La Veneţia, un mileniu de migraţii barbare este “repovestit” într-o expoziţie menită să ne facă “să înţelegem lumea în schimbare”.
Manual de bună utilizare a migraţiilor. Aceasta este una dintre semnificaţiile pe care Monique Veaute, noul director al Palazzo Grassi din Veneţia, o dă expoziţiei “Roma e i barbari, la nascita de un nuovo mondo” (“Roma şi barbarii, naşterea unei lumi noi”) – organizată în colaborare cu Kunst-und Ausstellungshalle din Bonn şi L’Ecole française din Roma –, vernisată la 25 ianuarie. Deschisă în prezenţa prefectului Giancarlo Galan, a primarului Massimo Cacciari, a directorului de onoare al Palazzo Grassi, Francois Pinault, şi a patriarhului veneţian, Angelo Scola – în debutul Carnavalului 2008, care a avut România ca invitat de onoare –,expoziţia îşi aşteaptă vizitatorii până la 20 iulie.
EXPOZIŢIA. Cu peste 2.100 de piese, provenind din 200 de muzee şi colecţii particulare din 24 de ţări (71 dintre exponate provin din România şi vom reveni asupra lor), îl are drept curator pe Jean-Jacques Aillagon – director al Muzeului Versailles, fost ministru francez al Culturii şi fost director la Palazzo Grassi –, care opina cu privire la importantul eveniment muzeal european al anului 2008: “Această expoziţie evocă o lungă istorie, decisivă pentru identitatea continentului european, care îşi celebrează rădăcinile greceşti, romane şi ebraico-creştine, uitându-şi adesea propriile origini barbare, de altfel încă puternice şi determinante”. “Roma e i barbari” – colecţie a celor mai reprezentative descoperiri din Antichitatea târzie şi din epoca migraţiilor – se caracterizează prin ambiţia de a permite publicului să aprofundeze istoria unei perioade lungi, dar puţin cunoscute, care a avut însă o influenţă covârşitoare asupra transformării Imperiului Roman, precum şi a evoluţiei ulterioare a neamurilor şi statelor europene.
INVITAŢIE LA REFLECŢIE. Considerat de specialişti drept “un mic muzeu temporar” având ca temă perioada migraţiilor, expoziţia de la Palazzo Grassi cuprinde 31 de secţiuni (urmărind diferiţi timpi istorici şi delimitări teritoriale), între care una dintre cele mai interesante ca abordare ni s-a părut a fi cea intitulată “Când migraţiile devin invazii”. O temă care încearcă să facă saltul în timp, către prezent şi către temerile prezente ale Occidentului.
De-a lungul mileniilor, spunea Jean-Jacques Aillagon, “s-a înregistrat un trafic constant, de la Est la Vest, privind circulaţia oamenilor, a mărfurilor şi a ideilor”. În acest context, consideră istoricul, expoziţia devoalează secretele unui mileniu trecut de istorie europeană, “invitând la reflecţie asupra situaţiei actuale a Europei – un spaţiu politic şi cultural care domină lumea sau care tinde să o domine –, care astăzi se confruntă cu dificultatea de a învăţa să trăiască alături de o masă de oameni care provine din alte părţi ale lumii”. Astăzi, ca şi în mileniul migraţiilor, Europa Occidentală încearcă să impună acestei mase de oameni un stil propriu de viaţă şi de gândire, dar nu trebuie omis faptul că tocmai dinspre aceşti “migratori” moderni ar putea veni indivizi sau grupuri capabile să îmbogăţească, să stimuleze evoluţia statelor şi popoarelor în care ajung.
PIESELE ROMÅNEŞTI. Mare parte dintre cele 71 de piese prezentate de Muzeul Naţional de Istorie (director general: dr. Crişan Muşeţeanu) pot fi admirate şi la Bucureşti, în expoziţia “Tezaur istoric”. Descoperite în Dobrogea (Schytia Minor), pe atunci provincie a Imperiului Roman, piesele de la Hârşova sunt ilustrative pentru cultura materialã a elitei Imperiului din prima jumãtate a secolului al IV-lea. “Pe de altă parte, aflăm de la dna dr. Monica Joiţa, director al Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică «Nicolae Iorga», de la Veneţia, informaţiile relativ reduse pe care le avem despre contextul în care au fost descoperite mormintele de la Apahida (judeţul Cluj) sunt compensate de expresivitatea artisticã a pieselor recuperate, fiecare dintre acestea oferind indicii atât despre personalitatea indivizilor înmormântaţi la Apahida, cât şi despre comunitatea în care trãiau sau despre spaţiul în care se dezvoltau legãturile şi relaţiile lor. O comunitate definitã prin comportamente şi tradiţii proprii, situate undeva la graniţa dintre spaţiul «civilizat» al Imperiului Roman, în accepţia clasicã a termenului, şi spaţiul «barbar», aflat dincolo de graniţele politice ale Imperiului”.
PALAZZO GRASSI ŞI AVENTURILE LUI. Arhitectura celebrului palat veneţian a fost atribuită lui Giorgio Massari (1687-1766). Înainte de acesta, Massari construise marea biserică a Iezuiţilor, precum şi “Chiesa delle Pieta”, şi lucra în acelaşi timp la Ca’ Rezonicco. Tot lui i se datorează şi ridicarea clădirii care găzduieşte azi Muzeul Academiei.
Familia Grassi, originară din Chioggia, achiziţionase un teren cu o poziţie splendidă, cu posibilitatea de a construi un palat cu faţada spre marele canal. Circumstanţele precise ale construirii acestui minunat “palazzo” sunt puţin cunoscute. Se presupune că debutul construcţiei sale a avut loc nu mai târziu de 1748, la comanda lui Anzolo Grassi. Din păcate, acesta nu a mai apucat să vadă imobilul terminat, fiul său, Paolo, preluând palatul în construcţie şi cheltuielile sale. Abia în 1772, la 6 ani după moartea lui Massari, Palazzo Grassi a fost în sfârşit gata. Este ultimul palat veneţian care îşi leagă numele de Reppublica Serenissima (în mai 1797, Napoleon cucereşte oraşul şi îl obligă pe dogele Ludovico Manin să abdice, dizolvând Consiliul Republicii şi proclamând Guvernul Provizoriu al Municipiului Veneţia).
După rapida stingere a familiei Grassi, palatul cunoaşte o serie de “aventuri”, intrând în patrimoniul unor familii sau instituţii mai mult sau mai puţin norocoase, cunoscând numeroase schimbări de destinaţie.
În 1840, pe timpul în care Veneţia era supusă Austriei imperiale, fraţii Angelo şi Domenico Grassi cedează palatul Societăţii Venete Comerciale, care îl revinde patru ani mai târziu tenorului Antonio Poggi. La scurt timp, acesta îl va ceda la rândul său pictorului maghiar Jozsef August Schöfft. După moartea sa (în 1850), văduva pictorului, Giuseppina Lindlau, îl va transforma în hotel (aşa cum s-a întâmplat cu multe alte palate veneţiene). În 1857 va intra în proprietatea unui finanţist grec, stabililt la Viena, baronul Simeone de Sina, care îi va aduce primele transformări importante în ceea ce priveşte distribuţia sălilor şi arhitectura. O jumătate de secol mai târziu, urmaşii baronului vând, la rândul lor, palatul unui celebru industriaş elveţian, G. Stucky, care după doar doi ani, în 1910, moare asasinat, iar edificiul e preluat de fiul său. Acesta îi aduce multe îmbunătăţiri: introduce electricitate, ascensoare, termoficare etc. În 1943, cumpără Palatul Vittorio Cini, un industriaş veneţian, care se sinucide însă în 1949, după moartea fiului său.
Este preluat de o societate imobiliară, care îi dă pentru prima dată o destinaţie artistică: Centrul Internaţional de Artă a Costumului. În 1983, este achiziţionat de Grupul Fiat, care face o amplă restaurare şi transformă palatul într-un centru de expoziţii internaţionale, de mare succes, despre arta şi istoriei marilor civilizaţii. Remarcăm retrospectiva din 1986, dedicată Futurismului, precum şi cea dedicată artei Maya, din 1998. Ultima expoziţie din “epoca Fiat” a fost cea dedicată lui Dali, în 2005, după care Palatul este cumpărat de François Pinault (80% din acţiuni) şi Casino Municipale di Venezia (societate mixtă, la care este acţionar şi Primăria Veneţiei). O nouă epocă şi noi succese: Picasso – în 2007, “Roma şi barbarii” – în 2008.
In Jurnalul National, Zoom, 28 februarie 2008
joi, 28 februarie 2008
marți, 26 februarie 2008
Goldonierii
Mai în glumă mai în serios, cineva spunea că, în timpul vieţii lui, triumful comediografului veneţian l-au asigurat gondolierii, în vreme ce astăzi gloria i-o aduc goldonierii. Inedit şi spectaculos, acest joc de cuvinte: gondolier/goldonier! Cu siguranţă nu i-ar fi displăcut lui Carlo Goldoni. Reformatorul. Unicul. Cel despre care Goethe scria: “Strigătele răspicate ale oamenilor care se bucură sau se sfădesc, certurile lor, bruscheţea, bonomia, veselia, manierele lor libere, totul este redat într-un mod magistral. (…) Autorul merită cele mai mari elogii pentru acest tablou de un realism profund”.
Acest “realism profund” l-am întâlnit şi noi, când am pornit a cerceta opera goldoniană, în căutarea temelor culinare, care abundă în indicaţii şi reţete de settecento. Am început totul de la scânteia unei idei şi ne-am pomenit că am intrat în rândul lor, al… goldonierilor.
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 februarie 2008
Acest “realism profund” l-am întâlnit şi noi, când am pornit a cerceta opera goldoniană, în căutarea temelor culinare, care abundă în indicaţii şi reţete de settecento. Am început totul de la scânteia unei idei şi ne-am pomenit că am intrat în rândul lor, al… goldonierilor.
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 februarie 2008
Reţeta de suflet
Ideea acestui număr special dedicat preparatelor culinare citate în opera goldoniană a venit în 2007, anul în care Veneţia, de Carnaval, celebra 300 de ani de la naşterea lui Goldoni, reformatorul teatrului comic din veacul al XVIII-lea. Oaspete în Cetatea Dogilor, am bătut şi eu “cărările” închipuite de geniul-comediograf, mai ales că “tema culinară” a Carnavalului era “A tàvola con Brighella”. Aromatul şi gustosul itinerar prin “cucina storica” te aducea atunci dinaintea mesei pe care tronau cinci reţete “istorice”, contemporane cu personajele goldoniene. “Măştile”, care împânziseră cetatea şi locandele, s-ar fi săturat însă şi cu un singur fel de bucate, ţinând seama de vorbele unui Truffaldino care spunea: “o masă bună nu înseamnă mai multe feluri de mâncare, ci modul în care sunt servite, căci mult mai mult preţuieşte buna-dispoziţie, decât un munte de bucate”. Tradiţia gastronomică în Republica Serenissima, în anii de glorie ai dramaturgului presupunea pregătirea bucatelor din ceea ce laguna aducea ca ofrandă locuitorilor: de la peşte şi fructe de mare, la păsări de apă, şi până la legume şi verdeţuri cultivate în grădinile cetăţii (“campo”-urile – azi, pieţele Veneţiei – erau spaţii largi între clădiri, unde veneţienii cultivau zarzavaturi şi creşteau păsări de curte). M-am ataşat de această temă a gastronomiei din settecento, a prânzurilor şi cinelor protagoniştilor din piesele lui Goldoni, încercând să dau de cât mai multe referinţe în acest sens. Iar anul acesta, când am revenit la Veneţia, am regăsit oraşul din nou sub asediul… aromelor particulare ale bucatelor Serenissimei. Mai ales că noua temă a Carnavalului era cea a “celor cinci simţuri” şi un întreg cartier fusese dedicat “gustului”. A fost momentul în care ideile anului din urmă s-au cristalizat şi, iată, au devenit reperele unei călătorii culinare prin 12 piese goldoniene.
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 februarie 2008
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 februarie 2008
A tàvola con Goldoni
În prefaţa “Memoriilor” sale, Carlo Goldoni (25 februarie 1707 – 6 februarie 1793) se caracteriza ca un autor dramatic menit să reformeze teatrul italian. De fapt, prin cele 120 de comedii scrise, el a înlocuit farsa improvizată cu un teatru care nu încetează să ne surprindă, creând, în acelaşi timp, o adevărată dramaturgie veneţiană. A fost supranumit Molière al Italiei, datorită numeroaselor personaje noi şi interesante prin contradicţiile lor, cum ar fi Mirandolina din “Hangiţa” sau Corallina din “Sluga îndrăgostită”.
Mâncăruri emblematice
S-a spus mereu că veneţienii au ca trăsătură de caracter optimismul şi că păcatul lor capital este lăcomia. Aşa cum ne arată Goldoni în piesele sale care ating subiectul culinar, ea este însă o lăcomie voioasă şi comunicativă. Tradiţia culinară a Veneţiei şi varietatea produselor care o compun ne dezvăluie, totodată, la fel ca şi textele comediilor lui Goldoni, istoria familiilor veneţiene sau a comercianţilor din secolul al XVIII-lea.
Printre felurile de mâncare emblematice ale Serenissimei, la loc de cinste stă “polenta e oseleti” (mămăligă şi pui), precum şi mâncărurile rustice de genul “risi e bisi” (orez cu mazăre) sau “pasta e fagioli” (paste cu fasole). Peştele este însă cel care făcea, ca şi azi, deliciul meselor veneţiene, începând cu ”baccalà mantecato” şi terminând cu peştele de lagună sau preţioşii “moeche” (specie de crabi micuţi, pescuiţi de două ori pe an). O masă veneţiană bogată trebuia să mai conţină “cicchetti”, suculente antreuri pe bază de peşte aşezat pe felii de pâine sau de mămăligă şi degustate în “bacari” – taverne antice al căror nume provine, probabil, de la cel al lui Bachus. Adăugăm, la sfârşit, ciocolata caldă, nelipsită din localurile vremii, ca şi din majoritatea comediilor goldoniene, invitându-vă şi pe dumneavoastră să degustaţi, alături de personajele lui Goldoni, mâncăruri din bucătăria cosmopolită a oraşului lagunar. O bucătărie de care veneţienii erau îndrăgostiţi, mai ales în perioada Carnavalului, când sărbătoarea şi pasiunile întăreau intensitatea gustului...
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 februarie 2008
Mâncăruri emblematice
S-a spus mereu că veneţienii au ca trăsătură de caracter optimismul şi că păcatul lor capital este lăcomia. Aşa cum ne arată Goldoni în piesele sale care ating subiectul culinar, ea este însă o lăcomie voioasă şi comunicativă. Tradiţia culinară a Veneţiei şi varietatea produselor care o compun ne dezvăluie, totodată, la fel ca şi textele comediilor lui Goldoni, istoria familiilor veneţiene sau a comercianţilor din secolul al XVIII-lea.
Printre felurile de mâncare emblematice ale Serenissimei, la loc de cinste stă “polenta e oseleti” (mămăligă şi pui), precum şi mâncărurile rustice de genul “risi e bisi” (orez cu mazăre) sau “pasta e fagioli” (paste cu fasole). Peştele este însă cel care făcea, ca şi azi, deliciul meselor veneţiene, începând cu ”baccalà mantecato” şi terminând cu peştele de lagună sau preţioşii “moeche” (specie de crabi micuţi, pescuiţi de două ori pe an). O masă veneţiană bogată trebuia să mai conţină “cicchetti”, suculente antreuri pe bază de peşte aşezat pe felii de pâine sau de mămăligă şi degustate în “bacari” – taverne antice al căror nume provine, probabil, de la cel al lui Bachus. Adăugăm, la sfârşit, ciocolata caldă, nelipsită din localurile vremii, ca şi din majoritatea comediilor goldoniene, invitându-vă şi pe dumneavoastră să degustaţi, alături de personajele lui Goldoni, mâncăruri din bucătăria cosmopolită a oraşului lagunar. O bucătărie de care veneţienii erau îndrăgostiţi, mai ales în perioada Carnavalului, când sărbătoarea şi pasiunile întăreau intensitatea gustului...
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 februarie 2008
Un prânz servit într-o locandă veneţiană
Este una dintre acele piese pe care romanii le numeau “tabernariae”, ceea ce ar însemna: “populare” sau ”pentru prostime”. În “Memoriile” sale, Goldoni spune despre “Il Campiello” că “subiectul a fost luat de la clasele de jos, însă adevărul este astfel zugrăvit, încât oricine să se poată recunoaşte”. Şi tot el ne lămureşte ce înseamnă acest cuvânt care provine din dialectul veneţian: “«Campiello» este diminutivul de la «campo»“, şi cum “campo” înseamnă “piaţă”, ”campiello” nu poate fi decât “piaţetă”. Înconjurată de case locuite de oameni săraci, piaţeta este locul în care se adună aceşti veneţieni nevoiaşi şi joacă, dansează, fac hărmălaie. În veacul al XVIII-lea, pe vremea lui Goldoni, în cartierele veneţiene se juca “Lotto delle Venturina”, despre care Goldoni atenţiona că se aseamănă cu un alt joc, numit “birbis” (să ţinem însă cont că, în italiană, “birberia” înseamnă înşelăciune, escrocherie). Premiile constau de obicei din vase ieftine de ceramică.
Acest univers simplu îl “adună” Goldoni în “Il Campiello”, creând o comedie “semplicissima” (zice el), în care conflictele sunt puţine, forţa piesei constând în spontaneitatea şi autenticitatea dialogului. Scrisă anume pentru ultima zi de carnaval a anului 1756, tocmai datorită simplităţii şi autenticităţii sale, este reprezentarea unui univers popular pe care Goldoni îl redescoperă şi îl rescrie cu geniul său inconfundabil –, “Il Campiello” a cunoscut succesul, în acelaşi an, la Veneţia şi la Milano.
Comanda făcută chelnerului
Personajele se mişcă în ritmul real al vieţii. Şi, ca orişicărui om viu, la un moment dat li se face foame. În scena a noua din actul al III-lea, citind/auzind comanda pe care acestea o fac lui Sansuga, chelnerul dintr-o locandă veneţiană, avem prilejul să aflăm cam care sunt bucatele preferate de locuitorii din lagună: “Cavalerul: Prepară un prânz pentru toţi şi spune-i bucătarului că îl vom onora cu prezenţa. Sansuga: Mă voi duce să-i aduc la cunoştinţă. Lucietta: Stai, aşteaptă să-ţi dau comanda. Sansuga: La dispoziţia voastră, vă rog. Lucietta: Voim orez cu carne de berbec şi nişte claponi buni, şi carne, şi friptură de viţel, şi salamuri, şi un vin dulce şi bun, şi-apoi, să ne-nţelegem, strângi totul şi aduci nota”. Celelalte personaje cer apoi, rând pe rând, şi alte preparate culinare: “frittole” (gogoşi), “minestra” (o supă deasă, tradiţională), ficat de viţel, limbă sărată, “patru felii prăjite de sopressada” (o specialitate de salam), creier etc.
Figà de vedelo
Ficat de viţel
Ia un ficat de viţel – cel mai bine este să fie de la un animal în vârstă de un an – taie-l în felii subţiri şi lasă-l la marinat pentru o oră, într-un baiţ de apă cu oţet. Ia apoi ceapă (aceeaşi cantitate ca şi ficatul), taie-o în felii foarte subţiri şi căleşte-o în ulei de măsline. Când începe să devină sticloasă, adaugă ficatul, pune sare după gust şi apoi dă la cuptor.
La sfârşit toarnă deasupra câteva picături de oţet sau de suc de lămâie, presară pătrunjel tăiat foarte fin, puţin piper proaspăt măcinat şi adu la masă cu felii de polenta prăjite pe grătar.
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 februarie 2008
Acest univers simplu îl “adună” Goldoni în “Il Campiello”, creând o comedie “semplicissima” (zice el), în care conflictele sunt puţine, forţa piesei constând în spontaneitatea şi autenticitatea dialogului. Scrisă anume pentru ultima zi de carnaval a anului 1756, tocmai datorită simplităţii şi autenticităţii sale, este reprezentarea unui univers popular pe care Goldoni îl redescoperă şi îl rescrie cu geniul său inconfundabil –, “Il Campiello” a cunoscut succesul, în acelaşi an, la Veneţia şi la Milano.
Comanda făcută chelnerului
Personajele se mişcă în ritmul real al vieţii. Şi, ca orişicărui om viu, la un moment dat li se face foame. În scena a noua din actul al III-lea, citind/auzind comanda pe care acestea o fac lui Sansuga, chelnerul dintr-o locandă veneţiană, avem prilejul să aflăm cam care sunt bucatele preferate de locuitorii din lagună: “Cavalerul: Prepară un prânz pentru toţi şi spune-i bucătarului că îl vom onora cu prezenţa. Sansuga: Mă voi duce să-i aduc la cunoştinţă. Lucietta: Stai, aşteaptă să-ţi dau comanda. Sansuga: La dispoziţia voastră, vă rog. Lucietta: Voim orez cu carne de berbec şi nişte claponi buni, şi carne, şi friptură de viţel, şi salamuri, şi un vin dulce şi bun, şi-apoi, să ne-nţelegem, strângi totul şi aduci nota”. Celelalte personaje cer apoi, rând pe rând, şi alte preparate culinare: “frittole” (gogoşi), “minestra” (o supă deasă, tradiţională), ficat de viţel, limbă sărată, “patru felii prăjite de sopressada” (o specialitate de salam), creier etc.
Figà de vedelo
Ficat de viţel
Ia un ficat de viţel – cel mai bine este să fie de la un animal în vârstă de un an – taie-l în felii subţiri şi lasă-l la marinat pentru o oră, într-un baiţ de apă cu oţet. Ia apoi ceapă (aceeaşi cantitate ca şi ficatul), taie-o în felii foarte subţiri şi căleşte-o în ulei de măsline. Când începe să devină sticloasă, adaugă ficatul, pune sare după gust şi apoi dă la cuptor.
La sfârşit toarnă deasupra câteva picături de oţet sau de suc de lămâie, presară pătrunjel tăiat foarte fin, puţin piper proaspăt măcinat şi adu la masă cu felii de polenta prăjite pe grătar.
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 februarie 2008
De-amorul... comediei
Puţine sunt comediile “în care nu întâlneşti îndrăgostiţi; şi în care absolut toată dragostea cinstită devine principalul impuls al acţiunii comice”. Este poziţia lui Goldoni, aceasta, pe care o expune în textul introductiv la “Îndrăgostiţii”, continuând: “Această comedie însă (...) prezintă un amor mai violent decât toate celelalte. Două persoane care au o dragoste fidelă, perfectă merită felicitări”, zice autorul. Şi, probabil, fără obstacole, o astfel de iubire liniară nu ar fi născut niciodată interesul unui dramaturg. Însă... “gelozia, care în Italia noastră este principalul flagel al inimilor îndrăgostite (...) face să apară furtuna şi în mijlocul liniştii”. Şi de aici încolo, caracterul îndrăgostiţilor se schimbă, motivele de gelozie apar din nimic, iar autorul se simte satisfăcut: are despre ce scrie. Publicul râde de încurcăturile în care personajele intră, cu voie sau fără voie. Însă Goldoni astâmpără cheful “gloatei”: “râdeţi de ei, dar nu faceţi la fel, să nu ajungeţi să râdă alţii de voi!”.
Comedia “Îndrăgostiţii” a fost prezentată pentru prima oară la Veneţia, în toamna anului 1759. Acţiunea se petrece la Milano, într-o cameră obişnuită din casa bătrânului Fabrizio, care le găzduieşte pe cele două nepoate ale sale, Eugenia şi Flamminia. În jurul iubirii dintre Eugenia şi nobilul Fulgenzio se ţes toate intrigile piesei, la care participă şi amicii acestora, dar şi slugile împricinaţilor (meştere în păstrarea secretelor, ca şi în încâlcirea şi descâlcirea poveştilor).
Prânzul Excelenţei Sale
Să explorăm însă componenta gastronomică a piesei. În scena a şaptea, care-i are ca protagonişti pe Fabrizio şi pe bătrânul servitor al acestuia, stăpânul casei se plânge că nu are decât o singură slugă, bătrână şi bolnavă, fiind în imposibilitatea de a-şi primi oaspeţii cum se cuvine. “Dar voi face eu totul. Mâncărurile bune le voi pregăti eu!”, zice, strigându-şi servitorul. “Fabrizio: Cum e în bucătărie? Succianespole: E bine. Fabrizio: E făcut focul? Succianespole: Nu, domnule. Fabrizio: De ce nu e aprins focul? Succianespole: Pentru că nu sunt lemne. Fabrizio: Nu sta ca un idiot, astăzi vom da un prânz Excelenţei Sale. Succianespole: La voia dumneavoastră. Fabrizio: Succianespole, ce punem astăzi la prânz pe masă Excelenţei Sale? (râde, confidenţial). Succianespole: Tot ce vrea Excelenţa Voastră. Fabrizio: Vezi că mă înfurii cu calmul tău blestemat. Succianespole: Am fugit atunci. Fabrizio: Să facem un pastiţio cu macaroane? Succianespole: Da, domnule. Fabrizio: O supă cu ierburi? Succianespole: Da, domnule. Fabrizio: Cu perişoare? Succianespole: Da, domnule. Fabrizio: Şi ficăţei prăjiţi? Succianespole: Da, domnule. Fabrizio: Ai dinari să cumperi ce trebuie? Succianespole: Nu, domnule. Fabrizio: Dar ţi-am dat un ţechin. Succianespole: Cu câte zile în urmă?”
Pasticcio di maccheroni
Pastiţio de macaroane
Prepară un sos bogat, cu ceapă tocată şi usturoi, cu pătrunjel şi rozmarin şi ulei de măsline din abundenţă. Adaugă bureţi proaspeţi, tăiaţi în sferturi, sau bureţi uscaţi, rehidrataţi în apă multă. O parte dintre bureţi înăbuşă-i în ulei, cu puţină ceapă tocată şi cu mazăre verde. Apoi adaugă morcovi tăiaţi cubuleţe.
Separat, taie ficăţei de pui în bucăţi mai mici şi rumeneşte-i în ulei, împreună cu chiftele mărunte pregătite din carne (poate fi carne de curcan, de pui, de vită sau de viţel; se adaugă în compoziţie ou, făină, sare şi piper) şi cu bucăţi de măduvă de vită. Fierbe “al dente” 500 g macaroane, aromează-le cu verdeţuri din abundenţă, adaugă brânză veche rasă, restul bureţilor şi cărnurile pregătite ca mai sus şi amestecă bine.
Pregăteşte un aluat fraged din 500 g făină, 250 g unt, 50 g zahăr, două ouă, o jumătate de pahar de vin alb şi puţină sare. Într-o tavă pentru cuptor pune mai întâi o foaie de aluat fraged, toarnă compoziţia pe bază de macaroane, apoi sosul şi aşază deasupra o a doua foaie de aluat fraged. Unge aluatul cu un gălbenuş de ou bătut cu puţin lapte, apoi dă la cuptor pentru un sfert de oră.
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 februarie 2008
Comedia “Îndrăgostiţii” a fost prezentată pentru prima oară la Veneţia, în toamna anului 1759. Acţiunea se petrece la Milano, într-o cameră obişnuită din casa bătrânului Fabrizio, care le găzduieşte pe cele două nepoate ale sale, Eugenia şi Flamminia. În jurul iubirii dintre Eugenia şi nobilul Fulgenzio se ţes toate intrigile piesei, la care participă şi amicii acestora, dar şi slugile împricinaţilor (meştere în păstrarea secretelor, ca şi în încâlcirea şi descâlcirea poveştilor).
