Apel umanitar. Ajuta un copil cu autism sa zambeasca! Ajuta-l pe Mihnea!

Părinţii au aşteptat mulţi ani să le vină pe lume un fiu. Minunea s-a produs, în toamna anului 2010. L-au botezat Mihnea-Dan. La început, era un puşti precum ceilalţi, zâmbind prietenos, ca într-o reclamă de pampers. Liniştit. Poate mult prea liniştit. Văzându-l crescând alături de verişoara lui, doar cu trei luni mai mare, părinţii au putut observa primele semne ale unui autism sever. Pe măsură ce timpul trecea, lumea din jur îi devenea străina. Nu vorbea, nu socializa, se închidea în universul lui. Medicii au confirmat diagnosticul bolii când Mihnea a împlinit 2 ani şi 4 luni. Avea, deja, întârziere în vorbire, comunicare şi înţelegere. Autismul este o boală care are şanse de vindecare doar în 47% dintre cazuri, dar medicii i-au încurajat pe părinţi: în cazul lui, acţionând rapid, cu un tratament intensiv, sunt 90% şanse ca el să fie recuperat până la împlinirea vârstei şcolare. Citeste mai mult despre acest caz aici, aici si aici. ___________ Astazi este Ziua Internationala de Constientizare a Autismului! O donatie cat de mica pentru ajutorarea acestui copil poate fi semnul ca ai constientizat existenta acestei afectiuni care macina copilaria a 6 copii la fiecare 1000 de nou-veniti pe lume in mileniul III! Nu este o boala ereditara! Este o afectiune adusa de alimentatia gresita a parintilor, de mediul nociv in care traiesc, de stresul de fiecare zi. Parintii lui Mihnea sunt perfect sanatosi, cu o inteligenta peste medie. La fel sunt parintii multor copii autisti. Un copil la fiecare 166 de nou nascuti vine pe lume cu aceasta afectiune. Unii sunt depistati la timp, altii, din nefericire, nu... si pe masura ce vor creste se vor inchide in lumea lor. Trebuie sa facem brese in zidul care-i inconjoara si sa le trimitem dragostea noastra.

România la ediția 2013 a Carnavalului de la Veneția

Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia cu sprijinul Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București și în colaborare cu Scuola Grande di San Teodoro – Venezia și Venezia Marketing & Eventi – organizatorii oficiali ai Carnavalului de la Veneția, organizează în perioada 2 – 14 februarie 2013 expoziţia „ROMÂNIA: COSTUME ȘI MĂȘTI POPULARE DE CEREMONIE” la Scuola Grande di San Teodoro din Veneţia. Tema din acest an a Carnavalului de la Veneția este “Vivi in colori/Trăiește în culori”. Costumul popular românesc reprezintă unul dintre cele mai expresive domenii de afirmare a creativităţii feminine. Nenumărate sunt dovezile de fantezie şi ingeniozitate, de măiestrie şi bun gust care te atrag când priveşti veşmintele de sărbătoare şi ceremonial ale costumului tradiţional din fiecare zonă etnografică a României. Din ţesături de in şi cânepă, de lână şi bumbac, din blănuri şi postavuri, din borangic şi mătase, femeile au conceput ansambluri de forme expresive, de mare originalitate plastică, cu trăsături artistice inconfundabile în context european. Instruite la „şcoala tradiţiei“ ele au realizat un valoros ansamblu de piese vestimentare, cărora au ştiut să le imprime o înfăţişare adecvată „gustului“ fiecărei generaţii, prin mijloace de expresie alese în ton cu „vremea”.

