesta, in februarie, bantuia fantoma lui Picasso), Catedrala San Vidal si acordurile "Anotimpurilor" lui Vivaldi, casa in care s-a nascut Carlo Goldoni (cu fantana ei interioara), turnul-clopotnita (o "campanilla") al bisericii careia venetienii ii spun "dell’anzolo Raffaele" si care este mai inclinat inca decat Turnul din Pissa, Teatrul de comedie Carlo Goldoni si, nu mai putin, Gran Teatro La Fenice, cu nume predestinat, caci i-a fost dat sa renasca din cenusa, asemeni pasarii Phoenix. Si nu o data, ci chiar de doua ori. Pentru ca, in ciuda gloriei pe care o cunoaste de-a lungul veacurilor institutia de spectacole venetiana (construita in anii 1791-1792), numele nu i-a purtat intotdeauna noroc.
In noaptea de 13 decembrie 1836, un foc pus de austrieci avea sa distruga teatrul, care isi muta spectacolele in sediul Teatrului Apollon (fost "San Luca" si actualmente Teatrul "Carlo Goldoni") pana la finele lui 1838, cand Teatrul La Fenice e reconstruit. O alta noapte de iarna – 26 ianuarie 1996 – si un al doilea incendiu ce face ravagii. Teatrul este recladit, dupa macheta originala, din 1790, a lui Giannantonio Selva, lucrandu-se dupa regula "tot ce a fost in locul unde a fost", folosita si la recladirea Campanillei din Piazza San Marco, intre 1902-1912.
Romanii si La Fenice
Scena marelui teatru muzical venetian a fost deschisa pentru marile voci ale Romaniei. Mariana Nicolesco s-a impus aici ca soprana "drammatico d’agilita", in "Beatrice di Tenda" de Bellini, opera inregistrata pe CD si considerata "o piatra de hotar in discografia belliniana". Aici a dirijat nu de putine ori Sergiu Celibidache si au interpretat tenorul Corneliu Murgu, soprana Sylvia Greenberg, mezzosoprana Ruxandra Donose, dar si grupul traditional "Ardealul", care a incantat audienta cu muzica instrumentala populara romaneasca, ungureasca si tiganeasca.

Bal mascat
Ne-a fost ghid, prin Gran Teatro "La Fenice", Barbara Montaguer, ofiter de presa al prestigioasei institutii culturale venetiene. Era seara premierei operei "La Vedova Scaltra". In sala, o buna parte din spectatori purta costume de Carnaval. Dupa spectacol, unii dintre ei aveau sa participe la un bal privat (cu bucate venetiene si orientale) organizat chiar in cladirea teatrului, in sala Appolonia, si avand drept gazda un miliardar libanez. Altii urmau sa (de)guste specialitatile culinare ale Serenissimei vizavi, la restaurantul artistilor, "La Colomba", unde prezenta la receptie era garantata de un costum de epoca si… 240 de euro. Dincolo de pret, la Venetia, experienta gastronomica nu trebuie ratata!

In Jurnalul de bucatarie (Jurnalul National), 7 martie 2007

Pictorul, un privilegiat

2007-11-25T05:55:00.000-08:00

Saverio de Bello. Numele lui vine de la "savio", intelept, dar si prudent, chibzuit. In vreme ce "bello" inseamna frumos. Probabil, ar trebui sa i se spuna: "cel-intelept-predestinat-sa-vada-frumusetea".
Pasiune pentru pictura
Are 56 de ani, din care 41 i-a petrecut pictand Venetia. Cel mai frumos oras de pe pamant! Nascut la Treviso, a studiat la Liceul de Arte, apoi la Accademia di Belle Arti din Venetia, urmand in acelasi timp si cursurile Universitatii de Arhitectura din cetatea ale carei linii medievale il fascineaza si astazi. Insa pasiunea pentru pictura a prevalat, dedicandu-i-se in totalitate.
Saverio de Bello locuieste la Casale sul Sile (nu departe de Treviso), dar cea mai mare parte din an si-o petrece pictand palatele si canalele Serenissimei. Se considera un privilegiat, continuand o traditie ce dateaza de secole. "Venetia, ca si Parisul, te atrage, te cheama sa o surprinzi dimineata, cand se ridica valul de ceata, sa o privesti in toata inocenta ei, pentru ca la pranz sa ti se ofere in deplina-i maturitate, iar in zilele Carnavalului – cu stralucitoarele-i pacate". A expus acuarela si pictura de sevalet in mai multe tari, iar lucrarile lui se regasesc in colectii din toata lumea.
Gastronomia
Daca-l nemultumeste ceva astazi, atunci cand aduci vorba despre Venetia? "Carnavalul nu mai este ce era odinioara, o sarbatoare exuberanta, pentru toata lumea. E din ce in ce mai mult o petrecere privata, seara este a mastilor ce defileaza prin cateva palate, unde intrarea e garantata la preturi exorbitante".
In ce crede ca este constanta Venetia? In gastronomie. Sunt sute de ani de cand aici se gatesc cateva zeci de feluri de mancare. Stie mai multe retete traditionale si a promis sa ne trimita o documentare mai ampla.
Pana atunci, cate ceva despre "Granceola alla Venexiana": "Langusta venetiana" este probabil cea mai cunoscuta specialitate a bucatariei Serenissimei. Incepand cu cea de-a doua jumatate a secolului al XVII-lea, ea este amintita ca fel de mancare tipic pentru zilele de sarbatoare. Se pregateste din noiembrie pana in ianuarie, pentru ca atunci are dimensiunea optima. Si, e bine de stiut, se gateste numai "de vie".