Prânzul Excelenţei Sale
Să explorăm însă componenta gastronomică a piesei. În scena a şaptea, care-i are ca protagonişti pe Fabrizio şi pe bătrânul servitor al acestuia, stăpânul casei se plânge că nu are decât o singură slugă, bătrână şi bolnavă, fiind în imposibilitatea de a-şi primi oaspeţii cum se cuvine. “Dar voi face eu totul. Mâncărurile bune le voi pregăti eu!”, zice, strigându-şi servitorul. “Fabrizio: Cum e în bucătărie? Succianespole: E bine. Fabrizio: E făcut focul? Succianespole: Nu, domnule. Fabrizio: De ce nu e aprins focul? Succianespole: Pentru că nu sunt lemne. Fabrizio: Nu sta ca un idiot, astăzi vom da un prânz Excelenţei Sale. Succianespole: La voia dumneavoastră. Fabrizio: Succianespole, ce punem astăzi la prânz pe masă Excelenţei Sale? (râde, confidenţial). Succianespole: Tot ce vrea Excelenţa Voastră. Fabrizio: Vezi că mă înfurii cu calmul tău blestemat. Succianespole: Am fugit atunci. Fabrizio: Să facem un pastiţio cu macaroane? Succianespole: Da, domnule. Fabrizio: O supă cu ierburi? Succianespole: Da, domnule. Fabrizio: Cu perişoare? Succianespole: Da, domnule. Fabrizio: Şi ficăţei prăjiţi? Succianespole: Da, domnule. Fabrizio: Ai dinari să cumperi ce trebuie? Succianespole: Nu, domnule. Fabrizio: Dar ţi-am dat un ţechin. Succianespole: Cu câte zile în urmă?”
Pasticcio di maccheroni
Pastiţio de macaroane
Prepară un sos bogat, cu ceapă tocată şi usturoi, cu pătrunjel şi rozmarin şi ulei de măsline din abundenţă. Adaugă bureţi proaspeţi, tăiaţi în sferturi, sau bureţi uscaţi, rehidrataţi în apă multă. O parte dintre bureţi înăbuşă-i în ulei, cu puţină ceapă tocată şi cu mazăre verde. Apoi adaugă morcovi tăiaţi cubuleţe.
Separat, taie ficăţei de pui în bucăţi mai mici şi rumeneşte-i în ulei, împreună cu chiftele mărunte pregătite din carne (poate fi carne de curcan, de pui, de vită sau de viţel; se adaugă în compoziţie ou, făină, sare şi piper) şi cu bucăţi de măduvă de vită. Fierbe “al dente” 500 g macaroane, aromează-le cu verdeţuri din abundenţă, adaugă brânză veche rasă, restul bureţilor şi cărnurile pregătite ca mai sus şi amestecă bine.
Pregăteşte un aluat fraged din 500 g făină, 250 g unt, 50 g zahăr, două ouă, o jumătate de pahar de vin alb şi puţină sare. Într-o tavă pentru cuptor pune mai întâi o foaie de aluat fraged, toarnă compoziţia pe bază de macaroane, apoi sosul şi aşază deasupra o a doua foaie de aluat fraged. Unge aluatul cu un gălbenuş de ou bătut cu puţin lapte, apoi dă la cuptor pentru un sfert de oră.
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 februarie 2008
Tocăniţă şi Bourgogne
Veneţia e febrilă: se apropie carnavalul. Bucătăresele lucrează din greu ca să termine mâncarea şi să poată lua şi ele parte la această sărbătoare excepţională. Ţes intrigi, îşi păcălesc patronii şi se lasă pradă jocului hazardului şi al amorului. Fermecătoare şi senzuale, ele intră în ritmul muzicii şi al bunei dispoziţii carnavaleşti.
“Hangiţa”, piesă reprezentată, prima oară, la Veneţia, în timpul carnavalului din 1753, aduce în scenă o tânără frumoasă şi seducătoare, Mirandolina, proprietara unui han. Ea zăpăceşte toţi bărbaţii, începând cu valetul Fabrizzio şi cu doi locatari ai hanului – un conte bogat şi un marchiz lacom –, care îi oferă protecţia. Al treilea personaj, Cavalerul, e un misogin, care îşi bate joc de primii doi şi jură că nu se va lăsa sedus. Goldoni ne propune o comedie libertină, dar care, după spusele sale, e totuşi morală, instructivă şi folositoare.
Tentaţiile Mirandolinei
Având un titlu ofertant din punctul de vedere al asocierilor culinare, “Hangiţa” aduce în spaţiul dramatic unic al hanului personaje care relaţionează firesc în zona mâncărurilor şi a băuturilor de tot felul. Marchizul, de exemplu, nu scapă ocazia de a bea, mai întâi, când se aşază la masă, o ceaşcă de ciocolată caldă.
Cavalerul e îndemnat de Mirandolina să servească “o friptură sau o mâncare picantă”, iar mai târziu hangiţa îi trimite un porumbel fript, cu evidentă valoare de simbol... Tot lui i se serveşte, făcută chiar de mâna Mirandolinei, o tocăniţă cu sos, mâncare foarte populară în Veneţia secolului al XVIII-lea. Putem presupune că hangiţa a ales o reţetă având la bază fructe de mare, scoici (vongole) ori sardele, denumite, în dialect, “agoni”.
“După mâncarea asta, domnule, trebuie să beţi zdravăn!”, îi spune, Mirandolina în actul II, scena 4, Cavalerului, recomandându-i vinul de Bourgogne: “Straşnic! Vinul de Bourgogne e minunat. După părerea mea, e cel mai bun vin care poate fi băut la masă.” Părerea e împărtăşită de Marchiz, care îi cere şi el Servitorului de băut: “Să nu fie însă prea mic păhărelul. Vinul de Bourgogne nu e lichior. Ca să-l poţi aprecia trebuie să bei mai mult...”
Intìngolo di Vongole
Tocăniţă de scoici
Pentru un kilogram de scoici ai nevoie de o ceapă, o legătură de pătrunjel, un căţel de usturoi, ulei, unt, o jumătate de kilogram de roşii, o ramură de busuioc, sare şi piper. Spală scoicile şi pune-le într-un vas, pe foc, ca să se desfacă. Scoate-le, scurge într-un vas separat apa din ele (va da un gust deosebit mâncării) şi apoi spală-le în apă proaspătă, fără a le scoate din cochilie. Prepară un sos cu ceapă tăiată mărunt, pătrunjel tocat, usturoi zdrobit – toate călite în ulei. Presară sare şi piper, iar după câteva minute adaugă busuiocul şi roşiile, curăţate de pieliţe şi seminţe şi tocate mărunt.
Toarnă şi apa (zeama) pe care ai adunat-o din scoici. Lasă să fiarbă totul la foc mic, până când roşiile sunt gata şi sosul s-a îngroşat destul. Adaugă în el scoicile, amestecă şi lasă încă trei-patru minute pe foc, să îşi împrumute aromele. Adu la masă împreună cu polenta, coaptă pe grătar sau prăjită în ulei, sau cu o pâine albă, pufoasă. În Veneţia veacului al XVIII-lea, acest fel de mâncare se servea adeseori nu cu furculiţa, ci… întingând cu polenta sau pâineîn sosul gustos.
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 ferbruarie 2008
“Hangiţa”, piesă reprezentată, prima oară, la Veneţia, în timpul carnavalului din 1753, aduce în scenă o tânără frumoasă şi seducătoare, Mirandolina, proprietara unui han. Ea zăpăceşte toţi bărbaţii, începând cu valetul Fabrizzio şi cu doi locatari ai hanului – un conte bogat şi un marchiz lacom –, care îi oferă protecţia. Al treilea personaj, Cavalerul, e un misogin, care îşi bate joc de primii doi şi jură că nu se va lăsa sedus. Goldoni ne propune o comedie libertină, dar care, după spusele sale, e totuşi morală, instructivă şi folositoare.
Tentaţiile Mirandolinei
Având un titlu ofertant din punctul de vedere al asocierilor culinare, “Hangiţa” aduce în spaţiul dramatic unic al hanului personaje care relaţionează firesc în zona mâncărurilor şi a băuturilor de tot felul. Marchizul, de exemplu, nu scapă ocazia de a bea, mai întâi, când se aşază la masă, o ceaşcă de ciocolată caldă.
Cavalerul e îndemnat de Mirandolina să servească “o friptură sau o mâncare picantă”, iar mai târziu hangiţa îi trimite un porumbel fript, cu evidentă valoare de simbol... Tot lui i se serveşte, făcută chiar de mâna Mirandolinei, o tocăniţă cu sos, mâncare foarte populară în Veneţia secolului al XVIII-lea. Putem presupune că hangiţa a ales o reţetă având la bază fructe de mare, scoici (vongole) ori sardele, denumite, în dialect, “agoni”.
“După mâncarea asta, domnule, trebuie să beţi zdravăn!”, îi spune, Mirandolina în actul II, scena 4, Cavalerului, recomandându-i vinul de Bourgogne: “Straşnic! Vinul de Bourgogne e minunat. După părerea mea, e cel mai bun vin care poate fi băut la masă.” Părerea e împărtăşită de Marchiz, care îi cere şi el Servitorului de băut: “Să nu fie însă prea mic păhărelul. Vinul de Bourgogne nu e lichior. Ca să-l poţi aprecia trebuie să bei mai mult...”
Intìngolo di Vongole
Tocăniţă de scoici
Pentru un kilogram de scoici ai nevoie de o ceapă, o legătură de pătrunjel, un căţel de usturoi, ulei, unt, o jumătate de kilogram de roşii, o ramură de busuioc, sare şi piper. Spală scoicile şi pune-le într-un vas, pe foc, ca să se desfacă. Scoate-le, scurge într-un vas separat apa din ele (va da un gust deosebit mâncării) şi apoi spală-le în apă proaspătă, fără a le scoate din cochilie. Prepară un sos cu ceapă tăiată mărunt, pătrunjel tocat, usturoi zdrobit – toate călite în ulei. Presară sare şi piper, iar după câteva minute adaugă busuiocul şi roşiile, curăţate de pieliţe şi seminţe şi tocate mărunt.
Toarnă şi apa (zeama) pe care ai adunat-o din scoici. Lasă să fiarbă totul la foc mic, până când roşiile sunt gata şi sosul s-a îngroşat destul. Adaugă în el scoicile, amestecă şi lasă încă trei-patru minute pe foc, să îşi împrumute aromele. Adu la masă împreună cu polenta, coaptă pe grătar sau prăjită în ulei, sau cu o pâine albă, pufoasă. În Veneţia veacului al XVIII-lea, acest fel de mâncare se servea adeseori nu cu furculiţa, ci… întingând cu polenta sau pâineîn sosul gustos.
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 ferbruarie 2008
Mămăligă pentru doi
Una dintre creaţiile de început ale lui Goldoni, “La donna di garbo” (“Femeia cumsecade”), era foarte îndrăgită de autor, în ciuda defectelor sale, “pentru că a fost scrisă până la sfârşit de dragul principiilor integre”. A fost compusă cu ocazia carnavalului din 1743 şi reprezentată, pentru prima dată, la Teatrul San Samuele din Veneţia. Rosaura, protagonista comediei, este femeia care acţionează numai cu armele genului său şi îşi vede triumfând judecata în faţa asalturilor sexului forte, fără a ieşi prejudiciată în vreun fel din această confruntare; cu atât mai mult cu cât ea, ca poziţie socială, aparţine unei clase inferioare majorităţii personajelor, fiind cameristă în casa lui “Il Dottore” – avocat din Bologna.
O masă împărătească
Goldoni nu se sfieşte să-i atribuie Rosaurei şi calităţi de bună bucătăreasă, în actul I, scena 9 din “La dona di garbo” figurând o reţetă la fel de bine prezentată ca în cărţile de bucate. Este reţeta de polenta (mămăligă) din făină de porumb, care, la 250 de ani de la descoperirea Americii de către Columb, devenise foarte populară în Italia. În piesa lui Goldoni, Rosaura îi propune lui Arlechino o masă împărătească, pe banii stăpânilor, descriindu-i acestuia tehnologia preparării unei gustoase mămăligi.
Reţeta Rosaurei
Rosaura: “Ascultă, mai întâi aşteptăm să se ducă toată lumea la culcare, chiar şi nesuferitul de Brighella; apoi, tiptil-tiptil, mergem amândoi în bucătărie. Eu am pregătit totul. Facem focul, iar deasupra lui încălzim o căldare de apă. Când apa începe să fiarbă, punem ingredientele: mai întâi, o pulbere fină, ca de aur, numită făină galbenă (făină de porumb; “farina giala”, în original – n.n.); lăsăm în continuare să fiarbă la foc mic, amestecând compoziţia, circular şi în linie dreaptă, cu un băţ (melesteu – n.n.). Când amestecul s-a îngroşat, luăm găleata de pe foc şi, amândoi, cu o lingură, punem mâncarea într-o farfurie mare. Presărăm, deasupra, din abundenţă, «butirro» (termen napolitan, desemnând brânza din lapte de vacă – n.n.) proaspătă, grasă şi delicată, apoi radem peste aceasta altă brânză, şi mai grasă, de culoare galbenă (caşcaval – n.n.). Şi pe urmă? Pe urmă, Arlechino şi Rosaura, unul de o parte şi altul de cealaltă, fiecare cu câte o furculiţă în mână, ne vom pune în faţă câte două sau trei porţii din această mămăligă gustoasă şi vom mânca precum împăraţii. Şi pe urmă? Pe urmă voi aduce două sticle de vin preţios şi dulce şi amândoi ne vom bucura de viaţă, consumându-l pe tot. Cum ţi se pare planul meu, Arlechino?”
De pe plită, în literatură
În fiecare septembrie, într-o străveche cetate din apropierea Padovei – Busiago Vecchio di Campo San Martino –, se celebrează “Festa delle mais” (Sărbătoarea porumbului).
Şi tot atunci are loc un inedit concurs de “Piatto con Polenta” (mâncare cu mămăligă), unde sunt etalate variate mâncăruri pe bază de făină de porumb şi metodele lor de preparare. Gastronomia tipică italiană numără peste 180 de mâncăruri de acest fel, cu o vechime de câteva secole. “Polenta” este “celebrată” şi dincolo de uşa bucătăriei, în proză, poezie şi teatru, de autori care au intrat de mult în conştiinţa publicului, precum Arrigo Boito, Lodovico Pastò, Carlo Goldoni şi Agno Berlese, în vreme ce Ulderico Bernardi o numeşte într-una dintre scrierile sale “illustrissima Signora Polenta” (ilustra doamnă Mămăligă). Mămăliga era însă şi “eroina” textelor populare, într-unul dintre clasicele “cântece de tavernă” venete vorbindu-se despre popularele “tociade” (tocăniţe, în dialect veneţian), care se serveau întingând în sosul lor bucăţi mari de mămăligă.