Asemeni unui vechi hrisov de cancelarie, aşternut cu slove frumos caligrafiate de mâna femeilor de la ţară, portul tradiţional românesc este un martor vizual capabil să transmită peste veacuri, importante referinţe cultural-istorice despre identitatea etnică, locul de provenienţă, vârsta şi statutul civil al purtătorilor. Diferitele cadre de afirmare publică ale costumului popular – la biserică şi la Jocul duminical, la Crăciun şi la Paşti, la Nedei şi la Hramurile bisericilor (celebrarea Sfinţiilor patroni) - au imprimat acestei ţinute vestimentare, particularităţi specifice, concretizate prin apariţia unor elemente cu valoare simbolică şi funcţie de însemn ceremonial. Prin subtilul mesaj cromatic al broderiilor şi motivelor decorative se comunica vizual natura evenimentelor în care este implicată o persoană îmbrăcată în costum popular. Roşul, într-o infinitate de nuanţe, dictate de nevoia adecvării vestimentaţiei la vârsta fiecărui purtător, era simbolul fetelor şi nevestelor tinere îmbrăcate pentru a participa la horă, nunţi şi alte petreceri tradiţionale. Roşul „potolit” sau ca „vişina putredă” este expresia vârstei mature, iar negrul se consideră culoarea bătrâneţii şi mesagerul vizual al durerii în faţa morţii; cămaşa cu broderie neagră şi basmaua cernită se îmbracă la înmormântări, purtându-se apoi pe toată perioada doliului, indiferent de vârstă. Accesoriile cu statut de podoabă au îndeplinit rolul de „mărci ceremoniale” capabile să comunice sensul evenimentului în care este implicată o persoană. „Cununa de mireasă”, „peana de ginere” (podoabă de căciulă), „ştergarul de naş”, „baltagul de vornic”, sau „ciocanul de uspeţe”, alături de „însemnele colindătorilor” (podoabe de căciulă), „pălăriile Căluşarilor” sau măştile celor care practică Jocurile de priveghi sau pe cele de renovare augurală a timpului la Anul Nou, completează costumul de ceremonial, conferindu-i o identitate inconfundabilă, în consens cu specificul evenimentului în care apar. Caracterizat printr-o remarcabilă unitate morfologică - materiale, croi, categorii de piese - costumul românesc se diferenţiază sub aspect plastico-decorativ şi cromatic, de la o zonă etnografică la alta. Marea lui varietate ce se manifestă uneori în cadrul aceleiaşi entităţi teritoriale, este rezultatul variantelor ce s-au născut sub imperiul nevoii de adaptare a veşminteor, nu numai la condiţiile de mediu şi climă, ci şi la rigorile morale impuse de vârsta şi statutul civil al purtătorilor, precum şi de nevoia psihologică a fiecărei generaţii de a-şi impune propriul gust artistic şi chiar de a răspunde ecourilor unor mode, ajunse şi în mediul rural. Fiecare piesă a costumului popular de ceremonial este o „carte de înţelepciune şi experienţă umană” pe care o poţi deschide ori de câte ori doreşti cu adevărat să înţelegi sufletul şi universul spiritual al românilor. Inaugurarea expoziţiei va avea loc sâmbătă, 2 februarie 2013, ora 12:00, la Scuola Grande di San Teodoro din Veneţia (San Marco 4810). De asemenea, pe durata desfăşurării expoziţiei România: costume și măști populare de ceremonie, Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” va realiza în Noua Galerie (Cannaregio 2215) a Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția şi o expoziţie de artă populară românească. În cadrul acesteia vor fi prezentate creaţii textile (covoare şi piese de vestimentaţie tradiţională), iar meșterul Paul Buță va face demonstrații de creare a măștilor populare românești. În colaborare cu: Scuola Grande di San Teodoro – Venezia, Venezia Marketing & Eventi și Nuova CRS Parteneri Media: Venezia News, Un ospite di Venezia & Azienda di Promozione Turistica della Provincia di Venezia Responsabil proiect: MIHAI STAN

Jurnalul unei iubiri veneţiene. Vasile Alecsandri şi Elena Negri (2)

Pentru Vasile Alecsandri şi Elena Negri, şederea de două luni la Veneţia a însemnat cât o întregă viaţă fericită. Cei doi îşi făceau planuri pe termen lung, doreau să aibă un copil căruia îi hărăzeau o carieră de marinar, punându-i chiar şi un nume hazliu: Amiralul. (Nu va fi să se întâmple aşa. Alecsandri s-a căsătorit, în 1876, după nouăsprezece ani de la întâlnirea cu Paulina Lucaşievici, cea care îi va dărui o fiică, botezată Maria.) Îşi petreceau timpul făcând, adesea, lucruri simple: pozau, de exemplu, pentru portretele lor executate de pictorul Felice Schiavoni. (Căruia până la urmă îi vor refuza o lucrare, tocmai portretul Elenei, considerat nereuşit.; între lucrările lui Schiavoni s-a găsit apoi portretul unei doamne necunoscute, care ar putea fi al Elenei Negri. Pe de altă parte, după moarte iubitei lui, Alecsandri nu poate trăi fără să-i revadă chipul, aşa că îi comandă lui C.D. Rosenthal un portret, după un dagherotip – strămoş al fotografiei – făcut la Veneţia). Viaţa lor curgea necomplicat şi romantic. Cumpărau lucruri mărunte, cum ar fi o ramă de filigran pe hârtie pentru tablouaşul Niniţei – numele de alint al Elenei Negri, două pumnale mici, un covoraş roşu pentru gondola lui Antonio… două albume în care Niniţa pune două vederi cu Palazzo Benzon, una cu camera lor, de la etaj şi una cu inventarul lor casnic, menţionat cu rigurozitate de Alecsandri în jurnal: 6 felegeanuri şi 6 zarfuri, 1 ibric pentru cafea turcească, 1 maşină pentru cafea cu lapte, 1 oca de zahăr precum şi vanilie, un găvănoşel de muştar frantuzesc, 1 cutie de sardele de Nantes, mortadella şi brânză, fructe din belşug – inventar aflat într-un dulăpior pe care-l numiseră “mobila noastră” şi care va ajunge, în final, tot la Antonio. “Astfel, notează Alecsandri, timpul se perindă în plăceri, clipă de clipă, în conversaţii nebuneşti, în râsete neîntrerupte, în dulci reverii, în mici ocupaţii de gospodărie pline de farmec prin lipsa lor de însemnătate. Fie că afară plouă sau bate vântul, sau e furtună, în odăile noastre e întruna timp frumos. Când cerul se înseninează, mergem să ascultăm muzică şi colindăm, la întâmplare, cartierele Veneţiei, pe jos sau în gondolă. În zilele ploioase, stăm acasă, la gura sobei, vorbind despre noi înşine, despre ţara noastră sau despre copilul nostru.” Citeste mai mult pe Vacantierul. Despre iubirea dintre Vasile Alecsandri si Elena Negri afla mai multe aici. Citeste si jurnalul venetian al lui Nicolae Iorga aici si aici si aici si aici si aici si aici si aici. Despre Venetia citeste si aici.

Jurnalul unei iubiri veneţiene. Vasile Alecsandri şi Elena Negri (1)