VENETIA NEMURITOARE
La limita pamantului, dar si a marii, la limita Occidentului si a Orientului, Venetia este nemuritoare prin arhitectii si prin pictorii ei. Canaletto, Carpaccio, Bellini, Veronese, Tintoretto, Tizian, Guardi, dar si mai tarziu Turner sau Monet au eternizat istoria orasului lagunar intr-un timp cand fotografia nu exista. Aman, Petrascu, Baba, Mutzner si Parizescu au privit, la randul lor, "Serenissima" cu ochiul artistului roman, care intelege ca venetian nu te nasti, ci devii...

GRANCEOLA ALLA VENEXIANA
Cat granceola este inca vie se leaga picioarele pe langa corp cu o sfoara, apoi se asaza intr-o oala cu fundul larg, in apa sarata si putin acidulata, cu plante aromatice si cu otet. Se lasa sa fiarba 20 de minute, dupa care se scoate, se taie si se da deoparte carapacea superioara a granceolei. Cu o furculita minuscula se extrage toata carnea si coralul rosu din interior. Cu un spargator de nuci (clestisor) se rup picioarele si se recupeaza carnea din interior. In fine, se amesteca toata carnea obtinuta astfel cu ulei de masline, sare, piper si suc de lamaie, apoi se presara coralul (ouale) pe toata suprafata si se asaza din nou in carapace, pentru un aspect mai placut. Se serveste stropita din belsug cu o salsa pe baza de ulei de masline si zeama de lamaie.

In Jurnalul de bucatarie (Jurnalul National), 7 martie 2007

"Dolci carnavaleschi", ca in Venetia medievala

2007-11-25T05:50:00.000-08:00

Dame, curtezane, regi, regine, principese, cavaleri, papi, dogi si… Casanova! Nimeni n-a lipsit din Piazza San Marco in cele zece zile de Carnaval. Mai ales ca, la umbra Campanillei, dupa lungile plimbari prin multimea curioasa de vizitatori, "mastile" s-au infruptat din "dolci carnavaleschi", deserturi tipice venetiene care se prepara si azi ca in anii de glorie ai lui Carlo Goldoni.
Caracteristice pentru aceasta perioada sunt, inainte de toate, mult-gustatele "frittelle", pentru care se organizeaza si o competitie. Apoi: "castagnole", "pescatore" (cu ciocolata, vanilie sau stafide), "pan del Doge" (preparata cu stafide sau fistic – aceasta din urma avand specifica o frumoasa culoare verde), apoi "galani" (sau "crostoli") si "castagnoli" sau "chiacchiere". Indiferent ce nume ar purta, cele mai multe dintre aceste dulciuri sunt obtinute din aluaturi din faina cu oua si fructe uscate, prajite in baie de ulei. (Venetienii nu se tem de kilogramele in plus, caci, o data ce Carnavalul se incheie, incepe postul…)

CASTAGNOLE
Desertul, a carui reteta este foarte veche, se pregateste de obicei in perioada de toamna si de iarna. Este un preparat pe care obisnuiau sa il prepare cei din patura saraca, in zilele de sarbatoare si de Carnaval.
RETETA: Se pune drojdia la fermentat cu apa calduta si zahar, dupa care se amesteca bine cu un kilogram de faina, o jumatate de paharel de grappa si un ou. Se lasa la crescut, dupa care se iau bucatele mici de aluat si se fac intre palme mingiute de dimensiunea unei castane, care se prajesc in ulei. Se scot, se pun pe hartie absorbanta, apoi se asaza pe o tava si se pudreaza cu zahar din belsug, dupa ce s-au racit.

CROSTOLI
Acest desert de origine foarte veche a ajuns in Republica Serenissima venind dinspre tinuturile muntoase din nordul Italiei. Locuitorii altor provincii veneau la Carnaval aducand cu ei, spre vanzare, produse specifice pentru zona lor. "Crostoli" au fost atat de apreciate de venetieni incat le-au adoptat ca dulciuri pentru momentele de sarbatoare.
RETETA: Un kilogram de faina de grau, bine cernuta, se pune intr-un castron mai mare si se face o gaura la mijloc, in care se vor pune unul-doua oua, o jumatate de paharel de grappa, doua-trei linguri de unt topit, sare dupa gust. Se amesteca totul pana se obtine o compozitie omogena. Se lasa aluatul sa se odihneasca aproximativ o ora. Pe urma se ia o bucata de aluat care se intinde intr-o foaie subtire, iar apoi cu un cutit se taie bucati de forma rectangulara, care se rumenesc in baie de ulei. Se intorc pe fiecare parte, se scot apoi pe hartie absorbanta, dupa care se asaza pe un platou si se presara din abundenta zahar pudra. Se mai pot pregati si astfel: aluatul se intinde in foaie subtire, se taie bucati dreptunghiulare, se cresteaza inca o data la mijloc si se trece o parte din aluat prin gaura formata, asa cum se procedeaza la noi pentru "minciunele".

ZAETI
Este un desert de origine umila, fapt certificat si de prezenta amestecului de faina de grau cu malai (atunci cand camara se golea, erau "inventate" retete cu ingredientele aflate la indemana).
RETETA: Se amesteca aceeasi cantitate de faina de grau cu faina de porumb (cernuta de doua ori) – pana la un kilogram, putina sare, zahar vanilinat, amoniac si unt topit, doua-trei galbenusuri de ou frecate cu doua-trei linguri de zahar pudra si 100 ml vin alb. Se mai pot adauga, dupa inspiratie, oricare alte ingrediente care sa aromeze aluatul, inclusiv coaja rasa de lamaie, fructe uscate taiate marunt sau stafide. Cand aluatul este suficient de consistent, se lasa cateva minute sa se odihneasca, apoi se fac din el bastonase groase de un centimetru si lungi de 6-7 centimetri. Se pun in tava, in cuptor, pentru aproximativ 30 de minute si se servesc ca atare sau pudrate cu zahar.

BUSSOLAI VENEXIANI
Se pregatesc din aluat pentru grisine, doar ca au forma de cerc. Inca de la inceputul secolului al XIX-lea, in Venetia se obisnuieste sa se serveasca "bussolai" alaturi de cafea cu lapte, in loc de paine, fursecuri sau biscuiti. De asemenea, in practica populara "bussolai" se servesc la sfarsitul mesei, cu un pahar de vin, pentru ca ajuta digestia.
RETETA: Se amesteca drojdia cu apa calduta si 100 g faina, dupa care se lasa la crescut la loc cald. Cand isi dubleaza volumul, se incorporeaza 400 g faina, adaugandu-se apa pana se formeaza o pasta compacta. Se formeaza bastonase lungi ca pentru grisine, carora li se da forma de cerc cu diametrul de aproximativ 6 cm. Se pun in tava si se lasa sa creasca pentru cateva minute, apoi se dau la cuptor, la temperatura de 200ÞC, pana se rumenesc.

Alte deserturi
CREMA FRITTA. Se aseamana cu ceea ce se cunoaste in Italia ca fiind pannacotta, doar ca nu se pregateste din smantana, ci dintr-un amestec de faina, lapte, zahar si galbenus.
PINZA. Desert specific pentru ziua Nasterii Domnului, se prepara din faina alba si malai, fierte impreuna, compozitia rezultata fiind amestecata cu unt, zahar, stafide, grappa, stafide taiate marunt, migdale feliate. Acest aluat se pune intr-o tava intinsa si se coace, dupa care se serveste taiata in romburi.

In Jurnalul de bucatarie (Jurnalul National), 7 martie 2007

A tavola con Goldoni

2007-11-25T05:46:00.000-08:00

Cinci retete "istorice" pentru cinci feluri de mancare servite la masa, astazi, la fel ca odinioara, in conviviala traditie gastronomica venetiana. Asociatia "Ristoranti della buona accoglienza", in colaborare cu "Centro studi sulla cultura del cibo e della moda di Ca’ Foscari", a organizat, in zilele Carnavalului de la Venetia din acest an, o manifestare culinara speciala, pentru a sarbatori cei 300 de ani de la nasterea lui Goldoni. "A tavola con Brighella" s-a numit acest demers – adica "La masa cu Brighella" (personaj din piesa goldoniana "Sluga la doi stapani"). "Che ghe sera in sti piatti?" – ce se va afla pe masa? – il intreaba Truffaldino pe Brighella, care ii raspunde: "Mela prima portada ghe daremo la zuppa, la frittura, el lesso, e un fracando". Supe, fripturi, tocanite, mancaruri cu fel de fel de sosuri si, bineinteles, "polenta" goldoniana, aceeasi polenta (mamaliga italiana) pictata de Pietro Longhi (intre anii 1735 si 1740).
Prin gura aceluiasi Truffaldino, Goldoni spunea ca "o masa buna nu inseamna multe feluri de mancare, ci modul in care sunt servite, caci mult mai mult pretuieste buna-dispozitie decat un munte de bucate". Si cand sa fie mai multa buna-dispozitie in an, daca nu de Carnaval? Atunci, pe langa bucate de tot felul, venetianul si oaspetii lui servesc un "prosecco" – vin "de conversatie", provenit din provincia Treviso – ori un coctail carnavalesc, obtinut din amestecul de vin si suc din pulpa de piersica.
Pentru o "buna servire"
In comediile sale, Goldoni face adeseori referire la varietatea meselor festive, la mancarurile delicioase si la retetele deplin gustate atat de saraci, cat si de bogati. Adeseori, personajele sale sunt puse in dificultate de "regulile" de aranjare a mesei la un banchet. Restaurantele venetiene ce au propus anul acesta un itinerar prin "cucina storica venexiana" respecta intocmai codul de "buna servire" ("buona accoglienza") valabil in urma cu cateva secole, fiind grijulii cu tot ceea ce inseamna traditie gastronomica in Republica Serenissima, de la retete la felul in care se monteaza mancarurile pe farfurie si la modul in care sunt servite.
In cetatea lagunara azi, ca si ieri, bucatele se pregatesc din ceea ce ofera pamantul insulelor din laguna, laguna insasi, Adriatica si – ca in vremurile de odinioara – nu lipsesc condimentele de tot felul, ce faceau fala negotului venetian. Meniul a evidentiat, tot ca si in timpurile de demult, "importul" de retete, in special cele frantuzesti (fricando/fracando) sau englezesti (pudding/il budino).
Un pranz pentru fiecare
Cine si-a permis un pranz de la 50 de euro in sus a putut sa deguste pe indelete rafinatele preparate ale Serenissimei, in restaurante precum: Ai Gondolieri, Al Covo, Al Fontego dei pescatori, Al Gatto nero, Alle Testiere, Corte sconta, Da Ignazio, Fiaschetteria Toscana, Il Nuovo Galeon, La Caravella, Osteria da Fiore, Riviera, Vini da Gigio. In vreme ce oaspetii cu dare de mana ai Carnavalului au platit chiar pana la 500 de euro pentru prezenta la o receptie (cu masti) organizata in locatii celebre precum Palazzo Danieli, Palazzo Gritti, Ca’ Foscari. Omul de rand s-a simtit insa la fel de bine intr-o "osteria", "pizzeria" sau "fiaschetteria", unde un "menu turistico" nu depasea 20 de euro (inclusiv "coperto" sau bacsisul "oficial") si din care nu lipseau atat de popularele "seppie alla venexiana" si "risotto col nero di seppie", pregatite cu cerneala de sepie, ceea ce dadea mancarii un aspect neobisnuit, de… catran, ce se dovedea a fi insa delicios, o data ce ti-ai depasit temerile si ai indraznit sa gusti.

Comedia
Teatrul popular "Commedia dell’Arte" s-a nascut in secolul al XVI-lea, in Italia, cand trupe itinerante de comedieni dadeau primele reprezentatii improvizate, cu masti reprezentand tipologii umane, usor recognoscibile, avand defecte si calitati: Nasoturco, Ride, Zanni, Scaramuccia... Mastile, provenind din traditia Carnavalului venetian, asigurau succesul unor personaje ca Pantalone – comerciantul avar, Brighellla – valetul, Colombina – servanta, Capitanul – soldatul fanfaron, Doctorul-pedant. Doar cuplul de indragostiti nu purta masti. Personajul cel mai popular era Arlechino – valetul vesnic flamand, costumat in doua culori, purtand la brau un baston si o sticluta cu vin sau rachiu. Masca inspira teama de moarte, atunci cand nu era purtata, si, din contra, renasterea, atunci cand era pusa pe fata.

In Jurnalul de bucatarie (Jurnalul National), 7 martie 2007

Venetia in falset

2007-11-25T05:44:00.000-08:00

Oaspete mai vechi la "Antico Dolo" din Venetia (o "osteria" situata nu departe de Podul Rialto, unul dintre reperele Serenissimei mult vizitat de turisti si pictat cu predilectie de artisti), m-am bucurat atunci cand am aflat ca exista in Bucuresti un "frate geaman" al restaurantului cu pricina. Mi-am spus: iata un prilej de a gusta din catifelatul "baccala mantecato", delicioasa crema de peste sarat, fiert la aburi si amestecat cu ulei de masline si piper negru. La venetianul "Antico Dolo", in portia ta de "baccala" gasesti intotdeauna si un "spin" din aripioara dorsala a pestelui (merluciu), care nu e nicidecum o neglijenta, ci un semn ca preparatul este cat se poate de autentic.
Nu am pregetat sa ma infiintez la "Antico Dolo"... dambovitean, remarcand de la inceput mastile carnavalesti de la parter, apoi tablourile de la etaj, ilustrand – in culori mult prea vii, "ne-venetiene" – orasul crescut pe ostroavele din laguna. Mi-am spus: nu-i nimic, asa vor fi fost, la origine, si culorile Venetiei, inainte de a le estompa ceata marina. Am cautat apoi in meniu vreun fel de mancare specific cetatii dogilor. Bucate cuminti, italiene – nu zic nu. Dar nimic din variata gastronomie a patricienilor venetieni. Mai mult chiar, nici macar felurile de mancare pe baza de peste nu erau reprezentate cum se cuvine – si mi-am spus: ce s-ar face urmasii lui Petrarca daca ar fi nevoiti sa manance dupa meniul propus de "Antico Dolo" bucurestean? Cu siguranta ar inghiti in sec, visand la o sepie gatita "ca la mama (lor) acasa".
In fine, am ales pentru deschidere o "Bruschetta con file di anchioves" (crocante si pufoase cat trebuie, cu tartarul de rosii perfect condimentat cu usturoi), cat despre "anchioves" – ansoa, hamsii sau cum vreti sa le spuneti – abia daca le-am putut simti gustul, nici a zecea parte dintr-un pestisor nezabovind pe cele patru triunghiuri de bruschetta. Am continuat cu "Insalata Antico Dolo", cu salata verde, radicchio, rosii, castraveti, porumb, sunca, branza brie ("curat" venetiana, nene Iancule!), mozzarella, ciuperci crude, masline, un dressing si foccacia). Delicioasa foccacia – de departe cel mai bun preparat al serii. Mi-am incercat apoi norocul cu un "Pollo Dracula", din piept de pui, sos de rosii, peperoncini, vinete, ardei gras, risotto si masline. Dar carnea puiului era atat de tare, incat abia-abia ce-am putut-o inmuia cu un paharut de grappa (excelent!). Bine ca m-am indulcit cu o sarutare. Nu, nu o sarutare a hangitei, ci cu desertul bine "ticluit", numit "Bacio din dama" (adica "sarutarea doamnei").

In Jurnalul de bucatarie (Jurnalul National), 7 martie 2007

Arome din cucina storica

2007-11-25T05:40:00.000-08:00

Marea bucatarie venetiana este inegalabila prin istorie, traditie, evolutie, ingrediente si retete. Giampero Rorato, istoric al artei culinare, o considera una dintre cele mai importante, in panorama gastronomica a Occidentului Europei.
Memoria populara, ca si memoria cartilor – de la retetare pana la poeme si tomuri intregi care i s-au dedicat –, surprinde pasiunea gastronomilor Serenissimei de a echilibra fastul aristocratic al pranzurilor din palazzo cu nevoile de fiecare zi ale locuitorilor urbei, combinand produse locale dintre cele mai simple cu variatele ingrediente pe care negutatorii le aduceau de peste mari si tari.
Surprinzator, rafinatii care pregatesc "Faraona al vino rosso" sau "Granceola alla venexiana" sunt si mari mancatori de mamaliga (asemeni taranilor nostri de odinioara). Din granoturco (grau turcesc – asa numesc venetienii porumbul, pentru ca prima data a ajuns in laguna din Turcia) se macina "farina gialla", din care se prepara "polenta", care insoteste multe preparate din "cucina storica". Participantii la Carnaval, imbracati in costume viu colorate, defileaza in fiecare an pe strazile Venetiei

SARDINE IMPANATE
Si astazi, in Venetia, se obisnuieste sa se amestece, pentru diferite preparate (fripturi, peste prajit), "farina gialla" ("faina galbena" sau malai) cu "farina bianca" (faina alba, obtinuta din grau). Pana acum cateva decenii, acest tip de preparare diferentia regiunea Veneto de toate celelalte zone ale Italiei. Pragatita astfel, orice friptura devine mult mai crocanta si mai gustoasa. Astazi se foloseste tot mai des pesmetul, in detrimentul amestecului medieval.
Reteta: Sardinele se curata de cap, de intestine si de sira spinarii, dupa care se trec prin acest amestec de faina de grau si malai, condimentat cu sare si piper. Apoi se frig in ulei de masline timp de 10 minute, cate 5 minute pentru fiecare parte. Se servesc cu zeama de lamaie, decorate cu patrunjel verde tocat marunt, alaturi de felii de polenta pe gratar.