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 februarie 2008
O masă împărătească
Goldoni nu se sfieşte să-i atribuie Rosaurei şi calităţi de bună bucătăreasă, în actul I, scena 9 din “La dona di garbo” figurând o reţetă la fel de bine prezentată ca în cărţile de bucate. Este reţeta de polenta (mămăligă) din făină de porumb, care, la 250 de ani de la descoperirea Americii de către Columb, devenise foarte populară în Italia. În piesa lui Goldoni, Rosaura îi propune lui Arlechino o masă împărătească, pe banii stăpânilor, descriindu-i acestuia tehnologia preparării unei gustoase mămăligi.
Reţeta Rosaurei
Rosaura: “Ascultă, mai întâi aşteptăm să se ducă toată lumea la culcare, chiar şi nesuferitul de Brighella; apoi, tiptil-tiptil, mergem amândoi în bucătărie. Eu am pregătit totul. Facem focul, iar deasupra lui încălzim o căldare de apă. Când apa începe să fiarbă, punem ingredientele: mai întâi, o pulbere fină, ca de aur, numită făină galbenă (făină de porumb; “farina giala”, în original – n.n.); lăsăm în continuare să fiarbă la foc mic, amestecând compoziţia, circular şi în linie dreaptă, cu un băţ (melesteu – n.n.). Când amestecul s-a îngroşat, luăm găleata de pe foc şi, amândoi, cu o lingură, punem mâncarea într-o farfurie mare. Presărăm, deasupra, din abundenţă, «butirro» (termen napolitan, desemnând brânza din lapte de vacă – n.n.) proaspătă, grasă şi delicată, apoi radem peste aceasta altă brânză, şi mai grasă, de culoare galbenă (caşcaval – n.n.). Şi pe urmă? Pe urmă, Arlechino şi Rosaura, unul de o parte şi altul de cealaltă, fiecare cu câte o furculiţă în mână, ne vom pune în faţă câte două sau trei porţii din această mămăligă gustoasă şi vom mânca precum împăraţii. Şi pe urmă? Pe urmă voi aduce două sticle de vin preţios şi dulce şi amândoi ne vom bucura de viaţă, consumându-l pe tot. Cum ţi se pare planul meu, Arlechino?”
De pe plită, în literatură
În fiecare septembrie, într-o străveche cetate din apropierea Padovei – Busiago Vecchio di Campo San Martino –, se celebrează “Festa delle mais” (Sărbătoarea porumbului).
Şi tot atunci are loc un inedit concurs de “Piatto con Polenta” (mâncare cu mămăligă), unde sunt etalate variate mâncăruri pe bază de făină de porumb şi metodele lor de preparare. Gastronomia tipică italiană numără peste 180 de mâncăruri de acest fel, cu o vechime de câteva secole. “Polenta” este “celebrată” şi dincolo de uşa bucătăriei, în proză, poezie şi teatru, de autori care au intrat de mult în conştiinţa publicului, precum Arrigo Boito, Lodovico Pastò, Carlo Goldoni şi Agno Berlese, în vreme ce Ulderico Bernardi o numeşte într-una dintre scrierile sale “illustrissima Signora Polenta” (ilustra doamnă Mămăligă). Mămăliga era însă şi “eroina” textelor populare, într-unul dintre clasicele “cântece de tavernă” venete vorbindu-se despre popularele “tociade” (tocăniţe, în dialect veneţian), care se serveau întingând în sosul lor bucăţi mari de mămăligă.
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 februarie 2008
O cină pe “terra ferma”
Pusă în scenă la Teatrul San Luca în dificila stagiune 1753-1754, “Cameriera brillane” (Slujnica isteaţă) se aşază pe linia comediilor de vilegiatură, în care asistăm la evoluţia pe scară socială a servitoarei. În acest caz, Argentina sau “slujnica strălucitoare” urmează traseul ştiut al personajului goldonian de tip “serva padrone”, reuşind, până la sfârşitul piesei, să cucerească mâna bătrânului Pantalone.
Acţiunea se petrece nu departe de Veneţia, pe “terra ferma”, la Mestre, în casa de la ţară a lui Pantalone, unde familia acestuia se retrăsese peste vară. Asistăm la zgârcenia lui Pantalone, atent să nu risipească prea mult cu această călătorie, la certurile dintre cele două fiice ale lui şi la mofturile pretendenţilor acestora: Ottavio – decadent şi caraghios, altminteri un nobil scăpătat – şi Florindo – un bădăran tipic goldonian, făcând parte din clasa burgheză, dar având avantajul unei pungi groase.
În acest context şi anturaj, Argentina este o altă Mirandolină, capabilă să sucească minţile bărbaţilor şi să ajungă să-şi depăşească, până la finalul dramei, condiţia de slujnică.
Preparate din vânat
Dacă încercăm să aflăm, din acţiunea piesei, care sunt preferinţele gastronomice ale familiei veneţiene retrase, pentru o vreme, pe “terra ferma”, vom constata, de exemplu, că se mănâncă multe bucate din carne – inclusiv din vânat –, pregătite cu sosuri bogate. Vânatul cu pene (dată fiind şi apropierea apei) era la mare cinste, iar becaţinele păreau să ajungă cel mai des în oala de pe plită. Nu lipsesc de pe masă nici preparatele din carne de mistreţ, din care se pregătea, între altele, un stufat (“stufato” sau “stufadin”) delicios, cuvântul desemnând o carne în sos, pregătită prin fierbere lentă. Iată şi o reţetă de pe vremea când “Goldoni păşea pe pământ”: se ia carne, care se fierbe înăbuşit la foc potrivit spre mic. Mai înainte, carnea se marinează în vin cu legume. Se taie în bucăţi mai mici şi se aromează cu scorţişoară, cuişoare, nucşoară, coriandru, fenicul, mărar. Se pune într-un vas închis ermetic, care se aşază apoi într-un alt recipient cu apă caldă pus pe foc. Se lasă aşa, la bain-marie, câteva ore, până când carnea este bine făcută.
Torte venexiane
Tarte veneţiene
Tradiţia “tartelor” este comună şi altor regiuni italiene, dar putem spune că la Veneţia există cele mai multe variante, reţeta evoluând aici şi căpătând un plus de rafinament.
Se prepară un aluat de foitaj şi se pune într-o tavă, ridicându-se şi pe marginile ei, după care se aşază deasupra umplutura aflată la îndemână, pregătită din carne de vită tocată, din carne de păsări de curte sau vânat, din măruntaie, din legume, din brânză, din peşte etc.
Ingredientele se rad, se macină sau se toacă – după caz – şi se amestecă apoi cu pâine înmuiată în lapte, cu seminţe de pin sau de cedru (pentru carnea de vânat), cu fructe de mare (pentru peşte), dar şi cu moluşte sau crustacee, apoi cu ceapă şi cu vin. Se acoperă cu încă o foaie de aluat şi se dă la cuptor.
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 februarie 2008
Acţiunea se petrece nu departe de Veneţia, pe “terra ferma”, la Mestre, în casa de la ţară a lui Pantalone, unde familia acestuia se retrăsese peste vară. Asistăm la zgârcenia lui Pantalone, atent să nu risipească prea mult cu această călătorie, la certurile dintre cele două fiice ale lui şi la mofturile pretendenţilor acestora: Ottavio – decadent şi caraghios, altminteri un nobil scăpătat – şi Florindo – un bădăran tipic goldonian, făcând parte din clasa burgheză, dar având avantajul unei pungi groase.
În acest context şi anturaj, Argentina este o altă Mirandolină, capabilă să sucească minţile bărbaţilor şi să ajungă să-şi depăşească, până la finalul dramei, condiţia de slujnică.
Preparate din vânat
Dacă încercăm să aflăm, din acţiunea piesei, care sunt preferinţele gastronomice ale familiei veneţiene retrase, pentru o vreme, pe “terra ferma”, vom constata, de exemplu, că se mănâncă multe bucate din carne – inclusiv din vânat –, pregătite cu sosuri bogate. Vânatul cu pene (dată fiind şi apropierea apei) era la mare cinste, iar becaţinele păreau să ajungă cel mai des în oala de pe plită. Nu lipsesc de pe masă nici preparatele din carne de mistreţ, din care se pregătea, între altele, un stufat (“stufato” sau “stufadin”) delicios, cuvântul desemnând o carne în sos, pregătită prin fierbere lentă. Iată şi o reţetă de pe vremea când “Goldoni păşea pe pământ”: se ia carne, care se fierbe înăbuşit la foc potrivit spre mic. Mai înainte, carnea se marinează în vin cu legume. Se taie în bucăţi mai mici şi se aromează cu scorţişoară, cuişoare, nucşoară, coriandru, fenicul, mărar. Se pune într-un vas închis ermetic, care se aşază apoi într-un alt recipient cu apă caldă pus pe foc. Se lasă aşa, la bain-marie, câteva ore, până când carnea este bine făcută.
Torte venexiane
Tarte veneţiene
Tradiţia “tartelor” este comună şi altor regiuni italiene, dar putem spune că la Veneţia există cele mai multe variante, reţeta evoluând aici şi căpătând un plus de rafinament.
Se prepară un aluat de foitaj şi se pune într-o tavă, ridicându-se şi pe marginile ei, după care se aşază deasupra umplutura aflată la îndemână, pregătită din carne de vită tocată, din carne de păsări de curte sau vânat, din măruntaie, din legume, din brânză, din peşte etc.
Ingredientele se rad, se macină sau se toacă – după caz – şi se amestecă apoi cu pâine înmuiată în lapte, cu seminţe de pin sau de cedru (pentru carnea de vânat), cu fructe de mare (pentru peşte), dar şi cu moluşte sau crustacee, apoi cu ceapă şi cu vin. Se acoperă cu încă o foaie de aluat şi se dă la cuptor.
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 februarie 2008
O nouă Corallina
Goldoni oferă în “La Gastalda” (Guvernanta) o altă versiune a tradiţionalei cariere a personajului de tip “serva padrona” (slujnica stăpână), mutând acţiunea ce se petrecea de obicei la Veneţia în orăşelul Brenta. Corallina – unul dintre caracterele tipice ale teatrului inovator goldonian (slujnicuţa-eroină principală) – este de data aceasta “guvernantă” în casa lui Pantalone. Interesant este că Goldoni scrie o primă piesă cu acest nume în 1751 – cu un succes relativ – şi revine substanţial asupra textului în versiunea pentru tipar din 1755. Avem parte, aşadar, de un “diptic comic”, mai puţin uzual printre comediografii vremii şi, cu siguranţă, neobişnuit la Goldoni, care avea contract cu teatrul pentru minimum 12 piese pe an (la un moment dat, avea să scrie chiar 16 piese, în decursul a mai puţin de 12 luni), ceea ce făcea de multe ori ca textele sale să conţină mici informaţii contradictorii.
În zeamă de clapon
Ca toate femeile din comediile goldoniene, şi această Corallină este o bucătăreasă pricepută. Ea câştigă simpatia stăpânilor şi a curtezanilor (şi) datorită mâncărurilor pe care le pune dinainte, în sufrageria casei de la moşia din Brenta a neguţătorului veneţian Pantalone de’ Bisognosi.
Reţeta veche de “Zuppa d’erbe in brodo di capponi” (supă de verdeţuri în zeamă de clapon), pe care o savurează personajele o regăsim într-o carte de bucate a vremii: “Înhaţă un clapon crestat, nu foarte bătrân, adică de vârstă potrivită, nici prea tânăr, nici decrepit, pentru că cel tânăr nu are destulă carne, iar cel bătrân are carnea prea tare şi are nevoie de prea mult timp pentru a fierbe; cu toate acestea, se pregătesc mai degrabă supe decât alte preparate, iar supa de clapon fiind mai gustoasă decât cea din altă carne de pasăre”. Când se pregăteşte, este bine să ne asigurăm că am pus apă suficientă, pentru că nu iese la fel de gustoasă dacă îi adăugăm apă pe parcurs. Curăţă-l în interior şi taie-l în bucăţi. Dacă le vei cresta, va fi şi mai bine.
Pune aceste bucăţi de carne “într-o oală de teracotă smălţuită, care să nu aibă miros greu”, apoi toarnă apă cât să le acopere bine. Lasă să fiarbă la foc mic, spumuind de câte ori este nevoie. Când nu mai face spumă, acoperă cu un capac şi apoi pune oala în cuptor (în veacul al XVIII-lea, oala se aşeza în cuptor, cu o cărămidă pe capac, pentru ca să nu se ridice capacul din cauza fierberii). Lasă să fiarbă, la foc mic, aproximativ 3 ore, mărind timpul de fierbere în funcţie de vârsta claponului. Pentru a fi gustos, trebuie ca apa în care a fiert să scadă cu o treime. Zeama în care s-a făcut claponul va fi folosită pentru a pregăti supa de legume. Ingredientele cele mai folosite azi sunt: ceapa, ţelina, morcovul, dar şi alte legume de sezon, precum varza, conopida, napii etc. După ce au fiert legumele, zeama se strecoară şi se aduce la masă cu felii de pâine, bucăţi de carne de clapon şi brânză “grana padano” rasă, în vreme ce carnea claponului se serveşte după supă, ca fel secundar.
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 februarie 2008
În zeamă de clapon
Ca toate femeile din comediile goldoniene, şi această Corallină este o bucătăreasă pricepută. Ea câştigă simpatia stăpânilor şi a curtezanilor (şi) datorită mâncărurilor pe care le pune dinainte, în sufrageria casei de la moşia din Brenta a neguţătorului veneţian Pantalone de’ Bisognosi.
Reţeta veche de “Zuppa d’erbe in brodo di capponi” (supă de verdeţuri în zeamă de clapon), pe care o savurează personajele o regăsim într-o carte de bucate a vremii: “Înhaţă un clapon crestat, nu foarte bătrân, adică de vârstă potrivită, nici prea tânăr, nici decrepit, pentru că cel tânăr nu are destulă carne, iar cel bătrân are carnea prea tare şi are nevoie de prea mult timp pentru a fierbe; cu toate acestea, se pregătesc mai degrabă supe decât alte preparate, iar supa de clapon fiind mai gustoasă decât cea din altă carne de pasăre”. Când se pregăteşte, este bine să ne asigurăm că am pus apă suficientă, pentru că nu iese la fel de gustoasă dacă îi adăugăm apă pe parcurs. Curăţă-l în interior şi taie-l în bucăţi. Dacă le vei cresta, va fi şi mai bine.