În toamna lui 1846, doi tineri puteau fi văzuţi, la Veneţia, coborând din gondolă la uşa unei clădiri cu ferestrele dând spre Canal Grande, între Rialto şi Ca’Foscari. Clădirea de secol XVI de la numarul 3927 purta, ca şi astăzi, numele de Palazzo Benzon, iar în cartea de imobil erau proaspăt înscrise două nume: Domnul şi Doamna Alecsandri, Vallahia. Cuplul nu era căsătorit, însă armonia perfectă dintre poetul Vasile Alecsandri şi iubita sa, Elena Negri, justifica, pe deplin, părerea că alcătuiesc o familie. De fapt, îndrăgostiţii îşi stabiliseră aici, la 15 septembrie 1846, domiciliul temporar, pentru a face planuri de viitor şi a trăi (nu ştiau) cel mai frumos, dar şi cel din urmă capitol al poveştii lor de dragoste. Elena venise la Veneţia înaintea scriitorului; bolnavă de plămâni, spera să-şi recapete echilibrul sănătaţii în oraşul dogilor, printre opere de arta renascentiste, alături de omul pe care-l iubea cel mai mult. Se cunoscuseră în 1844, la moşia din Mânjina a lui Costache Negri, fratele Elenei şi prietenul poetului Alecsandri. Când nu ai nici 25 de ani, nimeni şi nimic nu te poate opri să te bucuri de viaţă. Veneţia era, pentru ei, promisiunea primului loc în care puteau sta împreună, zi şi noapte, departe de pudibonderia moldovenilor de-acasă. “Iubiţi! Iubiţi! Ne zice Veneţia cernită/ Iubiţi! Amorul vostru puternic e şi sfânt”, exclamă poetul în chiar prima zi a întâlnirii cu oraşul dogilor. Versurile acestea sunt scrise, cu certitudine, la Veneţia, în apartamentul lor de trei camere de la etajul Palatului Benzon. Citeste mai mult pe Vacantierul.

Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (7) "San Marco resimte indigestia de bogăţii a cetăţiii"

Porneşte într-o dimineaţă frumoasă, când cerul pare un ochi mare albastru, care râde, şi soarele aprinde raze pe vestele de pânză ale lucrărorilor şi fustele roşii ale veneţienelor, pe piaţa lui San Marco. E neasemănat: în faţă, marea presărată de gondole negre, vapoare şi corăbii cu mii de aţe de păianjen pe aripile lor de pânză. În mijloc, un pătrat de zidiri vechi şi înnegrite, care fac un fel de piaţă interioară: de o parte şi de alta, procuraţiile, în faţă biserica Sfântului Marc şi parte din "palazzo ducale", reşedinţa dogilor. Lasă stâlpii de granit ai palatelor şi cariatidele cu lungi bărbi, care-l sprijină şi, dacă se poate, fără să alergi la luminile unui ghid, intră în vechea biserică, prin frontonul deasupra căruia se înalţă cele patru cupole cu cruci mari aurite în vârf. Deasupra, pe frontonul albastru, presărat cu stele de aur, mai sus decât sfinţii ceilalţi, care par că cearcă să se ridice spre dânsul, San Marco veghează deasupra locuinţei sale, cu lunga lui barbă, desfăcându-se lămurit pe ceriul fără de nour. Leul Veneţiei, cu laba pe blazonul cetăţii, stă dedesubt şi, de-o parte şi de alta, sfinţii în turnuleţe, mozaice cu fond de aur, coloane fără număr, inscripţii latineşti de pe vremea dogelui Dandolo, cei patru cai de bronz aurit aduşi de dândul după cuprinderea cetăţii Paleologilor, dau bisericii acesteia bătrâne, ale cărei începuturi se pierd prin veacul al X-lea, o aparenţă fantastică, grotesc de bogată şi de împodobită, a uneia din acele curţi fermecate, pe care îm "O mie şi una de nopţi" vrăjitorii amorezaţi le coboară din lumea visului pentru iubitele lor. Citeste mai mult pe Vacantierul

Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (6). “Veneţia dogilor a încremenit”

Şi totuşi, cu toţi englezii, ghizii şi “ragazzi”, e aşa de frumos în taina-i întunecată de veacuri, târgul palatelor de granit şi al leilor înaripaţi, crăiasa de odinioară a Mării Adriatice, ocrotita lui San Marco! Nicăieri în lume nu se grămădesc atâtea palate şi rămăşiţele unei societăţi dispărute nu sunt mai îmbelşugate; e o necropolă întinsă, Veneţia, mormântul de piatră al republicii apuse, groapa dogilor îmbrăcaţi în catifea, cu bereta de fir, ţuguiată, la ceafă. Gondolele în haina lor neagră, cu odaia cernită în mijloc, par nişte sicrie plutitioare pe valurile verzi şi, ciocli ai frumoasei moarte, jamdarmii cu tricoarne negre păzesc corecţi şi nemişcaţi, la colţurile străzilor, aleile cimitirului. O treime din locuitorii actuali trăiesc ca paraziţii pe trupul cetăţii stinse... Citeste mai mult pe Vacantierul.