FARAONA CON SALSA PEVERADA
Cu origini antice africane, apoi grecesti si romane, "galina faraona" (Numida Meleagris) sau bibilica se raspandeste in Europa in secolul al XVI-lea. Gustul sau este apropiat de cel al vanatului cu carne alba, iar nobilii venetieni l-au apreciat foarte mult. Despre "salsa peverada" aflam informatii inca din primul retetar venet cunoscut, "Libro di cucina", datat in secolul al XIV-lea, unde putem urmari evolutia si rafinamentul bucatariei aristocratice venetiene.
RETETA: Bibilica se curata si se rumeneste, la foc viu, in ulei de masline, cu pancetta (slanina, costita) taiata marunt, frunze de salvie si rozmarin proaspat. Cand carnea s-a aurit frumos, se toarna deasupra putin vin alb, se lasa sa fiarba pana se evapora, apoi se condimenteaza cu sare si piper si se da la cuptor la foc mic. Separat, in acest timp, se amesteca patrunjel tocat, coaja rasa de lamaie, fileuri de ansoa taiate marunt, un catel de usturoi, formandu-se o pasta omogena in care se adauga cascaval ras, pesmet, sare si piper, apoi ficatul pasarii, taiat marunt si se pune totul pe foc in ulei de masline, adaugandu-se zeama de lamaie si otet aromat, obtinandu-se o salsa groasa si condimentata. Se serveste alaturi de carnea de faraona, decorata cu catei de usturoi rumeniti in coaja in ulei de masline, cu felii de lamaie si patrunjel verde tocat.

RISO E FEGATINI
Poate fi atat o fiertura de orez scazuta, cat si un fel de supa mai deasa, foarte gustoasa si hranitoare, datorita prezentei grasimilor si proteinelor. In trecut, de la animalele si pasarile de curte se folosea carnea pentru fripturi si supe, iar ficatul se adauga alaturi de aceasta in fel de fel de retete, intre care si cele cu orez. Gustul preparatului era diferit, in functie de carnea utilizata – de vitel, gaina, rata, clapon.
RETETA: Carnea se pune la fiert impreuna cu morcov, telina, ceapa si un buchetel de plante aromatice. Se ia spuma si se lasa sa fiarba la foc mic. Deoparte, intr-o cratita, se pune o nuca de unt in care se rumeneste o ceapa taiata marunt si o telina mica data pe razatoare. Se adauga ficatul taiat fasii (cel mai adesea, ficat de vitel), se lasa pe foc timp de zece minute, dupa care se toarna putin vin alb. Se adauga apa si se lasa sa fiarba aproximativ o ora. Cand ficatul este fiert, se toarna zeama de supa si orez, lasandu-se sa fiarba "al dente". Se presara cu cascaval Grana Padano, dat pe razatoare.

VERSE SOFEGAE
Este un "contorno" (garnitura) clasic pentru mancarurile cu carne sarata sau afumata, care erau foarte satioase. Pentru a fi apreciate, "verse sofegae" trebuie fierte pana cand varza se inmoaie foarte mult si devine catifelata. Varza, ca si cele cateva soiuri de salate intalnite in laguna, este cultivata pe insulele din zona, cea mai apreciata fiind Insula Erasmo. Adeseori, varza se asociaza cu "castradina", o pastrama obtinuta din carne de batal (importata, in timpurile trecute, din Albania sau Dalmatia), care se obisnuia sa se pregateasca, incepand cu secolul al XVIII-lea, la 21 noiembrie, cand se serba "Madonna della Salute". De altfel, una dintre cele mai frumoase catedrale ale Venetiei are chiar acest hram al Intrarii Maicii Domnului in Biserica.
RETETA: Se curata varza de primele foi (considerate a fi prea aspre), dupa care se spala si se taie in fasii foarte fine. In putin ulei de masline se pun la calit: sunculita, taiata marunt, usturoi tocat si rozmarin. Se adauga varza, se sareaza si se lasa la foc mic sa fiarba aproximativ doua ore, cu vasul acoperit. In acest timp, varza se inmoaie foarte tare, capatand o consistenta cremoasa, iar zeama ei scade. Cand este aproape gata, se mai potriveste la gust de sare si piper. Se serveste cu polenta.

Preparate din peste•
Scrumbii. Intre pestii apreciati de venetieni se afla scrumbia, denumite si "pesce azzuro", valoroasa pentru carnea grasa si deosebit de gustoasa. Se pregateste la gratar si se serveste cu polenta.
Marinate. La Venetia, multe feluri de peste se pregatesc in "saor", adica o marinata avand la baza ceapa, otet si vin alb, in care adaosurile amintesc de rafinamentul aristocratic; intre acestea – stafidele, mugurii de pin si nucsoara.
Baccala. In cetatea Serenissima este foarte apreciat un sortiment de merluciu sarat, numit "baccala". Cea mai cunoscuta reteta este "baccala mantecato", obtinuta din pestele desarat, fiert la aburi, condimentat cu sare, piper si nucsoara si frecat cu ulei de masline pana se obtine o pasta.