Pune aceste bucăţi de carne “într-o oală de teracotă smălţuită, care să nu aibă miros greu”, apoi toarnă apă cât să le acopere bine. Lasă să fiarbă la foc mic, spumuind de câte ori este nevoie. Când nu mai face spumă, acoperă cu un capac şi apoi pune oala în cuptor (în veacul al XVIII-lea, oala se aşeza în cuptor, cu o cărămidă pe capac, pentru ca să nu se ridice capacul din cauza fierberii). Lasă să fiarbă, la foc mic, aproximativ 3 ore, mărind timpul de fierbere în funcţie de vârsta claponului. Pentru a fi gustos, trebuie ca apa în care a fiert să scadă cu o treime. Zeama în care s-a făcut claponul va fi folosită pentru a pregăti supa de legume. Ingredientele cele mai folosite azi sunt: ceapa, ţelina, morcovul, dar şi alte legume de sezon, precum varza, conopida, napii etc. După ce au fiert legumele, zeama se strecoară şi se aduce la masă cu felii de pâine, bucăţi de carne de clapon şi brânză “grana padano” rasă, în vreme ce carnea claponului se serveşte după supă, ca fel secundar.
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 februarie 2008
Masă pentru doi stăpâni
Lumea “e o carte frumoasă. Dar nu foloseşte la nimic celui care nu ştie să citească”, scria, în Memoriile sale, Carlo Goldoni. Spiritul de observaţie l-a ajutat să descopere, la Veneţia, unde a locuit până la 55 de ani, o lume în schimbare. Secolul al XVIII-lea marca decăderea nobilei cetăţi a dogilor, sub asaltul înnoirilor burgheze venite dinspre Terra Ferma. Personajele comediilor goldoniene probează această dezagregare printr-un comportament versatil şi contradictoriu.
În “Slugă la doi stăpâni”, canavasul e simplu: Truffaldino-Arlechin, adevărat valet al Commediei dell’arte, mincinos, stupid şi viclean, neîndemânatic şi acrobat, se pune în serviciul unei femei deghizate în bărbat şi în cel al logodnicului acesteia, pe care ea îl credea mort. De aici, o cascadă de qui-pro-quo-uri şi de bufonerii.
Redactată în întregime în 1753, piesa este una dintre cele mai renumite ale autorului veneţian. Ea reprezintă un omagiu adus Commediei dell’arte şi un prim pas către reforma teatrului de comedie şi a artei dramatice, în general. Talentul lui Goldoni atinge marea virtuozitate când Truffaldino – reminiscenţă a servitorului din comedia antică şi care nu reuşeşte niciodată să mănânce pe măsura poftei sale – trebuie să servească de mâncare, într-un balet ameţitor, celor doi stăpâni în acelaşi timp.
Preferinţe şi mofturi
Motivele culinare abundă în această comedie de situaţii. Pantalone cere de mâncare hangiului Brighella “ceva gustos, cu zeamă”, ca să poată înmuia miez de pâine; “să întingă”, am spune noi azi. Este, cu siguranţă, acel ”intìngolo”, o tocăniţă subţire veneţiană, care se gătea în toate hanurile din secolul lui Goldoni. Un alt personaj, Beatrice, solicită o masă mai bogată, cu cinci sau şase feluri, “da, gustoase!”, moft care îi prilejuieşte lui Truffaldino următoarea remarcă: “O masă bună nu înseamnă multe feluri de mâncare, ci modul în care sunt servite, căci mult mai mult preţuieşte buna dispoziţie decât un munte de bucate”.
Valetul şi hangiul
La rândul său, Brighella ne spune care era, în secolul al XVIII-lea, norma culinară în hanurile veneţiene: “Pentru două persoane voi servi două rânduri de câte patru feluri fiecare... La început supă, pe urmă friptură, rasol şi un fricandò”. Să menţionăm că, la Veneţia, supa se servea la sfârşitul mesei, nu la început, aşa cum avea să facă Truffaldino o cuvenită rectificare a meniului lui Brighella. Tot aşa cum, despre fricandò, cel din urmă se străduieşte să ne explice că este “o mâncare franţuzească, cu sos, straşnic de gustoasă”. La felul doi, Brighella propune “grătar, salată, plăcintă cu carne şi o budincă”, pe ultima prezentând-o drept “mâncare englezească”.
Al nouălea cer
O adevărată competiţie intervine între Truffaldino şi Brighella atunci când este vorba de a aşeza, la locul cuvenit, mâncărurile pe masă, pentru că, spune arlechinul, ”hangiii se pricep numai la gătit, nu şi la servit”… O indicaţie a lui Goldoni din actul II, scena 14, precizează că Truffaldino “scoate o lingură din buzunar şi gustă supa”. Obiceiul nu pare atât de bizar, având în vedere că, în veacul al XVIII-lea, lingura se plia, ca şi cuţitul, şi se purta, tot timpul zilei, “la costum”.
Cât despre vin, cel de Burgundia pare a fi, în timpul lui Goldoni, cel mai căutat, pentru că, spun personajele sale, “te face să te simţi în al nouălea cer!”…
Carne pastizzada
Carne coaptă
Ia o bucată de carne roşie şi marineaz-o în vin aromatizat cu usturoi, ceapă, morcov, ţelină, rozmarin, salvie, cimbru, dafin, maghiran, dar şi cu scorţişoară, cuişoare şi nucşoară. După ce e marinată, rumeneşte-o în puţin ulei şi slănină topită, apoi acoper-o cu lichidul din marinată, adu la fierbere, după care dă vasul la cuptor, la foc mic şi lasă carnea să se coacă încet, cu vasul acoperit, timp de câteva ore. Când carnea este bine coaptă, iar zeama a scăzut, o scoţi, o porţionezi şi o aduci la masă cu o parte din sosul rămas în vasul în care a fost pregătită. Pentru carnea coaptă astfel e de preferat să se folosească o singură bucată de carne. Dacă se taie în bucăţi mai mici, acestea se vor “topi” în timpul coacerii, obţinându-se un preparat păstos, mai gros şi foarte gustos.
Fricandò
Fricando
Este de fapt un stufat obţinut adesea dintr-o bucată de carne de viţel, învelită cu felii subţiri de slănină sau pancetta. Toacă mărunt ceapă şi usturoi şi prăjeşte acest amestec în ulei şi în unt. Rumeneşte apoi carnea de vită şi toarnă peste ea vin alb. Adaugă cubuleţe de ţelină şi morcovi, o ramură de pătrunjel, câteva frunze proaspete de dafin, un vârf de cuţit de pudră de scorţişoară, cuişoare bine pisate şi nucşoară rasă. Toarnă o ceşcuţă de apă caldă, sărează după gust şi lasă să scadă la cuptor, la foc mic, cu vasul acoperit. Când carnea este gata, taie-o în felii şi adu-o la masă cât încă este caldă, cu garnitură de spanac sau de mazăre.
Bollito
Fiertură
Acest fel de mâncare era foarte răspândit în bucătările burgheze veneţiene din secolul al XVIII-lea. Se pregătea cu diverse tipuri de carne, dar în special cu clapon, pui, curcan, piept şi cap de viţel, berbec castrat sau oaie.
Iată reţeta: se scufundă carnea, cu câteva bucăţi de os, într-o oală cu apă rece, aromată cu o ceapă înţepată cu două cuişoare, o ramură de ţelină, câţiva morcovi, câteva fire de pătrunjel şi un căţel de usturoi. Odată fiartă, carnea se sărează şi se păstrează la cald într-o oală de aramă, cufundată într-un vas cu apă caldă. În momentul servirii, carnea se taie bucăţi şi se aduce la masă împreună cu diferite sosuri.
Polpette di carne
Chifteluţe din carne
Ia carne fiartă dinainte şi răcită, mărunţeşte-o bine şi adaugă-i pâine înmuiată în supă. Mai pune apoi un pic de grăsime, un praf de scorţişoară, un vârf de cuţit de zahăr, pătrunjel tocat şi leagă totul cu un ou. Când această compoziţie e bine amestecată, formează din ea chifteluţe de forma şi de dimensiunea unei nuci sau puţin mai mari. Presează-le puţin deasupra şi dedesubt, trece-le prin pesmet şi prăjeşte-le într-un amestec de ulei şi unt. Apoi, mai poţi pregăti chifteluţe şi din carne crudă, tocată mărunt şi amestecată cu usturoi zdrobit, ceapă şi pătrunjel, un praf de scorţişoară şi sare. Frământă bine compoziţia, pentru a se amesteca toate ingredientele, apoi pregăteşte chifteluţele ca mai sus, trece-le prin făină şi prăjeşte-le în ulei ori altă grăsime sau fierbe-le în zeamă de supă.
Budino
Budincă
Prepară o compoziţie omogenă şi fluidă din gălbenuşuri de ou, zahăr, făină cernută, lapte şi ciocolată rasă, amestecate împreună. Pune-o pe foc şi las-o să se îngroaşe, apoi vars-o într-o formă, îmbogăţeşte-i gustul cu puţin lichior mai slab, amestecă din nou şi pune-o la rece până în momentul servirii. Răstoarnă atunci budinca pe un platou sau pe o farfurie şi adu-o la masă.
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 februarie 2008
În “Slugă la doi stăpâni”, canavasul e simplu: Truffaldino-Arlechin, adevărat valet al Commediei dell’arte, mincinos, stupid şi viclean, neîndemânatic şi acrobat, se pune în serviciul unei femei deghizate în bărbat şi în cel al logodnicului acesteia, pe care ea îl credea mort. De aici, o cascadă de qui-pro-quo-uri şi de bufonerii.
Redactată în întregime în 1753, piesa este una dintre cele mai renumite ale autorului veneţian. Ea reprezintă un omagiu adus Commediei dell’arte şi un prim pas către reforma teatrului de comedie şi a artei dramatice, în general. Talentul lui Goldoni atinge marea virtuozitate când Truffaldino – reminiscenţă a servitorului din comedia antică şi care nu reuşeşte niciodată să mănânce pe măsura poftei sale – trebuie să servească de mâncare, într-un balet ameţitor, celor doi stăpâni în acelaşi timp.
Preferinţe şi mofturi
Motivele culinare abundă în această comedie de situaţii. Pantalone cere de mâncare hangiului Brighella “ceva gustos, cu zeamă”, ca să poată înmuia miez de pâine; “să întingă”, am spune noi azi. Este, cu siguranţă, acel ”intìngolo”, o tocăniţă subţire veneţiană, care se gătea în toate hanurile din secolul lui Goldoni. Un alt personaj, Beatrice, solicită o masă mai bogată, cu cinci sau şase feluri, “da, gustoase!”, moft care îi prilejuieşte lui Truffaldino următoarea remarcă: “O masă bună nu înseamnă multe feluri de mâncare, ci modul în care sunt servite, căci mult mai mult preţuieşte buna dispoziţie decât un munte de bucate”.
Valetul şi hangiul
La rândul său, Brighella ne spune care era, în secolul al XVIII-lea, norma culinară în hanurile veneţiene: “Pentru două persoane voi servi două rânduri de câte patru feluri fiecare... La început supă, pe urmă friptură, rasol şi un fricandò”. Să menţionăm că, la Veneţia, supa se servea la sfârşitul mesei, nu la început, aşa cum avea să facă Truffaldino o cuvenită rectificare a meniului lui Brighella. Tot aşa cum, despre fricandò, cel din urmă se străduieşte să ne explice că este “o mâncare franţuzească, cu sos, straşnic de gustoasă”. La felul doi, Brighella propune “grătar, salată, plăcintă cu carne şi o budincă”, pe ultima prezentând-o drept “mâncare englezească”.
Al nouălea cer
O adevărată competiţie intervine între Truffaldino şi Brighella atunci când este vorba de a aşeza, la locul cuvenit, mâncărurile pe masă, pentru că, spune arlechinul, ”hangiii se pricep numai la gătit, nu şi la servit”… O indicaţie a lui Goldoni din actul II, scena 14, precizează că Truffaldino “scoate o lingură din buzunar şi gustă supa”. Obiceiul nu pare atât de bizar, având în vedere că, în veacul al XVIII-lea, lingura se plia, ca şi cuţitul, şi se purta, tot timpul zilei, “la costum”.
Cât despre vin, cel de Burgundia pare a fi, în timpul lui Goldoni, cel mai căutat, pentru că, spun personajele sale, “te face să te simţi în al nouălea cer!”…
Carne pastizzada
Carne coaptă
Ia o bucată de carne roşie şi marineaz-o în vin aromatizat cu usturoi, ceapă, morcov, ţelină, rozmarin, salvie, cimbru, dafin, maghiran, dar şi cu scorţişoară, cuişoare şi nucşoară. După ce e marinată, rumeneşte-o în puţin ulei şi slănină topită, apoi acoper-o cu lichidul din marinată, adu la fierbere, după care dă vasul la cuptor, la foc mic şi lasă carnea să se coacă încet, cu vasul acoperit, timp de câteva ore. Când carnea este bine coaptă, iar zeama a scăzut, o scoţi, o porţionezi şi o aduci la masă cu o parte din sosul rămas în vasul în care a fost pregătită. Pentru carnea coaptă astfel e de preferat să se folosească o singură bucată de carne. Dacă se taie în bucăţi mai mici, acestea se vor “topi” în timpul coacerii, obţinându-se un preparat păstos, mai gros şi foarte gustos.
Fricandò
Fricando
Este de fapt un stufat obţinut adesea dintr-o bucată de carne de viţel, învelită cu felii subţiri de slănină sau pancetta. Toacă mărunt ceapă şi usturoi şi prăjeşte acest amestec în ulei şi în unt. Rumeneşte apoi carnea de vită şi toarnă peste ea vin alb. Adaugă cubuleţe de ţelină şi morcovi, o ramură de pătrunjel, câteva frunze proaspete de dafin, un vârf de cuţit de pudră de scorţişoară, cuişoare bine pisate şi nucşoară rasă. Toarnă o ceşcuţă de apă caldă, sărează după gust şi lasă să scadă la cuptor, la foc mic, cu vasul acoperit. Când carnea este gata, taie-o în felii şi adu-o la masă cât încă este caldă, cu garnitură de spanac sau de mazăre.