Nicolae Iorga. Din Italia. Veneţia (5) “La toate bisericile, în toate palatele, trebuie să cauţi… Englezul”

Italia pare că nu-i decât o mare ospătărie artistică şi antică pentru flegmaticii locuitori ai Marii Britanii. Îi întâlneşti pretutindeni, la hotel, pe străzile înguste, în negrele gondole, la picioarele statuilor, pe platforma turnurilor: corecţi, cu mustăţile rase, cu Baedeker în mână, ţiind la braţ, veşnic la braţ, pe iubita lor jumătate, păpuşă cu ochii de sticlă, obrazul de trandafir şi dinţii de cal. Reci şi măsuraţi, mormăind neînţelese exclamaţii în săltătoarea lor limbă, alteori în franţuzeşte. Am văzut pe un insular cu o statură de grenadir, întrebând pe mistress a lui, care-i venea la urechi, într-o franţuzească oribilă: - Nous prendons une gondole. N’est-ce pas, ma petite? “Petite” ar fi slujit la noi în jandarmii călări. La toate bisericile, în toate palatele, trebuie să cauţi… Englezul. Niciodată singur: totdeauna cu un regiment de miss, mistress şi babe. Unii sunt groaznici, bătrâni, schilozi, pe patul morţii: în loc să-şi caute de suflet, colindă lumea. Fiecare popor are o ramură de activitate omenească, pentru care-i făcut anume; englezul e traveller, călătoriu, jidovul rătăcitor al lumii moderne, şi aceasta de bună voie. Citeste mai mult pe Vacantierul.

Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (4) “Painjenii veneţieni”

Dacă plictisit acum de atâţia sfinţi în haine roşii şi albastre, de atâtea fecioare bălăi şi întunecate, porneşti sub arcadele palatelor procuratorilor, unde se adună dughenile cele mai alese şi mai bogate, ori pe oricare altă cale îngrădită cu vitrine, dai de alte neajunsuri. Sticlăriile şi mozaicurile formează industria de căpetenie a Veneţiei. La trei-patru dughene trebuie să găseşti una la fereastra căreia străluceşte sticlă şi iar sticlă, cu sute şi mii de modificări, sub chipuri fără număr de felurite. Salbe de perle veneţiene, panere veşnice de “verre filé”, bumbi de manşete şi broşe de sticlă, ori gondole de argint şi bronz, cu nişte vâslaşi boiţi ca curcubeul, fac un amestec fără nume de conture şi culori. Fiecare lucru cu preţul lângă dânsul, pe un pătrat de hârtiuţă albă. Negustorul, totdeauna politicos şi mai totdeauna cu un abdomen din cele mai dezvoltate, pândeşte în umbra uşii sculptate pe “forestierele” naiv, care se lasă prins în capcana flaconaşelor câte opt la franc, a bumbilor de manşetă coloraţi şi a broşelor de argint. Te opreşti puţin să vezi, fără gând măcar să cumperi din tărcata marfă a “negozientului”. Deodată negustorul burduhănos îţi iese înainte cu un zâmbet ca mierea de dulce pe faţa-i groasă şi pârlită, şi cu un ton de stentor: - Volete veder la fabrrica? Citeste mai mult pe Vacantierul

Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (3) “Boala cronică a unui târg de calici: bacşişomania”