In Jurnalul de bucatarie (Jurnalul National), 7 martie 2007

Cartea cartilor de bucate

2007-11-25T05:37:00.000-08:00

Nu se poate vorbi despre Italia gastronomica fara a pomeni arta culinara ce s-a dezvoltat, de-a lungul secolelor, in Venetia. Si daca ai ajuns la "cetatea lagunara", atunci cu siguranta nu se cuvine sa ocolesti Biblioteca Nazionale Marciana, una dintre cele mai importante colectii de carte din Italia, din Europa si din lumea intreaga, constituita pe o donatie de manuscrise, pergamente si documente oferita Serenissimei de insusi Petrarca, divinul, cel indragostit de prea frumoasa Laura.
Arte della cucina
Acolo, la Biblioteca Marciana, dupa un interviu cu "dottore Marino Zorzi", directorul institutiei, admirator al lui Iorga si al romanilor, am primit in dar o lucrare bibliografica monumentala: "Arte della cucina e alimentazione nelle opere a stampa della Biblioteca Nazionale Marciana dal XV al XIX secolo". Documentat vreme de cativa ani de patru specialisti din prestigioasa institutie, volumul contine referinte bibliografice pentru nu mai putin de 1.718 titluri, care sunt fie carti de bucate, fie tomuri in care se vorbeste despre ingrediente, alimentatie, diete si arta culinara. Primul op tiparit care se refera la arta culinara (din care un exemplar se afla si la Biblioteca Marciana) a aparut la Roma si a fost imprimat intre anii 1473-1475. Literatura gastronomica din secolul al XV-lea – cu concursul tiparului, care facea mult mai usoara multiplicarea cartilor – si-a pus amprenta asupra scenei conviviale si a spectacolului vietii. Arta culinara, arta servirii, arta pregatirii unei receptii la care luau parte aristocratii veacurilor apuse – toate acestea sunt subiectul unor carti surprinzatoare, scrise de bucatari vestiti in epocile care au urmat, precum Messibugo, Romolo, Scappi.
Catalogul se refera numai la piesele tiparite, insa regasim aici si referinte la titluri pe care biblioteca le detine si in manuscris (datand din secolul al XIV-lea), editate abia la finele secolului al XIX-lea. Acestea – cu siguranta printre cele mai valoroase piese din colectia venetiana – sunt: "Il libro della cucina del secolo XIV", scrisa de un autor toscan anonim (tiparita la Bologna in 1863) si "Libro di cucina del secolo XIV", elaborata de un anonim venetian (probabil bucatar la curtea unui patrician bogat al Serenissimei) si tiparita pentru prima data in 1899, la Livorno.

Seppie alla Venexiana
Se ia o sepie nu prea mare si se curata taindu-se sacusorul cu cerneala neagra, care se pune deoparte. Sepia se spala si se taie in fasii. Se caleste o ceapa taiata marunt in ulei de masline, catre sfarsit adaugandu-se doi-trei catei de usturoi feliati. Se adauga sepia si, dupa ce s-a rumenit, se sareaza si se pipereaza, apoi se presara patrunjel verde tocat. Se toarna deasupra un paharel de sos de rosii, cerneala de sepie, putin vin si o cana de supa de peste. Se fierbe pana ce ramane un sos cremos. Se serveste cu polenta.

In Jurnalul de bucatarie (Jurnalul National), 7 martie 2007

La "ombra" Campanillei

2007-11-25T05:35:00.000-08:00

La Venetia, cuvantul "ombra" este folosit pentru a indica un paharel de vin alb sau rosu, avand invariabil o suta de mililitri. Dupa traditie, acest cuvant are legatura cu "ombra" (umbra) Campanillei din Piazza San Marco.
Se spune ca venetienii obisnuiau – si nu doar in zilele Carnavalului – sa bea un paharel cu vin, care se vindea la un chiosc de lemn situat la baza Campanillei (deci… la umbra ei). Explicatia este destul de simplista, mai ales ca paharelul de vin de 100 ml inseamna pentru locuitorii Serenissimei "vinul baut intre mese", ceea ce se numeste in alte regiuni ale Italiei vin "fuori pasto". Se bea insotit de o gustare, care poate fi: oua fierte, scrumbii cu ardei, scrumbii sarate, branza fermentata, polenta taiata in romburi si prajita, servita impreuna cu diferite mezeluri sau pastrama uscata. "Ombra" este de obicei o bautura aperitiv, care inlocuieste "tariile" precum grappa, un rachiu obtinut din struguri.
Vin fiert si prosecco
Acest vin usor nu este singura licoare pe placul venetienilor. La "Festa di Salute", la 21 noiembrie, ca si in februarie, la Carnaval, se bea un paharel de vin fiert, care sa puna sangele in miscare, impreuna cu frittelle (gogosile "nationale" venetiene). Foarte apreciat este si un vin alb, spumos, provenit de pe colinele din Conegliano, provincia Treviso, despre care se spune ca ar fi un excelent "vin de conversatie". "Prosecco" este atat de renumit, incat a trecut deja o suta de ani de cand cuvantul a intrat in dictionar ca… substantiv comun.
Cocteil de Carnaval
Cea mai "tanara" bautura "carnavalesca" a cetatii lagunare este insa "Il cocktail di Venezia". Contine doua parti vin spumant si o parte suc de piersica si de fructe de padure (care ii dau o frumoasa culoarea roz-oranj). Pentru acest cocteil se foloseste o piersica suculenta, din varietatea "Maria Bianca". Se aleg cele mai frumoase si mai sanatoase fructe, care se lasa apoi sa se matureze la soare, pe o instalatie special creata, pentru a se obtine maximum de dulceata si de parfum. Sucul din pulpa de piersica, amestecat cu vin spumant, isi pastreaza pentru multa vreme gustul inegalabil.

In Jurnalul de bucatarie (Jurnalul National), 7 martie 2007

Cealalta masca a Venetiei

2007-11-25T05:30:00.000-08:00

Desi se scufunda an de an, milimetru cu milimetru, Venetia, cetatea lagunara, spera in continuitate si intr-o noua renastere. De Carnaval, deasupra orasului, planeaza un inger, daruind speranta.