Bollito
Fiertură
Acest fel de mâncare era foarte răspândit în bucătările burgheze veneţiene din secolul al XVIII-lea. Se pregătea cu diverse tipuri de carne, dar în special cu clapon, pui, curcan, piept şi cap de viţel, berbec castrat sau oaie.
Iată reţeta: se scufundă carnea, cu câteva bucăţi de os, într-o oală cu apă rece, aromată cu o ceapă înţepată cu două cuişoare, o ramură de ţelină, câţiva morcovi, câteva fire de pătrunjel şi un căţel de usturoi. Odată fiartă, carnea se sărează şi se păstrează la cald într-o oală de aramă, cufundată într-un vas cu apă caldă. În momentul servirii, carnea se taie bucăţi şi se aduce la masă împreună cu diferite sosuri.
Polpette di carne
Chifteluţe din carne
Ia carne fiartă dinainte şi răcită, mărunţeşte-o bine şi adaugă-i pâine înmuiată în supă. Mai pune apoi un pic de grăsime, un praf de scorţişoară, un vârf de cuţit de zahăr, pătrunjel tocat şi leagă totul cu un ou. Când această compoziţie e bine amestecată, formează din ea chifteluţe de forma şi de dimensiunea unei nuci sau puţin mai mari. Presează-le puţin deasupra şi dedesubt, trece-le prin pesmet şi prăjeşte-le într-un amestec de ulei şi unt. Apoi, mai poţi pregăti chifteluţe şi din carne crudă, tocată mărunt şi amestecată cu usturoi zdrobit, ceapă şi pătrunjel, un praf de scorţişoară şi sare. Frământă bine compoziţia, pentru a se amesteca toate ingredientele, apoi pregăteşte chifteluţele ca mai sus, trece-le prin făină şi prăjeşte-le în ulei ori altă grăsime sau fierbe-le în zeamă de supă.
Budino
Budincă
Prepară o compoziţie omogenă şi fluidă din gălbenuşuri de ou, zahăr, făină cernută, lapte şi ciocolată rasă, amestecate împreună. Pune-o pe foc şi las-o să se îngroaşe, apoi vars-o într-o formă, îmbogăţeşte-i gustul cu puţin lichior mai slab, amestecă din nou şi pune-o la rece până în momentul servirii. Răstoarnă atunci budinca pe un platou sau pe o farfurie şi adu-o la masă.
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 februarie 2008
Pe cărările Carnavalului
Piesa “Chi la fa l’aspetta” (“După faptă, şi răsplată”) s-a jucat prima dată la 15 ianuarie 1765, la Teatrul San Luca din Veneţia, cu titlul sugestiv “Cărările Carnavalului”, după ce Goldoni plecase definitiv la Paris (1761). Comedia nu a avut succes în oraşul dogilor, poate şi pentru că gloria Carnavalului începea deja să asfinţească, o dată cu Republica Veneţiană.
Timpul Carnavalului
Sărbătorile şi divertismentul aveau un rol important la Veneţia. În timpul Carnavalului, bogatul ori săracul purta mască. Acest anonimat le dădea foarte multă libertate. Travestiurile sunt, de altfel, frecvente şi se inspiră din “Commedia dell’arte”. Personaje-le-tip sunt uşor de recunoscut: Arlechino, valetul leneş, sărac şi mereu flămând, e o celebritate a teatrului acelui veac; Colombina reprezintă o servitoare maliţioasă; Brighella – un servitor viclean; Pantalone – bătrânul bogat şi avar. La Veneţia se poartă mască în tot timpul Carnavalului, dar şi în viaţa cotidiană. Ieşi mascat pentru a merge la “ridotto” (adunarea publică), la Carnaval, la cafenea, la teatru, în societate. Şi astăzi, cuplurile mascate care se aşază la masă, în restaurant, reprezintă o atracţie pentru turişti. În faţa lor stă, adesea, la orele prânzului, porţia de raţă friptă (“anatra arrosto”), mâncare descrisă şi de Goldoni în “După faptă, şi răsplată”.
O reţetă “antică”
“Ia o raţă curăţată, taie-i gâtul şi aruncă-l cât colo; sărează raţa în interior, presară şi puţine condimente dulci, apoi pune înăuntru două cepe. Coase, sus şi jos, cele două deschizături”, aşa începe reţetarul din settecento. Las-o apoi să fiarbă o jumătate de oră în oala plină cu zeamă de carne, pregătită dinainte. Apoi scoate-o din zeamă şi pune-o pe foc. Ia trei cepe şi pune-le în zeamă. Presară piper şi pune zeama sub frigare, lăsând-o să scadă în timp ce raţa se coace. Când ceapa e coaptă, toarnă peste ea o jumătate de pahar de vin alb şi lasă să fiarbă puţin acest sos, stropind raţa cu el, până când se termină de fript. Când vrei să dai raţa la masă, stropeşte-o cu sosul din vasul de dedesubt şi presară-i verdeaţă împrejur.
Fricassea
Fricasă
“Fricassea” – în dialect veneţian, ”fracases” – în cel toscan. Este o versiune italiană a francezului ”fricasse”, cuvânt care în vechime indica o fiertură din păsări de curte sau din altă carne, ori chiar din peşte sau legume. Mai poate desemna şi un preparat cu sos alb, pe bază de carne de pasăre, de vită sau chiar de miel.
Pe la anul 1700, reţeta presupunea să se taie în bucăţi carnea indicată, să se rumenească şi să se aromeze cu diverse condimente, lăsându-se să se coacă la foc mic şi având grijă să nu se închidă prea mult la culoare. Apoi, după ce s-au rumenit bine, bucăţile de carne erau scoase, trecute prin făină, după care erau acoperite cu un fond alb (o supă foarte concentrată, preparată din carne), lăsată să mai fiarbă puţin, sosul fiind apoi legat cu ouă şi lămâie, eventual cu smântână. Se obţinea astfel un preparat cremos, care se aducea la masă cu garnitură de ceapă glasată, cu ciuperci înăbuşite. Astăzi, garnitura uzuală o reprezintă însă cartofii fierţi.
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 februarie 2008
Timpul Carnavalului
Sărbătorile şi divertismentul aveau un rol important la Veneţia. În timpul Carnavalului, bogatul ori săracul purta mască. Acest anonimat le dădea foarte multă libertate. Travestiurile sunt, de altfel, frecvente şi se inspiră din “Commedia dell’arte”. Personaje-le-tip sunt uşor de recunoscut: Arlechino, valetul leneş, sărac şi mereu flămând, e o celebritate a teatrului acelui veac; Colombina reprezintă o servitoare maliţioasă; Brighella – un servitor viclean; Pantalone – bătrânul bogat şi avar. La Veneţia se poartă mască în tot timpul Carnavalului, dar şi în viaţa cotidiană. Ieşi mascat pentru a merge la “ridotto” (adunarea publică), la Carnaval, la cafenea, la teatru, în societate. Şi astăzi, cuplurile mascate care se aşază la masă, în restaurant, reprezintă o atracţie pentru turişti. În faţa lor stă, adesea, la orele prânzului, porţia de raţă friptă (“anatra arrosto”), mâncare descrisă şi de Goldoni în “După faptă, şi răsplată”.
O reţetă “antică”
“Ia o raţă curăţată, taie-i gâtul şi aruncă-l cât colo; sărează raţa în interior, presară şi puţine condimente dulci, apoi pune înăuntru două cepe. Coase, sus şi jos, cele două deschizături”, aşa începe reţetarul din settecento. Las-o apoi să fiarbă o jumătate de oră în oala plină cu zeamă de carne, pregătită dinainte. Apoi scoate-o din zeamă şi pune-o pe foc. Ia trei cepe şi pune-le în zeamă. Presară piper şi pune zeama sub frigare, lăsând-o să scadă în timp ce raţa se coace. Când ceapa e coaptă, toarnă peste ea o jumătate de pahar de vin alb şi lasă să fiarbă puţin acest sos, stropind raţa cu el, până când se termină de fript. Când vrei să dai raţa la masă, stropeşte-o cu sosul din vasul de dedesubt şi presară-i verdeaţă împrejur.
Fricassea
Fricasă
“Fricassea” – în dialect veneţian, ”fracases” – în cel toscan. Este o versiune italiană a francezului ”fricasse”, cuvânt care în vechime indica o fiertură din păsări de curte sau din altă carne, ori chiar din peşte sau legume. Mai poate desemna şi un preparat cu sos alb, pe bază de carne de pasăre, de vită sau chiar de miel.
Pe la anul 1700, reţeta presupunea să se taie în bucăţi carnea indicată, să se rumenească şi să se aromeze cu diverse condimente, lăsându-se să se coacă la foc mic şi având grijă să nu se închidă prea mult la culoare. Apoi, după ce s-au rumenit bine, bucăţile de carne erau scoase, trecute prin făină, după care erau acoperite cu un fond alb (o supă foarte concentrată, preparată din carne), lăsată să mai fiarbă puţin, sosul fiind apoi legat cu ouă şi lămâie, eventual cu smântână. Se obţinea astfel un preparat cremos, care se aducea la masă cu garnitură de ceapă glasată, cu ciuperci înăbuşite. Astăzi, garnitura uzuală o reprezintă însă cartofii fierţi.
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 februarie 2008
Cafeneaua de la Podu’ Lupului
Dacă, prin absurd, i s-ar pierde, într-o zi, opera scrisă, posteritatea lui Goldoni ar fi asigurată, la Veneţia, de urmele lăsate prin cartierele oraşului lagunar. Palate, case, bodegi şi cafenele poartă şi-acum semnul nobil al trecerii lui. Nu departe de inima Serenissimei se găseşte fosta “Cafeneaua de la Podu’ Lupului” (denumită aşa după numele unei vechi familii cu numele Lovo, care, în dialect, înseamnă “lup”). Aici, Goldoni şi prietenii lui de la Teatrul San Luca obişnuiau să-şi dea întâlnire şi să stea, ore întregi, la discuţii. În răstimp, el observa scene din viaţa cotidiană, pe care le transpunea apoi în comedii.
În 1750, Goldoni termina “La Bottega del Caffé” (Cafeneaua), piesă al cărei unic decor este o cafenea. Aici se dezvăluie cosmosul emblematic goldonian, populat cu personaje bune şi rele, întotdeauna în confruntare, cu o lume de mici burghezi cu mici vicii şi mici virtuţi. Elementul culinar omniprezent îl reprezintă cafeaua, care trebuie să fie proaspătă. Rodolfo, proprietarul cafenelei, îi spune, de exemplu, servitorului său, Trappola: “Hai, du-te şi prăjeşte cafeaua, s-o facem proaspătă!”. Trappola: “Pun peste drojdia de-aseară?”. Rodolfo: “Nu, fă-o cum trebuie!…”
Miza jocului: o ciocolată
Pe lângă cafea, veneţienii din timpul lui Goldoni prinseseră gust şi pentru ciocolata caldă. Un alt personaj din “Bottega del Caffé”, Eugenio, o întreabă pe frumoasa Lisaura, care refuză să bea ciocolata la bodegă: “Aveţi ciocolată bună, acasă?”. La care aceasta răspunde cu mândrie: “Drept să spun, foarte bună. Slujnica mea o face minunat!”.
Probabil că această băutură devenise foarte preţioasă în secolul al XVIII-lea, încât servea ca miză la jocurile de noroc. Leandro, de exemplu, din aceeaşi piesă, îi propune partenerului său, Eugenio: “Să jucăm pe o ciocolată caldă!”. Eugenio mai se dă, mai nu se lasă: “Nu prea am chef”. Leandro: “Pe o ciocolată, te rog!”; pentru ca, în final, Eugenio să cedeze: “Fie, pe o ciocolată. Jucăm!”. Astăzi, în Bottega del Caffé se află “Caffé del Doge”, care serveşte renumita cafea veneţiană, în ale cărei boabe prăjite se strecoară, subtil, şi o aromă de… Goldoni.
Cioccolata
Ciocolată
Pentru prepararea acestei băuturi, care era la modă în Veneţia anilor 1700, pentru o jumătate de litru de apă caldă trebuie să tai în bucăţele 200 g ciocolată, pe care să o pui să se topească, să-i adaugi 50 g zahăr, o lingură rasă de amidon, o linguriţă de scorţişoară şi puţină vanilie. Când compoziţia este aproape gata, adaugă-i un praf de sare şi adu-o la fierbere, amestecând întruna şi menţinând clocotul timp de 4-5 minute. Serveşte-o întotdeauna fierbinte, în căni elegante.
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 februarie 2008
În 1750, Goldoni termina “La Bottega del Caffé” (Cafeneaua), piesă al cărei unic decor este o cafenea. Aici se dezvăluie cosmosul emblematic goldonian, populat cu personaje bune şi rele, întotdeauna în confruntare, cu o lume de mici burghezi cu mici vicii şi mici virtuţi. Elementul culinar omniprezent îl reprezintă cafeaua, care trebuie să fie proaspătă. Rodolfo, proprietarul cafenelei, îi spune, de exemplu, servitorului său, Trappola: “Hai, du-te şi prăjeşte cafeaua, s-o facem proaspătă!”. Trappola: “Pun peste drojdia de-aseară?”. Rodolfo: “Nu, fă-o cum trebuie!…”
Miza jocului: o ciocolată
Pe lângă cafea, veneţienii din timpul lui Goldoni prinseseră gust şi pentru ciocolata caldă. Un alt personaj din “Bottega del Caffé”, Eugenio, o întreabă pe frumoasa Lisaura, care refuză să bea ciocolata la bodegă: “Aveţi ciocolată bună, acasă?”. La care aceasta răspunde cu mândrie: “Drept să spun, foarte bună. Slujnica mea o face minunat!”.
