sâmbătă, 16 iunie 2012

Nicolae Iorga: Din Italia. Veneţia (3) “Boala cronică a unui târg de calici: bacşişomania”

Oamenii strică această ţară a minunilor. Nicăieri poate, meridionalul nu se arată mai lacom de bani şi mai fără demnitate decât acolea. Ghizii sunt de o neruşinare fără seamăn şi cei mai accesibili pentru ei sunt englejii, uşor de recunoscut prin statura lor lor, prin pălăriile bărbăteşti ale femeilor, prin nelipsitul călăuz, în pânză roşie îmbrăcat. Nu-i piaţă, nu-i monument, înaintea căruia să nu fii expus a întâlni un domn cu şapcă albastră, uneori, altădată cu un cilindru şi haine negre, care, cu un glas insinuant, îţi cântă în toate limbile: “Una lira per vedere il palazzo ducale”, de pildă, sau “la chiesa di san Marco”. Refuzi, ai văzut poate o dată. Individul se crede însă jignit, poate nu-l crezi sigur, socoţi că are să te înşele. Repede te apucă de surtuc, şi din buzunar îi iese cu o repeziciune fenomenală un pacheţel de atestate: e ghid patentat, cutare, cutare a fost cu dânsul, e sigur. Şi dacă-l respingi şi atuncea cu un “non bisogna”, îl auzi în urmă mormăind, indignat de puţina ta politeţe pentru el: - Eccolo, non bisogna… Şi tovarăşii lui în şepci şi pălării înalte îl întovărăşesc în mormăială, privindu-te cu dispreţ, prin rotocoalele de fum ale lulelelor de teracotă. Şi aceasta se traduce: - Ce idiot! La biserici, altă comedie. Nicăieri aproape nu găseşti deschisă poarta de lemn săpată a bisericii. Portarul e acasă, doarme ori se face că n-aude, pentru a da prilej “ragazzilor” să intervie. Aceştia stau cu droaia la poartă, nespălaţi, mârşavi, cu mâinile ude şi hainele rupte, privindu-te cu ochii lor mari de catifea. Şi, deodată, cum îţi văd ghidul roşu, ori te aud sunând, aleargă cu toţii, bătându-se, stâlcindu-se de la bacşiş: Volete veder la chiesa, signor, molto bella, state… Citeste mai mult pe Vacantierul

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu