Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (6). “Veneţia dogilor a încremenit”

Şi totuşi, cu toţi englezii, ghizii şi “ragazzi”, e aşa de frumos în taina-i întunecată de veacuri, târgul palatelor de granit şi al leilor înaripaţi, crăiasa de odinioară a Mării Adriatice, ocrotita lui San Marco! Nicăieri în lume nu se grămădesc atâtea palate şi rămăşiţele unei societăţi dispărute nu sunt mai îmbelşugate; e o necropolă întinsă, Veneţia, mormântul de piatră al republicii apuse, groapa dogilor îmbrăcaţi în catifea, cu bereta de fir, ţuguiată, la ceafă. Gondolele în haina lor neagră, cu odaia cernită în mijloc, par nişte sicrie plutitioare pe valurile verzi şi, ciocli ai frumoasei moarte, jamdarmii cu tricoarne negre păzesc corecţi şi nemişcaţi, la colţurile străzilor, aleile cimitirului. O treime din locuitorii actuali trăiesc ca paraziţii pe trupul cetăţii stinse... Citeste mai mult pe Vacantierul.

Nicolae Iorga. Din Italia. Veneţia (5) “La toate bisericile, în toate palatele, trebuie să cauţi… Englezul”

Italia pare că nu-i decât o mare ospătărie artistică şi antică pentru flegmaticii locuitori ai Marii Britanii. Îi întâlneşti pretutindeni, la hotel, pe străzile înguste, în negrele gondole, la picioarele statuilor, pe platforma turnurilor: corecţi, cu mustăţile rase, cu Baedeker în mână, ţiind la braţ, veşnic la braţ, pe iubita lor jumătate, păpuşă cu ochii de sticlă, obrazul de trandafir şi dinţii de cal. Reci şi măsuraţi, mormăind neînţelese exclamaţii în săltătoarea lor limbă, alteori în franţuzeşte. Am văzut pe un insular cu o statură de grenadir, întrebând pe mistress a lui, care-i venea la urechi, într-o franţuzească oribilă: - Nous prendons une gondole. N’est-ce pas, ma petite? “Petite” ar fi slujit la noi în jandarmii călări. La toate bisericile, în toate palatele, trebuie să cauţi… Englezul. Niciodată singur: totdeauna cu un regiment de miss, mistress şi babe. Unii sunt groaznici, bătrâni, schilozi, pe patul morţii: în loc să-şi caute de suflet, colindă lumea. Fiecare popor are o ramură de activitate omenească, pentru care-i făcut anume; englezul e traveller, călătoriu, jidovul rătăcitor al lumii moderne, şi aceasta de bună voie. Citeste mai mult pe Vacantierul.

Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (4) “Painjenii veneţieni”

Dacă plictisit acum de atâţia sfinţi în haine roşii şi albastre, de atâtea fecioare bălăi şi întunecate, porneşti sub arcadele palatelor procuratorilor, unde se adună dughenile cele mai alese şi mai bogate, ori pe oricare altă cale îngrădită cu vitrine, dai de alte neajunsuri. Sticlăriile şi mozaicurile formează industria de căpetenie a Veneţiei. La trei-patru dughene trebuie să găseşti una la fereastra căreia străluceşte sticlă şi iar sticlă, cu sute şi mii de modificări, sub chipuri fără număr de felurite. Salbe de perle veneţiene, panere veşnice de “verre filé”, bumbi de manşete şi broşe de sticlă, ori gondole de argint şi bronz, cu nişte vâslaşi boiţi ca curcubeul, fac un amestec fără nume de conture şi culori. Fiecare lucru cu preţul lângă dânsul, pe un pătrat de hârtiuţă albă. Negustorul, totdeauna politicos şi mai totdeauna cu un abdomen din cele mai dezvoltate, pândeşte în umbra uşii sculptate pe “forestierele” naiv, care se lasă prins în capcana flaconaşelor câte opt la franc, a bumbilor de manşetă coloraţi şi a broşelor de argint. Te opreşti puţin să vezi, fără gând măcar să cumperi din tărcata marfă a “negozientului”. Deodată negustorul burduhănos îţi iese înainte cu un zâmbet ca mierea de dulce pe faţa-i groasă şi pârlită, şi cu un ton de stentor: - Volete veder la fabrrica? Citeste mai mult pe Vacantierul

Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (3) “Boala cronică a unui târg de calici: bacşişomania”

