sâmbătă, 16 iunie 2012

Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (2). “Oraşul dogilor, numai, n-are birjari…”

Gondola se opreşte înaintea unui palat, iar un palat. Aceiaşi pereţi negri, acelaşi front oblonit, aceeaşi pace. E otelul… Gondolierul ne dă în primirea portarului galonat ca un general, şi peste câteva clipe apa începe să sune iar sub loviturile vâslei, şi luntrea se pierde în întuneric, sub arcele de piatră neagră ale podului. Aici culoarea locală încetează. Odată trecută poarta veche a palatului, cu leii veneţieni săpaţi pe fronton, întâlneşti acelaşi lux, aceleaşi mobile, aceleaşi chipuri de chelneri cu cărarea la mijloc, musteţe rase şi frac. De aceea, am răsuflat de mulţumire când, a doua zi, am lăsat englezo-nemţimea din otel, cu chelneri cu tot, pentru a lua la colindat îngustele strade ale oraşului. Fiindcă veneţienii nu umblă numai pe cârligatele lor gondole, pentru a-şi căta de afaceri; cei ce au mai puţină dragoste pentru valurile Adriaticii şi mai multă pentru punga lor, pot porni pe cele 150 de “calli” care străbat, parte insula de căpetenie, “la cità“, parte nenumăratele ostroave, care, de la Lido la Murano, presară cu verdeaţă şi cu cenuşiul întunecat al monumentelor întinderea verzie a mării. Sunt nişte strade foarte curioase acestea, pentru cel deprins cu uliţele noastre, cât se poate de largi şi despărţite în trei, trotuoarele şi mijlocul străzii. La Veneţia această împărţire ar fi de prisos: nime nu umblă cu trăsura, fiindcă nu există nici una singură. Din toate târgurile din lume, oraşul dogilor numai n-are birjari, ceea ce nu-i tocmai supărător. Citeste mai mult pe Vacantierul.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu