marți, 2 aprilie 2013

Apel umanitar. Ajuta un copil cu autism sa zambeasca! Ajuta-l pe Mihnea!

Părinţii au aşteptat mulţi ani să le vină pe lume un fiu. Minunea s-a produs, în toamna anului 2010. L-au botezat Mihnea-Dan. La început, era un puşti precum ceilalţi, zâmbind prietenos, ca într-o reclamă de pampers. Liniştit. Poate mult prea liniştit. Văzându-l crescând alături de verişoara lui, doar cu trei luni mai mare, părinţii au putut observa primele semne ale unui autism sever. Pe măsură ce timpul trecea, lumea din jur îi devenea străina. Nu vorbea, nu socializa, se închidea în universul lui. Medicii au confirmat diagnosticul bolii când Mihnea a împlinit 2 ani şi 4 luni. Avea, deja, întârziere în vorbire, comunicare şi înţelegere. Autismul este o boală care are şanse de vindecare doar în 47% dintre cazuri, dar medicii i-au încurajat pe părinţi: în cazul lui, acţionând rapid, cu un tratament intensiv, sunt 90% şanse ca el să fie recuperat până la împlinirea vârstei şcolare. Citeste mai mult despre acest caz aici, aici si aici. ___________ Astazi este Ziua Internationala de Constientizare a Autismului! O donatie cat de mica pentru ajutorarea acestui copil poate fi semnul ca ai constientizat existenta acestei afectiuni care macina copilaria a 6 copii la fiecare 1000 de nou-veniti pe lume in mileniul III! Nu este o boala ereditara! Este o afectiune adusa de alimentatia gresita a parintilor, de mediul nociv in care traiesc, de stresul de fiecare zi. Parintii lui Mihnea sunt perfect sanatosi, cu o inteligenta peste medie. La fel sunt parintii multor copii autisti. Un copil la fiecare 166 de nou nascuti vine pe lume cu aceasta afectiune. Unii sunt depistati la timp, altii, din nefericire, nu... si pe masura ce vor creste se vor inchide in lumea lor. Trebuie sa facem brese in zidul care-i inconjoara si sa le trimitem dragostea noastra.