Probabil că această băutură devenise foarte preţioasă în secolul al XVIII-lea, încât servea ca miză la jocurile de noroc. Leandro, de exemplu, din aceeaşi piesă, îi propune partenerului său, Eugenio: “Să jucăm pe o ciocolată caldă!”. Eugenio mai se dă, mai nu se lasă: “Nu prea am chef”. Leandro: “Pe o ciocolată, te rog!”; pentru ca, în final, Eugenio să cedeze: “Fie, pe o ciocolată. Jucăm!”. Astăzi, în Bottega del Caffé se află “Caffé del Doge”, care serveşte renumita cafea veneţiană, în ale cărei boabe prăjite se strecoară, subtil, şi o aromă de… Goldoni.
Cioccolata
Ciocolată
Pentru prepararea acestei băuturi, care era la modă în Veneţia anilor 1700, pentru o jumătate de litru de apă caldă trebuie să tai în bucăţele 200 g ciocolată, pe care să o pui să se topească, să-i adaugi 50 g zahăr, o lingură rasă de amidon, o linguriţă de scorţişoară şi puţină vanilie. Când compoziţia este aproape gata, adaugă-i un praf de sare şi adu-o la fierbere, amestecând întruna şi menţinând clocotul timp de 4-5 minute. Serveşte-o întotdeauna fierbinte, în căni elegante.
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 februarie 2008
Femeile lui Goldoni
Triumf la Teatrul San Luca în toamna anului 1755! După insuccesul cu “Buona famiglia”, Goldoni revine în forţă cu “Le donne de casa soa” (“Femeile din casa lui”) povestea a două “gospodine” veneţiene, pe numele lor Anzola şi Betta. În centrul acţiunii se află “ofurile din amor” ale pretendenţilor celor două “siore” (domnişoare, în dialect). Checca este sărac, în vreme ce Tonino este un timid, care nu îndrăzneşte să-l înfrunte pe unchiul iubitei sale. Isidoro ar fi poftit – ca orice cap de familie din mica burghezie veneţiană – un măritiş mai profitabil pentru nubilele sale nepoate. Datorită inteligenţei celor două femei, până la urmă, căsătoria se celebrează, iar comedia are un final fericit.
Independente sau vestale
În operea lui Goldoni predomină femeile, care aparţin tuturor straturilor sociale. Protagonista goldoniană este, în esenţă, o femeie de spirit, plină de cutezanţă, deschisă. În vreme ce universul casnic în care evoluează o bună parte dintre “femeile lui Goldoni” este o lume închisă, unde, virtual, stăpâna casei ar trebui să aibă rolul de vestală, păzitoare a focului sacru, care merită tot respectul semenilor, dar şi care depinde total de soţul său. Comicul se naşte adeseori din contradicţiile care apar între aceste două viziuni. Interesant la comediograful veneţian este faptul că, pentru el, întotdeauna “la madre di famiglia” este reprezentată de o femeie de o moralitate netăgăduită, foarte umană, care reacţionează împotriva tiraniei patriarhale. Fără însă a nega prezenţa, la Goldoni, a trăsăturilor cert “feministe” ale multora dintre personajele sale, totuşi distribuţia rolurilor în piesele lui este astfel făcută încât să fie accentuată superioritatea bărbatului în raporturile conjugale.
Gospodinele
Oricât de independente şi de pline de cutezanţă ar fi, protagonistele teatrului goldonian nu uită câteva dintre gesturile, ritualurile şi îndatoririle fireşti ale femeilor acelui timp. Bucătăria rămâne, pentru ele, un altar în care oficiază în postura de preotese. Într-o Veneţie al cărei timp de glorie se apropia de epilog – după ce secole întregi fusese “centrul lumilor cunoscute”, “cetatea emblematică”, “punctul nodal între Orient şi Occident” –, şi gastronomia locală simte din plin “vântul schimbării”. Femeile goldoniene glisează discret, între reţetele clasice, tipice pentru Cetatea Dogilor, şi “le mode di Francia”, pe care însă le adaptează condiţiilor speciale ale oraşului lagunar.
Potrìda di finocchietti
Fiertură de fenicul
Curăţă feniculul, taie-l felii, fierbe-l, apoi scoate-l din zeamă şi lasă-l să se răcească. Trece-l prin făină, apoi prăjeşte-l în unt fierbinte, în care mai adaugi usturoi zdrobit, ceapă tocată şi felii subţiri de măduvă de vită. Stropeşte cu puţină zeamă de carne şi condimentează cu ierburi aromatice măcinate şi cu nucşoară rasă. Poţi folosi, în loc de zeamă de carne, lapte. De asemenea, pe lângă fenicul mai poţi pune funduri de anghinare, numite în dialect “cilene”, dar şi napi, gulii sau cartofi.
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 februarie 2008
Independente sau vestale
În operea lui Goldoni predomină femeile, care aparţin tuturor straturilor sociale. Protagonista goldoniană este, în esenţă, o femeie de spirit, plină de cutezanţă, deschisă. În vreme ce universul casnic în care evoluează o bună parte dintre “femeile lui Goldoni” este o lume închisă, unde, virtual, stăpâna casei ar trebui să aibă rolul de vestală, păzitoare a focului sacru, care merită tot respectul semenilor, dar şi care depinde total de soţul său. Comicul se naşte adeseori din contradicţiile care apar între aceste două viziuni. Interesant la comediograful veneţian este faptul că, pentru el, întotdeauna “la madre di famiglia” este reprezentată de o femeie de o moralitate netăgăduită, foarte umană, care reacţionează împotriva tiraniei patriarhale. Fără însă a nega prezenţa, la Goldoni, a trăsăturilor cert “feministe” ale multora dintre personajele sale, totuşi distribuţia rolurilor în piesele lui este astfel făcută încât să fie accentuată superioritatea bărbatului în raporturile conjugale.
Gospodinele
Oricât de independente şi de pline de cutezanţă ar fi, protagonistele teatrului goldonian nu uită câteva dintre gesturile, ritualurile şi îndatoririle fireşti ale femeilor acelui timp. Bucătăria rămâne, pentru ele, un altar în care oficiază în postura de preotese. Într-o Veneţie al cărei timp de glorie se apropia de epilog – după ce secole întregi fusese “centrul lumilor cunoscute”, “cetatea emblematică”, “punctul nodal între Orient şi Occident” –, şi gastronomia locală simte din plin “vântul schimbării”. Femeile goldoniene glisează discret, între reţetele clasice, tipice pentru Cetatea Dogilor, şi “le mode di Francia”, pe care însă le adaptează condiţiilor speciale ale oraşului lagunar.
Potrìda di finocchietti
Fiertură de fenicul
Curăţă feniculul, taie-l felii, fierbe-l, apoi scoate-l din zeamă şi lasă-l să se răcească. Trece-l prin făină, apoi prăjeşte-l în unt fierbinte, în care mai adaugi usturoi zdrobit, ceapă tocată şi felii subţiri de măduvă de vită. Stropeşte cu puţină zeamă de carne şi condimentează cu ierburi aromatice măcinate şi cu nucşoară rasă. Poţi folosi, în loc de zeamă de carne, lapte. De asemenea, pe lângă fenicul mai poţi pune funduri de anghinare, numite în dialect “cilene”, dar şi napi, gulii sau cartofi.
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 februarie 2008
Addio, sior Goldoni!
A fost, fără îndoială, piesa care i-a produs lui Goldoni multă amărăciune şi melancolie. “Una delle ultime sere di Carnovale” a fost reprezentată prima oară, în 1762, când scriitorul tocmai se despărţea de Veneţia şi de publicul său, luând, la 55 de ani, calea fără întoarcere a Franţei. Ne putem imagina sala răsunând de aplauzele spectatorilor, informaţi despre plecarea autorului, şi care îi strigau: “Buon viaggio, ritornati, vi aspettiamo!”… Îl putem vedea, aievea, pe Goldoni ieşind din teatru cu lacrimi în ochi.
O alegorie
Piesa, ultima pe care Goldoni o oferea Veneţiei, ca stimat cetăţean al ei, este, de fapt, o alegorie. Dramaturgul a vrut să-şi ia la revedere de la publicul său printr-o comedie, în care actorii se îmbracă în fabricanţi de stofe şi în care el însuşi se înfăţişează în postura unui desenator (designer) de textile, “sior” (domnul) Anzoletto, aflat pe punctul de a pleca în Rusia. E o operă care degajă multă căldură umană, iar personajele ei reflectă comportamente şi slăbiciuni încă actuale. O comedie în care, aşa cum spune însuşi Goldoni, femeile sunt motorul tuturor faptelor. În casa-laborator a ţesătorului Zamaria converg numeroase personaje, mai mult sau mai puţin simple, care vorbesc un dialect veneţian presărat cu jargoane. Pentru a sărbători una dintre ultimele seri de Carnaval, care cade întotdeauna în “marţea grasă”, ţesătorii se adună în grupuri, discută, se îndrăgostesc, joacă o partidă de “meneghella” şi mănâncă pe gust. Piesa relevă, în esenţă, solidaritatea feminină şi responsabilitatea masculină, confruntate într-o demonstraţie de profund umanism...
Cât priveşte mâncarea, iată o mostră din actul I al piesei, în care Domenica, fiica ţesătorului Zamaria, relatează despre cum s-a achitat de îndatoririle sale la bucătărie, relevând, totodată, câteva elemente de gastronomie specifice Veneţiei: “Şi, înainte de a lua masa, m-am dus în bucătărie. Acolo mi s-a cerut să ajut să se facă sosul şi ravioli («raffioi», în dialect – n.n.) şi să se pună stufatul la fiert; eu m-am supus ordinelor şi am făcut acest lucru; am curăţat şi am spălat păsările, am făcut umplutura pentru curcan şi am frământat carnea pentru chifteluţe; apoi, am adus vinul şi am aşezat faţa de masă”…
Raffioi
Ravioli
Pregăteşte o foaie de aluat pentru tagliatelle, din care însă, în loc de acestea, vei tăia, cu gura unui pahar, discuri de aluat. În mijlocul acestor discuri aşază apoi puţină umplutură (de carne, de spanac, de brânză, de ciuperci etc. – după gust) şi pliază aluatul în aşa fel încât să ia forma unui semicerc, apăsând marginile pentru a se lipi şi a împiedica umplutura să iasă. După aceea, pune “raffioi” să fiarbă
într-o zeamă de carne pregătită dinainte. La sfârşit, când zeama a scăzut bine, adaugă deasupra brânză rasă, apoi scoate raffioi şi aşază-le pe platou. Presară pudră de scorţişoară, stropeşte cu puţin unt topit şi apoi presară pudră de brânză “grana padano”. “Raffioi” pot fi pregătite sărate sau dulci. Cele sărate se pot servi şi în zeama în care au fiert, ca o supă, prezentată la masă ca “primo piatto”. Pe când cele dulci pot fi servite la sfârşitul prânzului, ca desert. Pentru cele sărate, umplutura de carne, de exemplu, poate fi mai grasă sau mai slabă, carnea la rândul ei poate fi friptă sau fiartă dinainte ori, dimpotrivă, poate fi folosită crudă, legată cu ou. Mai poate fi folosită brânză tare sau ricotta, aromată cu ierburi de sezon şi legată cu ou. Pentru a pregăti “raffioi” dulci se poate folosi acelaşi tip de aluat, adăugându-se însă în el bucăţele mici de fructe uscate, iar pentru umplutură se pot folosi diferite sortimente de gemuri sau marmeladă, fructe din conservă sau ciocolată. Acestea, odată umplute, pot fi prăjite sau coapte în cuptor.
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 februarie 2008
O alegorie
Piesa, ultima pe care Goldoni o oferea Veneţiei, ca stimat cetăţean al ei, este, de fapt, o alegorie. Dramaturgul a vrut să-şi ia la revedere de la publicul său printr-o comedie, în care actorii se îmbracă în fabricanţi de stofe şi în care el însuşi se înfăţişează în postura unui desenator (designer) de textile, “sior” (domnul) Anzoletto, aflat pe punctul de a pleca în Rusia. E o operă care degajă multă căldură umană, iar personajele ei reflectă comportamente şi slăbiciuni încă actuale. O comedie în care, aşa cum spune însuşi Goldoni, femeile sunt motorul tuturor faptelor. În casa-laborator a ţesătorului Zamaria converg numeroase personaje, mai mult sau mai puţin simple, care vorbesc un dialect veneţian presărat cu jargoane. Pentru a sărbători una dintre ultimele seri de Carnaval, care cade întotdeauna în “marţea grasă”, ţesătorii se adună în grupuri, discută, se îndrăgostesc, joacă o partidă de “meneghella” şi mănâncă pe gust. Piesa relevă, în esenţă, solidaritatea feminină şi responsabilitatea masculină, confruntate într-o demonstraţie de profund umanism...
Cât priveşte mâncarea, iată o mostră din actul I al piesei, în care Domenica, fiica ţesătorului Zamaria, relatează despre cum s-a achitat de îndatoririle sale la bucătărie, relevând, totodată, câteva elemente de gastronomie specifice Veneţiei: “Şi, înainte de a lua masa, m-am dus în bucătărie. Acolo mi s-a cerut să ajut să se facă sosul şi ravioli («raffioi», în dialect – n.n.) şi să se pună stufatul la fiert; eu m-am supus ordinelor şi am făcut acest lucru; am curăţat şi am spălat păsările, am făcut umplutura pentru curcan şi am frământat carnea pentru chifteluţe; apoi, am adus vinul şi am aşezat faţa de masă”…
Raffioi
Ravioli
Pregăteşte o foaie de aluat pentru tagliatelle, din care însă, în loc de acestea, vei tăia, cu gura unui pahar, discuri de aluat. În mijlocul acestor discuri aşază apoi puţină umplutură (de carne, de spanac, de brânză, de ciuperci etc. – după gust) şi pliază aluatul în aşa fel încât să ia forma unui semicerc, apăsând marginile pentru a se lipi şi a împiedica umplutura să iasă. După aceea, pune “raffioi” să fiarbă
într-o zeamă de carne pregătită dinainte. La sfârşit, când zeama a scăzut bine, adaugă deasupra brânză rasă, apoi scoate raffioi şi aşază-le pe platou. Presară pudră de scorţişoară, stropeşte cu puţin unt topit şi apoi presară pudră de brânză “grana padano”. “Raffioi” pot fi pregătite sărate sau dulci. Cele sărate se pot servi şi în zeama în care au fiert, ca o supă, prezentată la masă ca “primo piatto”. Pe când cele dulci pot fi servite la sfârşitul prânzului, ca desert. Pentru cele sărate, umplutura de carne, de exemplu, poate fi mai grasă sau mai slabă, carnea la rândul ei poate fi friptă sau fiartă dinainte ori, dimpotrivă, poate fi folosită crudă, legată cu ou. Mai poate fi folosită brânză tare sau ricotta, aromată cu ierburi de sezon şi legată cu ou. Pentru a pregăti “raffioi” dulci se poate folosi acelaşi tip de aluat, adăugându-se însă în el bucăţele mici de fructe uscate, iar pentru umplutură se pot folosi diferite sortimente de gemuri sau marmeladă, fructe din conservă sau ciocolată. Acestea, odată umplute, pot fi prăjite sau coapte în cuptor.