Oamenii strică această ţară a minunilor. Nicăieri poate, meridionalul nu se arată mai lacom de bani şi mai fără demnitate decât acolea. Ghizii sunt de o neruşinare fără seamăn şi cei mai accesibili pentru ei sunt englejii, uşor de recunoscut prin statura lor lor, prin pălăriile bărbăteşti ale femeilor, prin nelipsitul călăuz, în pânză roşie îmbrăcat. Nu-i piaţă, nu-i monument, înaintea căruia să nu fii expus a întâlni un domn cu şapcă albastră, uneori, altădată cu un cilindru şi haine negre, care, cu un glas insinuant, îţi cântă în toate limbile: “Una lira per vedere il palazzo ducale”, de pildă, sau “la chiesa di san Marco”. Refuzi, ai văzut poate o dată. Individul se crede însă jignit, poate nu-l crezi sigur, socoţi că are să te înşele. Repede te apucă de surtuc, şi din buzunar îi iese cu o repeziciune fenomenală un pacheţel de atestate: e ghid patentat, cutare, cutare a fost cu dânsul, e sigur. Şi dacă-l respingi şi atuncea cu un “non bisogna”, îl auzi în urmă mormăind, indignat de puţina ta politeţe pentru el: - Eccolo, non bisogna… Şi tovarăşii lui în şepci şi pălării înalte îl întovărăşesc în mormăială, privindu-te cu dispreţ, prin rotocoalele de fum ale lulelelor de teracotă. Şi aceasta se traduce: - Ce idiot! La biserici, altă comedie. Nicăieri aproape nu găseşti deschisă poarta de lemn săpată a bisericii. Portarul e acasă, doarme ori se face că n-aude, pentru a da prilej “ragazzilor” să intervie. Aceştia stau cu droaia la poartă, nespălaţi, mârşavi, cu mâinile ude şi hainele rupte, privindu-te cu ochii lor mari de catifea. Şi, deodată, cum îţi văd ghidul roşu, ori te aud sunând, aleargă cu toţii, bătându-se, stâlcindu-se de la bacşiş: Volete veder la chiesa, signor, molto bella, state… Citeste mai mult pe Vacantierul

Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (2). “Oraşul dogilor, numai, n-are birjari…”

Gondola se opreşte înaintea unui palat, iar un palat. Aceiaşi pereţi negri, acelaşi front oblonit, aceeaşi pace. E otelul… Gondolierul ne dă în primirea portarului galonat ca un general, şi peste câteva clipe apa începe să sune iar sub loviturile vâslei, şi luntrea se pierde în întuneric, sub arcele de piatră neagră ale podului. Aici culoarea locală încetează. Odată trecută poarta veche a palatului, cu leii veneţieni săpaţi pe fronton, întâlneşti acelaşi lux, aceleaşi mobile, aceleaşi chipuri de chelneri cu cărarea la mijloc, musteţe rase şi frac. De aceea, am răsuflat de mulţumire când, a doua zi, am lăsat englezo-nemţimea din otel, cu chelneri cu tot, pentru a lua la colindat îngustele strade ale oraşului. Fiindcă veneţienii nu umblă numai pe cârligatele lor gondole, pentru a-şi căta de afaceri; cei ce au mai puţină dragoste pentru valurile Adriaticii şi mai multă pentru punga lor, pot porni pe cele 150 de “calli” care străbat, parte insula de căpetenie, “la cità“, parte nenumăratele ostroave, care, de la Lido la Murano, presară cu verdeaţă şi cu cenuşiul întunecat al monumentelor întinderea verzie a mării. Sunt nişte strade foarte curioase acestea, pentru cel deprins cu uliţele noastre, cât se poate de largi şi despărţite în trei, trotuoarele şi mijlocul străzii. La Veneţia această împărţire ar fi de prisos: nime nu umblă cu trăsura, fiindcă nu există nici una singură. Din toate târgurile din lume, oraşul dogilor numai n-are birjari, ceea ce nu-i tocmai supărător. Citeste mai mult pe Vacantierul.

Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (1). Aristocratica regină a Adriaticei

M-am trezit tocmai când trenul intra la Veneţia. Era frig, una din acele răceli ale ţărilor calde, care fac să-ţi tremure carnea pe tine, cufundându-se de sus până jos într-o baie de aer umed şi îngheţat. Jos, la gară, gondolele aşteptau: unele porniseră deja, şi pe luciul mării, abia zbârcit de adierea vântului de seară, ele păreau nişte stele fugare într-un cer întunecat. Un miros deosebit, mirosul sălciu al valurilor, venea până la mine, şi pe lângă dânsul, un alt miros, de muced, de învechit, de putred, mirosul Veneţiei, al palatelor mâncate de lepra neagră a veacurilor. - Una gondola, una gondola! Nu e în patois, în acea limbă specială a veneţienilor, cu vocalele muiete, vorbele trunchiate, accentul cântător, – e italiana, aproape cea clasică. Acelaşi strigăt, pe deosebite înălţimi, din gâtlejuri deosebite, din luntrii deosebite. - Una gondola, una gondola! Ne coborâm într-una, cea mai puţin mânjită de glod, cea mai lucitoare, Luntraşul trece pe dinaintea noastră pe perinele de piele ale gondolei, pentru a se aşeza în picioare către coadă, pe partea cârligată ca un pinten, cu care se mântuie luntrea, şi pornim. E o lunecare lină, nesimţită aproape, fără spumă de valuri, fără hurducături; abia o mică legănare în dreapta şi în stânga, care te face să visezi molatec şi dulce. În tăcerea nopţii, lămurit şi ritmat, răsună fleoşcăitul valului mânat de lopată. Mă întorc înapoi la vuiet: la lumina lunii pline, gondolierul, un om de vreo treizeci de ani, cu barba rasă, mânecile cămeşii suflecate pe braţe de statuie grecească, cu pălăria moale caracteristică, poartă maşinal şi pierdut lopata prinsă de luntre. Şi neobişnuit şi adormitor răsună la ureche zgomotul valurilor bătute de lopată. La dreapta şi la stânga, urieşi mari negri, cu zidurile pârlite de timp, cu fereşti oblonite, se înalţă ca nişte stafii în penumbra nopţii luminate de lună. Apa canalelor e verzuie-sură, cu paie şi surcele plutind, cu miros neplăcut de vechi: sunt palatele, – i palazzi. Toată lumea şade aici în palate, până şi calicit, o pătrime aproape. Citeste mai mult pe Vacantierul.ro