Cine este atacat se apara si cine se apara este atacat. Venetienii, care s-au aparat, sute de ani, refugiindu-se de pe "terra ferma" pe o laguna inexpugnabila, se lasa invinsi, in secolul al XXI-lea, de atacul galagios al turistilor.
Ingerul sperantei
Un paradox: anual, Venetia se scufunda milimetru cu milimetru, dar cultura ei spera in continuitate si intr-o noua renastere. Carnavalul din luna februarie s-a deschis cu o astfel de speranta simbolica: "Zborul Ingerului". Un deus ex-machina, fluturandu-si aripile albe si ample, planeaza in fiecare februarie din varful Campanillei pana la intrarea in Palazzo dei Dogi, unde dogele, familia si Curtea ii asteapta mangaierea spirituala. (Intr-un singur mileniu, Venetia a avut 120 de dogi. Unii au domnit 20 de ani, altii, doar cateva luni. Un sistem oligarhic sofisticat ii obliga sa nu se imbogateasca pe durata functiei si sa nu fie corupti. Din acest motiv, nu putini patricieni au si refuzat sa fie doge.)
Cu masca, fara masca
De Carnaval, Venetia devine un univers aproape incredibil, in care mastile si costumele colorate extravagant se intretaie pe strazi, salutandu-se curtenitor: "Buna ziua, domnule (doamna) masca!" isi spun ele, uitand, pentru scurt timp, identitatea reala a persoanei, rangul social, varsta si sexul. Curtile palatelor se deschid, prin portile privind spre luciul apei trec perechi costumate, coborand din gondola, prin cate un campo spectacolele se prelungesc in noapte... Straniu – aceasta este Venetia turistilor care isi permit o cazare in cetatea Serenissimei, si Venetia artistilor care nu cunosc somnul, bantuind fantomatic uneori de la Piazza San Marco la podul Rialto. Venetia venetienilor e atinsa de aripa somnului, peste noapte, pana in zori cand incepe larma in piata de peste si cand varful Campanillei pare ca pluteste deasupra cetii.
Totusi, cat e ziua de lunga, toata lumea participa la magia Carnavalului; magia unei lumi rasturnate, fara ordine morala stricta, o lume a libertatii… Si daca palatele se-nchid pentru cei mai saraci dintre venetieni, trattoriile, osteriile si pizzeriile raman, pentru ei, loc ideal de petrecere. Iar cei care nu gasesc locuri nici sub acoperis, se-ntorc la "ombra", langa Campanilla din San Marco, unde intotdeauna a existat ceva de mancat si de baut si unde, numai in februarie 2007, s-au consumat 25.000 de sticle de cocteil Belinni – serie speciala pentru Carnaval…

Frittelle venetiene, "dulce" national
Este un preparat specific pentru perioada Carnavalului, inca din timpul Renasterii. Reteta o intalnim pentru prima data in cartea de bucate a lui Bartolomeo Scappi – cunoscut drept "cuoco secreto di papa Pio Quinto" (cuoco = bucatar) – si, pe la 1700, devine "dolce nazionale dello Stato Veneto" (desert national al statului venetian). Acest preparat este intalnit in toate provinciile italiene, la targuri populare, avand forma de gogosi sau de minciunele, umplute sau nu, prajite in baie de ulei si vandute in baraci de lemn de forma patrata.
Reteta: O nuca de drojdie de bere se amesteca bine cu putina apa calduta si zahar, dupa care se lasa la crescut. Se adauga o jumatate de paharel de grappa (rachiu din struguri, specific italian) si se incorporeaza un kilogram de faina alba, adaugand apa calduta daca aluatul este prea consistent. Se framanta aluatul, se acopera si se lasa la cald sa creasca. Cand aluatul si-a dublat volumul, se adauga stafide, coaja de lamaie zaharisita, taiata marunt si muguri de pin. Se modeleaza mingiute din aluat care se frig in baie de ulei, se scot pe hartie absorbanta, apoi se asaza pe un platou, in forma de piramida. Se pudreaza cu zahar si se servesc calde.

In Jurnalul de bucatarie (Jurnalul National), 7 martie 2007

O placa turnanta

2007-11-25T05:28:00.000-08:00

Venetia a fost nu numai o mare putere medievala, ci si o placa turnanta pentru gastronomiile lumii. Intalnim aici influente grecesti (in special cretane, stiut fiind ca Serenissima controla mai multe insule grecesti din Mediterana), arabesti (combinatia dintre dulce si acru), turcesti (pana si porumbului, din care se prepara nelipsita "polenta", i se spune "granoturco", deoarece a fost adus prima data din Imperiul Otoman), austriece (s-a aflat o buna bucata de timp sub guvernarea Vienei), dar si frantuzesti sau englezesti. Din Extremul Orient, o data cu expeditia lui Marco Polo, vin condimentele cele mai variate, orezul si, dupa unii istorici, pana si taiteii (pastele). Acestea sunt insa influente tarzii. Din anul 568, de la formarea statului lagunar, venetienii si-au faurit propria gastronomie, bazata in special pe peste si fructe de mare si pe legumele cultivate pe insulele care o compun, intre care Erasmo este renumita.