Oamenii strică această ţară a minunilor. Nicăieri poate, meridionalul nu se arată mai lacom de bani şi mai fără demnitate decât acolea. Ghizii sunt de o neruşinare fără seamăn şi cei mai accesibili pentru ei sunt englejii, uşor de recunoscut prin statura lor lor, prin pălăriile bărbăteşti ale femeilor, prin nelipsitul călăuz, în pânză roşie îmbrăcat. Nu-i piaţă, nu-i monument, înaintea căruia să nu fii expus a întâlni un domn cu şapcă albastră, uneori, altădată cu un cilindru şi haine negre, care, cu un glas insinuant, îţi cântă în toate limbile: “Una lira per vedere il palazzo ducale”, de pildă, sau “la chiesa di san Marco”. Refuzi, ai văzut poate o dată. Individul se crede însă jignit, poate nu-l crezi sigur, socoţi că are să te înşele. Repede te apucă de surtuc, şi din buzunar îi iese cu o repeziciune fenomenală un pacheţel de atestate: e ghid patentat, cutare, cutare a fost cu dânsul, e sigur. Şi dacă-l respingi şi atuncea cu un “non bisogna”, îl auzi în urmă mormăind, indignat de puţina ta politeţe pentru el: - Eccolo, non bisogna… Şi tovarăşii lui în şepci şi pălării înalte îl întovărăşesc în mormăială, privindu-te cu dispreţ, prin rotocoalele de fum ale lulelelor de teracotă. Şi aceasta se traduce: - Ce idiot! La biserici, altă comedie. Nicăieri aproape nu găseşti deschisă poarta de lemn săpată a bisericii. Portarul e acasă, doarme ori se face că n-aude, pentru a da prilej “ragazzilor” să intervie. Aceştia stau cu droaia la poartă, nespălaţi, mârşavi, cu mâinile ude şi hainele rupte, privindu-te cu ochii lor mari de catifea. Şi, deodată, cum îţi văd ghidul roşu, ori te aud sunând, aleargă cu toţii, bătându-se, stâlcindu-se de la bacşiş: Volete veder la chiesa, signor, molto bella, state… Citeste mai mult pe Vacantierul

Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (2). “Oraşul dogilor, numai, n-are birjari…”

Gondola se opreşte înaintea unui palat, iar un palat. Aceiaşi pereţi negri, acelaşi front oblonit, aceeaşi pace. E otelul… Gondolierul ne dă în primirea portarului galonat ca un general, şi peste câteva clipe apa începe să sune iar sub loviturile vâslei, şi luntrea se pierde în întuneric, sub arcele de piatră neagră ale podului. Aici culoarea locală încetează. Odată trecută poarta veche a palatului, cu leii veneţieni săpaţi pe fronton, întâlneşti acelaşi lux, aceleaşi mobile, aceleaşi chipuri de chelneri cu cărarea la mijloc, musteţe rase şi frac. De aceea, am răsuflat de mulţumire când, a doua zi, am lăsat englezo-nemţimea din otel, cu chelneri cu tot, pentru a lua la colindat îngustele strade ale oraşului. Fiindcă veneţienii nu umblă numai pe cârligatele lor gondole, pentru a-şi căta de afaceri; cei ce au mai puţină dragoste pentru valurile Adriaticii şi mai multă pentru punga lor, pot porni pe cele 150 de “calli” care străbat, parte insula de căpetenie, “la cità“, parte nenumăratele ostroave, care, de la Lido la Murano, presară cu verdeaţă şi cu cenuşiul întunecat al monumentelor întinderea verzie a mării. Sunt nişte strade foarte curioase acestea, pentru cel deprins cu uliţele noastre, cât se poate de largi şi despărţite în trei, trotuoarele şi mijlocul străzii. La Veneţia această împărţire ar fi de prisos: nime nu umblă cu trăsura, fiindcă nu există nici una singură. Din toate târgurile din lume, oraşul dogilor numai n-are birjari, ceea ce nu-i tocmai supărător. Citeste mai mult pe Vacantierul.