miercuri, 30 ianuarie 2013

România la ediția 2013 a Carnavalului de la Veneția

Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia cu sprijinul Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București și în colaborare cu Scuola Grande di San Teodoro – Venezia și Venezia Marketing & Eventi – organizatorii oficiali ai Carnavalului de la Veneția, organizează în perioada 2 – 14 februarie 2013 expoziţia „ROMÂNIA: COSTUME ȘI MĂȘTI POPULARE DE CEREMONIE” la Scuola Grande di San Teodoro din Veneţia. Tema din acest an a Carnavalului de la Veneția este “Vivi in colori/Trăiește în culori”. Costumul popular românesc reprezintă unul dintre cele mai expresive domenii de afirmare a creativităţii feminine. Nenumărate sunt dovezile de fantezie şi ingeniozitate, de măiestrie şi bun gust care te atrag când priveşti veşmintele de sărbătoare şi ceremonial ale costumului tradiţional din fiecare zonă etnografică a României. Din ţesături de in şi cânepă, de lână şi bumbac, din blănuri şi postavuri, din borangic şi mătase, femeile au conceput ansambluri de forme expresive, de mare originalitate plastică, cu trăsături artistice inconfundabile în context european. Instruite la „şcoala tradiţiei“ ele au realizat un valoros ansamblu de piese vestimentare, cărora au ştiut să le imprime o înfăţişare adecvată „gustului“ fiecărei generaţii, prin mijloace de expresie alese în ton cu „vremea”.
Asemeni unui vechi hrisov de cancelarie, aşternut cu slove frumos caligrafiate de mâna femeilor de la ţară, portul tradiţional românesc este un martor vizual capabil să transmită peste veacuri, importante referinţe cultural-istorice despre identitatea etnică, locul de provenienţă, vârsta şi statutul civil al purtătorilor. Diferitele cadre de afirmare publică ale costumului popular – la biserică şi la Jocul duminical, la Crăciun şi la Paşti, la Nedei şi la Hramurile bisericilor (celebrarea Sfinţiilor patroni) - au imprimat acestei ţinute vestimentare, particularităţi specifice, concretizate prin apariţia unor elemente cu valoare simbolică şi funcţie de însemn ceremonial. Prin subtilul mesaj cromatic al broderiilor şi motivelor decorative se comunica vizual natura evenimentelor în care este implicată o persoană îmbrăcată în costum popular. Roşul, într-o infinitate de nuanţe, dictate de nevoia adecvării vestimentaţiei la vârsta fiecărui purtător, era simbolul fetelor şi nevestelor tinere îmbrăcate pentru a participa la horă, nunţi şi alte petreceri tradiţionale. Roşul „potolit” sau ca „vişina putredă” este expresia vârstei mature, iar negrul se consideră culoarea bătrâneţii şi mesagerul vizual al durerii în faţa morţii; cămaşa cu broderie neagră şi basmaua cernită se îmbracă la înmormântări, purtându-se apoi pe toată perioada doliului, indiferent de vârstă. Accesoriile cu statut de podoabă au îndeplinit rolul de „mărci ceremoniale” capabile să comunice sensul evenimentului în care este implicată o persoană. „Cununa de mireasă”, „peana de ginere” (podoabă de căciulă), „ştergarul de naş”, „baltagul de vornic”, sau „ciocanul de uspeţe”, alături de „însemnele colindătorilor” (podoabe de căciulă), „pălăriile Căluşarilor” sau măştile celor care practică Jocurile de priveghi sau pe cele de renovare augurală a timpului la Anul Nou, completează costumul de ceremonial, conferindu-i o identitate inconfundabilă, în consens cu specificul evenimentului în care apar. Caracterizat printr-o remarcabilă unitate morfologică - materiale, croi, categorii de piese - costumul românesc se diferenţiază sub aspect plastico-decorativ şi cromatic, de la o zonă etnografică la alta. Marea lui varietate ce se manifestă uneori în cadrul aceleiaşi entităţi teritoriale, este rezultatul variantelor ce s-au născut sub imperiul nevoii de adaptare a veşminteor, nu numai la condiţiile de mediu şi climă, ci şi la rigorile morale impuse de vârsta şi statutul civil al purtătorilor, precum şi de nevoia psihologică a fiecărei generaţii de a-şi impune propriul gust artistic şi chiar de a răspunde ecourilor unor mode, ajunse şi în mediul rural. Fiecare piesă a costumului popular de ceremonial este o „carte de înţelepciune şi experienţă umană” pe care o poţi deschide ori de câte ori doreşti cu adevărat să înţelegi sufletul şi universul spiritual al românilor. Inaugurarea expoziţiei va avea loc sâmbătă, 2 februarie 2013, ora 12:00, la Scuola Grande di San Teodoro din Veneţia (San Marco 4810). De asemenea, pe durata desfăşurării expoziţiei România: costume și măști populare de ceremonie, Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” va realiza în Noua Galerie (Cannaregio 2215) a Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția şi o expoziţie de artă populară românească. În cadrul acesteia vor fi prezentate creaţii textile (covoare şi piese de vestimentaţie tradiţională), iar meșterul Paul Buță va face demonstrații de creare a măștilor populare românești. În colaborare cu: Scuola Grande di San Teodoro – Venezia, Venezia Marketing & Eventi și Nuova CRS Parteneri Media: Venezia News, Un ospite di Venezia & Azienda di Promozione Turistica della Provincia di Venezia Responsabil proiect: MIHAI STAN

joi, 4 octombrie 2012

Album literar-gastronomic: Care este numele singurei fe­mei din lume care a s...

Album literar-gastronomic: Care este numele singurei fe­mei din lume care a s...: Întrebare de 1.000 de puncte la un concurs de cultură generală: Care este numele singurei fe­mei din lume care a scris o carte de bucate ...

Album literar-gastronomic: Care este numele singurei fe­mei din lume care a s...

Album literar-gastronomic: Care este numele singurei fe­mei din lume care a s...: Întrebare de 1.000 de puncte la un concurs de cultură generală: Care este numele singurei fe­mei din lume care a scris o carte de bucate ...

luni, 1 octombrie 2012

Album literar-gastronomic: G.B. Shaw, vegetarianul

Album literar-gastronomic: G.B. Shaw, vegetarianul: La varsta de 25 de ani, scriitorul George Bernard Shaw a devenit ve­getarian. El atribuie aceasta schimbare a habitudinilor sale de viata...

sâmbătă, 29 septembrie 2012

Album literar-gastronomic: Un dineu cu J.F.K., acum 50 de ani

Album literar-gastronomic: Un dineu cu J.F.K., acum 50 de ani: A rămas celebru pentru acest îndemn: „Nu întreba ce poate face ţara ta pentru tine, întreabă-te ce poţi face tu pentru ţară”. Zilele trec...

duminică, 19 august 2012

Paris! Paris!

Ce pot eu să spun despre Paris ce nu s-a spus deja? Cântece, poezii, filme, toate preamăresc această citadelă a iubirii, acest oraş al îndrăgostiţilor, veşnic viu, veşnic strălucitor şi veşnic magnet de turişti. Nu am foarte multe informaţii extraordinare să vă dau, nici nu o să descoperiţi acum ceva nemaipomenit despre Paris. Doar vechile clişee: Turnul Eiffel, Notre Dame, Sacré Coeur, Musee d’Orsay, Muzeul Luvru… Hei, or fi ele clişee, dar se cer văzute şi admirate. Deci misiunea mea este să vă spun ce trebuie să vizitaţi şi cum. Aşa că fiţi atenţi. Întâi de toate, trebuie să fiţi în Paris pentru a-l vizita. Cu avionul este foarte confortabil, deşi destul de piperat. Dar dacă sunteţi grăbiţi să vizitaţi cât mai mult şi aveţi şI portofelul mai gros, e cea mai bună soluţie. Majoritatea zborurilor internaţionale aterizează pe aeroportul Charles de Gaulle, cel mai mare aeroport al Parisului de altfel. Trebuie însă să ţineţi minte că aeroportul este foarte mare şi destul de aglomerat, aşa că alegeţi un zbor care să vă permită un transfer comod spre un alt mijloc de transport care să vă ducă în oraş. Parisul se află la doar o oră şi jumătate de aeroport. Puteţi lua de aici trenul sau autobuzul. Aveţi grijă cu trenul. Vă trebuie biletul şi ca să urcaţi, dar şi ca să coborâţi din el. Aşa că nu fiţi Goe. De asemenea, nu există o gară centrală în Paris, aşa că asiguraţi-vă că trenul pe care îl luaţi duce la gara situată cel mai aproape de hotelul dumneavoastră. Apropo de hotel, în Paris veţi găsi tot felul de hoteluri, de la cele foarte ieftine, la cele foarte scumpe. Eu vă recomand să le alegeţi pe cele de 3 sau 4 stele, nu foarte aproape de centru, dar în apropierea unei staţii de metrou. Aşa nu vă va ajunge nici prea scump şi veţi avea şi transportul la îndemână pentru a putea începe să vizitaţi. Citeste mai mult pe Presa de turism.

Fotografii surprinzătoare: Furculiţa înfiptă în… apa lacului Leman, la Vevey

Montată prima dată în 1995 şi “expulzată” după câteva luni, “reîntoarsă” pe cheiul din Vevey în 2007, cu prilejul expoziţiei “Couverts découverts”, “La Fourchette” a devenit, în sfârşit, oficial, unul dintre simbolurile oraşului. Englezul Thomas Coryat amintea în 1608, ca pe o curiozitate, obiceiul italienilor de a se servi de furculiţă, notând cu umor că, fiindcă adoptase obiceiul, fusese numit şi el “furcier” (sau “poartă furcă”). După patru secole, “Furculiţa din Vevey” a avut nevoie şi ea de ceva timp ca să fie acceptată.
Ar trebui să-i spunem: Furculiţa. Cu “F”. Câtă vreme, şi la propriu, şi la figurat, este cel mai mare obiect – instrument, tacâm – de acest fel care s-a construit vreodată. Iar dacă e să credem în legendele cu uriaşi, atunci cu siguranţă nu poate fi decât ustensila cu care vreunul dintre aceştia ducea la gură hălci imense de mâncare. Furculiţa de la Vevey, cu dinţii înfipţi în… apa lacului Leman, a devenit unul dintre simbolurile cantonului elveţian Vaud, ca şi viile de la Lavaux – cele intrate în patrimoniul UNESCO, datorită, pe de o parte, altitudinii la care cresc şi, pe de altă parte, efectului celor “trei sori” care coc strugurii. Dar despre vie şi struguri, altădată… Dacă vrei să-ţi dai o întâlnire de dragoste pe malul lacului, la Vevey, e suficient să spui: “Ne vedem la Chaplin”. De fapt, mai nimerit ar fi să zici “La Charlot”, pentru că personajul, iar nu actorul, este cel omagiat, printr-o sculptură în bronz, în mărime naturală. Dacă eşti român, cu siguranţă vei prefera alte două locuri de întâlnire, situate nu departe de geniul cinematografiei: bustul Annei de Noailles, visând la promisiunile timpului, ori pe cel al lui Eminescu, fixat pe un soclu din… cărţi de bronz. Însă de ceva vreme cel mai cunoscut reper este “La Fourchette”. “Furculiţa“. Citeste mai mult si vezi fotografiile pe Vacantierul.

Calatorii intiatice: Florenta

Indiferent din orice colt al lumii ai veni, Florenta te va incanta in cele din urma. Poate nu de la inceput, caci este precum vinul. Devine cu atat mai pretioasa cu cat trece timpul. Mai intai te nauceste. Te vrajeste cu atatea frumuseti si lucruri rare, incat uiti sa reactionezi. Dar dupa cateva zile, atunci cand impresiile incep sa se aseze in matca lor, le dai dreptate celor care spun despre Florenta ca este una dintre minunile lumii. Si intr-adevar te cucereste, din cap pana in picioare, cum spunea cineva, pentru totdeauna. Asa se face ca o vei vizita ani la randul fara sa te saturi. Devine o parte din tine.Calatoria initiatica in Florenta trebuie s-o incepi trecand raul Arno, raul care a dat nastere Florentei in anul 59 i.Hr. Este un “rau viu”, un rau a carui matca nu a fost regularizata. Asa ca, din loc in loc, se vad ochiuri de verdeata si mal, incat daca nu ai vedea aglomeratia din jurul tau, ti-ai putea inchipui cu usurinta ca esti in Evul Mediu. Trecand Ponte Vecchio (podul care i-a gazduit mereu pe negustorii aurari), ajungi in piata care-ti dezvaluie in fata ochilor unul dintre simbolurile orasului Florenta: Baptisterium si a sa “Poarta a Raiului”. Citeste mai mult pe Vacantierul.

Ada Kaleh: fructe dintr-un paradis pierdut

Daca urcati scarile metroului din statia Titan si masurati la pas cateva strazi ce se pierd inspre plamanul verde al parcului de cartier e imposibil sa nu zariti acei smochini ca o oaza exotica intr-un peisaj cu blocuri din anii ’70. Desi frunzele lor patate nu mai ascund de mult fructe zemoase, iar trunchiurile au imbracat hainuta de postav pentru iarna, oamenii ii recunosc de la distanta. Primul gand a fost sa stiu cine i-a plantat si are grija de ei; prima revelatie: sa-l descopar pe botanistul amator, Gheorghe Bob, un pensionar mutat la Bucuresti in 1968 tocmai din insula Ada- Kaleh. Gheorghe Bob a trait pe un teritoriu lung de vreun kilometru si lat de jumatate. O insula asa de mica, incat Jules Verne i-ar fi putut pune elice! Ada- Kaleh a fost inundata in 1970 pentru a face loc acumularii de la Portile de Fier. Dar inainte de scufundare? Ce-a fost? Gheorghe Bob se asaza in dreptul ferestrei apartamentului sau de la etajul I si incepe sa ne povesteasca: “Aveam 6 ani cand, prin 1949, am vazut, pe Ada-Kaleh, pentru prima data, smochinii; asta era in curtea unui turc pe nume Hairi Nuri. Tot ce vezi cu ochi de copil ramane. In casa locuiau trei familii: noi, Omer Hairi si preotul ortodox roman..." Citeste mai mult pe Vacantierul.