In Jurnalul de bucatarie (Jurnalul National), 7 martie 2007

Calatorie prin Venetia culinara

2007-11-25T05:00:00.000-08:00

Gondola este ambarcatiunea venetiana prin excelenta! Etimologia cuvantului nu se cunoaste. Se stie insa ca regulile ei de constructie – ca si culoarea neagra, arareori impodobita cu decoratii aurite – erau impuse in cetatea dogilor prin lege. Se zice ca un doge ar fi luat aceasta hotarare pentru a descuraja tendinta nobililor patricieni de a-si etala abuziv luxul. Astazi, acoperite cu valtrapuri de catifea rosie, ii leagana pe turistii veniti la Carnaval intr-o plimbare de o jumatate de ceas pe Canale Grande. Pe vremuri, intalneai in cetate si alte tipuri de ambarcatiuni: "pupparin" – eleganta barca avand pupa mare, cu care nobilii ieseau in larg; "mascareta" – cu care erau aduse la palazzo, in miez de noapte, curtezane cu chipul mascat; "caorlina" – folosita de gradinarii din insule pentru a aproviziona pietele Venetiei; "gondolita" – construita special pentru "regata istorica", in 1825; "balotina" – cu patru sau sase vasle, dedicata partidelor de vanatoare in laguna; "sandolo" – ambarcatiunea pescarilor si a micilor negutatori; sau "dodesona", cea cu care se deschide parada. Parada "Regatei istorice", care, din 1315, de cand a fost infiintata de dogele Giovanni Soranzo, se tine an de an, la Venetia, in luna septembrie. Chiar daca pare sa mai fie multa vreme pana atunci, as vrea sa va invit sa ne dam din nou intalnire, la Venetia, in septembrie. Provocandu-va sa bem impreuna, atunci, un pahar cu "ombra" si sa gustam "fegato alla venexiana", fel de mancare traditional din cetatea lagunara. Se prepara din ficat de vitel, taiat in fasii subtiri, dat prin faina si tras in ulei de masline, peste care se toarna un sos preparat din ceapa calita in ulei de masline si putin otet. Se adauga apa, se condimenteaza si se lasa la fiert impreuna 10-15 minute. Si… sa nu uitam de polenta!

In Jurnalul de bucatarie (Jurnalul National), 7 martie 2007

Frumoasa Venetiana

2007-11-25T04:57:00.001-08:00

Daca la Londra faci bani, la Venetia te indragostesti. De la Petrarca incoace, cele mai frumoase poezii de dragoste nu au fost inspirate de Cetatea Serenissima, unde suspina, seara, gondolierii?
De ce am crede ca este altfel azi, chiar daca, la cativa kilometri distanta de cetatea lagunara, orasul Mestre isi propune sa rupa "stereotipiile Venetiei vechi si muribunde", instaurand pe "terra ferma" un nou capitoliu al rockului? Pana cand istoria va face o cotitura, la Venetia suntem indreptatiti a vedea in fiecare februarie cel mai frumos carnaval de pe pamant. Un carnaval al iubirii, urmarit de peste un milion de turisti.
Un carnaval al frumusetii angelice, etalata chiar din prima zi, o data cu parada celor 12 Marii purtate pe umerii robusti ai tinerilor barcagii venetieni... O data cu (fapt real!) cererea in casatorie facuta de Simon lui Jane, pe scarile Teatrului La Fenice, sau cu masa pentru indragostiti oferita de un magnat libanez in saloanele aceluiasi teatru, cu "La Vedova Scaltra", in care ar fi trebuit sa joace soprana romana Doina Dimitriu, cu cina de dupa premiera etaland mancaruri venetiene intr-o penumbra orientala...
Venetia in Carnaval, cu pacatele si virtutile ei, este, probabil, intruchiparea acelei curtezane, Veronica Franco, prima poeta feminista si salvatoarea Serenissimei, acum 400 de ani, prin influenta ei asupra deciziilor politice ale lui Henric al III-lea al Frantei. Sau, poate, intruchiparea ultimului sau idol, Federica Pellegrini, 19 ani, campioana de inot, medaliata cu argint la J.O. de la Atena 2004, care a planat anul acesta in "Zborul Ingerului" de pe varful Campanillei?...
Printre aceste varfuri ale perfectiunii, stiri din presa veneta ne arata si performante incomode: primul arestat al Carnavalului a fost un roman de 32 de ani, care i-a furat, impreuna cu un complice, portofelul unei femei. La Venetia, frumusetea e, uneori, risipitoare...

In Jurnalul National, 18 februarie 2007

Zborul Ingerului, 'Il volo' venetian

2007-11-25T04:54:00.000-08:00

Incepand de alaltaieri, 9 februarie, timp de 11 zile, cu si fara masca, Venetia da frau liber bucuriei de a trai. Obiceiul dateaza din secolul al XI-lea.
Venetia, pe care o cunoastem doar din ilustratele cu gondole, se ofera dinspre mare si nu ingaduie a fi strabatuta decat cu piciorul. Aici, o lume in miscare tulbura, de Carnaval, linistea capodoperelor. Costumati in "tabarro", "bauta" sau "moratta", purtand o "mutta" (masca tinuta cu dintii) alba sau tricorn negru, oamenii redescopera la Venetia ca tot ce nu e interzis e permis. Excentricitatile devin scuzabile in acest joc de a fi, sub masca, altcineva, fara bariere sociale si conventii. Masca spune mai mult decat fata, dar te poti indragosti ori de una, ori de alta, ca seducatorul venetian Casanova. De Sf. Valentin, cu 200 de euro, alegi sa dansezi la balul mascat dintr-un palazzo ori sa comprimi secolele, calcandu-te astfel pe picioare la muzee. Azi, in Piazzetta San Marco se consuma momentul de varf al zilei. E "Zborul Ingerului", magie acrobatica obligatoriu de vazut, ca si parada mastilor, teatrul de strada, concertul african, concursul gastronomic…
Ca sa descoperi sufletul Venetiei, trebuie insa, mai intai, sa te ratacesti pe strazile ei. Sa-i privesti simbolurile: Leul, cel mai important; apoi, ingerii pictati ori sculptati in cele mai surprinzatoare locuri. Lor le urmeaza ingerii pazitori ai Serenissimei, intangibili pentru spiritul cartezian.

In Jurnalul National, 11 februarie 2007