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 februarie 2008
Cronica gastronomică
Carlo Goldoni scrie “I Morbinosi” (Farsorii), în 1759, la un an de la varianta “feminină” a piesei, denumită “El Morbinose”. În dialect veneţian “morbinoso” e încărcat de sensuri, înseamnă “sprinten”, “glumeţ”, “petrecăreţ”, “farsor”. Etimologia ne trimite la “morbio”, care denumeşte, în dialect, vlăstarul unei plante; titlul e motivat, în bună parte, de vigoarea personajelor comediei.
Textul a fost scris, ca şi altele, pentru ultima seară a carnavalului, dar spectacolul nu s-a bucurat de acelaşi succes precum “El Morbinose”. În “Memorii”, Goldoni atribuie căderea faptului că, în momentul reprezentaţiei, nu se afla în oraş, actorii interpretând, după bunul plac, textul comediei şi indicaţiile de regie.
Autorul s-a dovedit a fi foarte atent cu indicaţiile de mizanscenă, notând, în preambulul actelor, o mulţime de detalii pentru aşezarea decorului.
Scena mesei, la Goldoni
Bunăoară, Goldoni precizează în “scena mesei”, care deschide actul al III-lea: “Trebuie să imaginăm o sală cu o masă pentru 120 de persoane, aşezată în fundul scenei şi având o altă masă care formează, perpendicular, piciorul unui «T» şi avansează spre rampă, unde vor sta actorii, pentru a fi bine luminaţi.
Pe masă sunt opt sfeşnice, diferite feluri de mâncare, sticle cu vin şi rosoli (lichior de trandafiri – n.n.), fructe şi, la timpul ei, cafeaua. În avanscenă, vor circula actorii care vor conversa”.
Despre ce conversează personajele? Ele tocmai s-au ridicat de la masă şi comentează calitatea bucatelor. “Mâncărurile au fost bune, mai puţin felul al doilea”, spune cineva. “Orezul a fost de zile mari!”– remarcă un comesean.
“Şi supa?”; “Carnea era fragedă”; “Şi ce friptură de berbec!”, exclamă un altul... “Crabii nu vi s-au părut perfecţi?”, întreabă acelaşi, căruia i se răspunde: “Foarte gustoşi, dar şi tarta cu salată a fost tare delicată”. Iată o cronică gastronomică populară ad-hoc, strecurată de Goldoni în textul unei comedii pe nedrept amendată de publicul veneţian.
Rosolio de canela
Lichior de trandafiri şi scorţişoară
Pentru a obţine un “rosolio” clasic, pune într-un litru de distilat de vin 250 g petale de trandafir şi lasă la macerat vreo 20 de zile. Filtrează apoi lichidul şi stoarce petalele de trandafir, pentru a scoate toată esenţa din ele. Adaugă apoi zahăr topit în apă şi distilează la cald, într-un alambic. Varsă lichidul obţinut într-o sticlă pe care o închizi ermetic şi o laşi să stea mai mult timp la loc rece. După câteva zile, lichiorul trebuie să ajungă la o tărie de 22-24 de grade, să aibă un buchet delicat şi să se simtă în gură mai mult componenta dulce a gustului decât alcoolul. Aceasta este reţeta clasică, foarte veche, de rosolio. Ea a fost îmbogăţită în ultimele trei secole. Petalele de trandafiri au fost uneori înlocuite cu alte petale de flori, precum violetele, angelica, melisa etc. Iar pentru rosolio cu scorţişoară reţeta cere să pui la macerat, în aceeaşi cantitate de distilat de vin ca mai sus, 50 g scorţişoară, după care se procedează la fel ca în reţeta clasică.
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 februarie 2008
Textul a fost scris, ca şi altele, pentru ultima seară a carnavalului, dar spectacolul nu s-a bucurat de acelaşi succes precum “El Morbinose”. În “Memorii”, Goldoni atribuie căderea faptului că, în momentul reprezentaţiei, nu se afla în oraş, actorii interpretând, după bunul plac, textul comediei şi indicaţiile de regie.
Autorul s-a dovedit a fi foarte atent cu indicaţiile de mizanscenă, notând, în preambulul actelor, o mulţime de detalii pentru aşezarea decorului.
Scena mesei, la Goldoni
Bunăoară, Goldoni precizează în “scena mesei”, care deschide actul al III-lea: “Trebuie să imaginăm o sală cu o masă pentru 120 de persoane, aşezată în fundul scenei şi având o altă masă care formează, perpendicular, piciorul unui «T» şi avansează spre rampă, unde vor sta actorii, pentru a fi bine luminaţi.
Pe masă sunt opt sfeşnice, diferite feluri de mâncare, sticle cu vin şi rosoli (lichior de trandafiri – n.n.), fructe şi, la timpul ei, cafeaua. În avanscenă, vor circula actorii care vor conversa”.
Despre ce conversează personajele? Ele tocmai s-au ridicat de la masă şi comentează calitatea bucatelor. “Mâncărurile au fost bune, mai puţin felul al doilea”, spune cineva. “Orezul a fost de zile mari!”– remarcă un comesean.
“Şi supa?”; “Carnea era fragedă”; “Şi ce friptură de berbec!”, exclamă un altul... “Crabii nu vi s-au părut perfecţi?”, întreabă acelaşi, căruia i se răspunde: “Foarte gustoşi, dar şi tarta cu salată a fost tare delicată”. Iată o cronică gastronomică populară ad-hoc, strecurată de Goldoni în textul unei comedii pe nedrept amendată de publicul veneţian.
Rosolio de canela
Lichior de trandafiri şi scorţişoară
Pentru a obţine un “rosolio” clasic, pune într-un litru de distilat de vin 250 g petale de trandafir şi lasă la macerat vreo 20 de zile. Filtrează apoi lichidul şi stoarce petalele de trandafir, pentru a scoate toată esenţa din ele. Adaugă apoi zahăr topit în apă şi distilează la cald, într-un alambic. Varsă lichidul obţinut într-o sticlă pe care o închizi ermetic şi o laşi să stea mai mult timp la loc rece. După câteva zile, lichiorul trebuie să ajungă la o tărie de 22-24 de grade, să aibă un buchet delicat şi să se simtă în gură mai mult componenta dulce a gustului decât alcoolul. Aceasta este reţeta clasică, foarte veche, de rosolio. Ea a fost îmbogăţită în ultimele trei secole. Petalele de trandafiri au fost uneori înlocuite cu alte petale de flori, precum violetele, angelica, melisa etc. Iar pentru rosolio cu scorţişoară reţeta cere să pui la macerat, în aceeaşi cantitate de distilat de vin ca mai sus, 50 g scorţişoară, după care se procedează la fel ca în reţeta clasică.
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 27 februarie 2008
miercuri, 20 februarie 2008
Sardele în “saòr”
Specialitate tipic veneţiană, îşi are proprii atât metodologia de preparare, cât şi numele. Dacă vei căuta într-un dicţionar italian actual, oricât de elaborat şi de bogat ar fi acesta, cuvântul este de negăsit. Şi asta pentru că numai la Veneţia şi numai în dialect i se va spune marinatei pentru peşte aşa: “saòr”. Spuneam însă că şi reţeta este originală. Marinata, în lagună, se pregăteşte din 500 g ceapă albă dulce, 30 g seminţe de pin, 30 g stafide din struguri de Malaga, bucăţele de “chitră” (cedru) zaharisită şi două pahare de oţet slab, preparat din vin alb. Pregătirea sardelelor marinate tipic veneţiene are un ritual al ei. Peştele se eviscerează, i se taie capul şi i se scoate şira spinării (până la coadă, care însă nu se desprinde de trup). Se trece apoi prin făină, în care s-a amestecat sare şi piper măcinat, după gust. Se încălzeşte uleiul şi se frige peştele până se rumeneşte frumos, după care se scoate pe un prosop absorbant. În uleiul rămas în cratiţă se pune ceapa, tăiată solzişori, iar când începe să devină translucidă i se adaugă oţetul, seminţele de pin, stafidele (care au fost ţinute în prealabil în apă, pentru a se rehidrata), bucăţelele de chitră zaharisită. Se lasă pe foc o jumătate de minut, apoi se trage vasul deoparte. Într-un vas de sticlă sau de teracotă (termorezistent) se aşază pe fund un strat de sardele, se presară un strat de ceapă din cratiţă, se aşază alt rând de sardele, din nou ceapă şi tot aşa, ultimul strat fiind de ceapă. Se toarnă deasupra marinata şi se dă la cuptor 10 minute, după care se lasă la rece câteva zile, ca să se “roadă” întreaga compoziţie. Veneţienii – mereu îndrăgostiţi de această reţetă veche de o mie de ani – sunt de părere că sardelele astfel marinate au cel mai bun gust după o săptămână. Este preparatul ideal pentru antipasti (antreul tipic italian) şi se află întotdeauna pe mesele de sărbătoare ale locuitorilor din Cetatea Dogilor.
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 20 februarie 2008
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 20 februarie 2008
miercuri, 13 februarie 2008
Inimi dulci
Când vine vorba despre dragoste, Italia e surprinzătoare. Nu e vorba numai despre “ciocolata lui Casanova”, ale cărei efecte afrodiziace sunt adeseori sublimate, ci şi despre bucate create anume pentru a proba iubirea. Pe la sfârşitul veacului al XI-lea, Ruggero il Normanno inventa o specialitate de brânză pentru… a readuce surâsul pe buzele iubitei sale soţii, Adelaisa. El adăuga în laptele închegat un extract dintr-o plantă recunoscută pentru efectele ei antidepresive – “zafferano”; o varietate de şofran. O altă specialitate de brânzeturi a fost creată, în 1489, de… Leonardo da Vinci, pentru a fi servită la banchetul de nuntă al prinţului Giangaleazzo Sforza cu Isabella de Aragon.
În Veneţia, de Sfântul Valentin, între alte mâncăruri, în veacul al XVII-lea, se obişnuia să se pregătească un “dolce” pe bază de făină de porumb, făină de grâu şi migdale. Prăjitura se numeşte: “Amor polenta con mandorle”. Iar reţeta (în forma ei actuală) am aflat-o şi noi de la patiserii veneţieni. “Topeşte mai întâi la bain-marie 120 g de unt. Adaugă în el 60 g de făină de grâu şi amestecă bine. Macină 40 g de migdale şi mixează-le cu 10 g de zahăr tos. Varsă totul peste pasta de unt şi frământă. Adaugă 120 g de zahăr farin, amestecă. Sparge două ouă, bate-le cu telul şi toarnă-le peste 60 g de făină de porumb măcinată foarte fin şi adaugă un pliculeţ de praf de copt. Amestecă apoi totul cu compoziţia pe bază de unt şi zahăr, toarnă 20 ml de Maraschino, frământă bine şi lasă câteva minute să se odihnească aluatul. Pregăteşte o formă cilindrică şi striată pentru copt (se poate folosi şi forma clasică de chec), unge-o cu unt şi făină şi toarnă apoi în ea aluatul preparat. Dă tava la cuptor, la temperatura de 175 grade C, pentru 45 de minute. După ce prăjitura s-a copt, o scoţi din formă şi o pudrezi cu zahăr. Dacă ai cum, atunci când o serveşti la masă, poţi să tai feliile sub formă de inimă”.
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 13 februarie 2008
În Veneţia, de Sfântul Valentin, între alte mâncăruri, în veacul al XVII-lea, se obişnuia să se pregătească un “dolce” pe bază de făină de porumb, făină de grâu şi migdale. Prăjitura se numeşte: “Amor polenta con mandorle”. Iar reţeta (în forma ei actuală) am aflat-o şi noi de la patiserii veneţieni. “Topeşte mai întâi la bain-marie 120 g de unt. Adaugă în el 60 g de făină de grâu şi amestecă bine. Macină 40 g de migdale şi mixează-le cu 10 g de zahăr tos. Varsă totul peste pasta de unt şi frământă. Adaugă 120 g de zahăr farin, amestecă. Sparge două ouă, bate-le cu telul şi toarnă-le peste 60 g de făină de porumb măcinată foarte fin şi adaugă un pliculeţ de praf de copt. Amestecă apoi totul cu compoziţia pe bază de unt şi zahăr, toarnă 20 ml de Maraschino, frământă bine şi lasă câteva minute să se odihnească aluatul. Pregăteşte o formă cilindrică şi striată pentru copt (se poate folosi şi forma clasică de chec), unge-o cu unt şi făină şi toarnă apoi în ea aluatul preparat. Dă tava la cuptor, la temperatura de 175 grade C, pentru 45 de minute. După ce prăjitura s-a copt, o scoţi din formă şi o pudrezi cu zahăr. Dacă ai cum, atunci când o serveşti la masă, poţi să tai feliile sub formă de inimă”.
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 13 februarie 2008
vineri, 8 februarie 2008
Şi a fost carnaval la Veneţia…
România a tras cortina peste prima sa participare oficială şi consistentă la Carnavalul veneţian, între 25 ianuarie şi 5 februarie 2008.
Pentru cei aproximativ 150 de artişti români care au evoluat în pieţele şi pe scenele din Veneţia, dar şi pe “sateliţii” insulari ori de pe “terra ferma” ai acesteia – Giudecca şi Mestre –, prezenţa la cel mai mediatizat eveniment cultural al iernii a marcat un succes important.
România, în top.
S-a văzut aceasta şi marţi, la prânz, când în Piaţa San Marco, mii de veneţieni şi turişti, au aplaudat evoluţia reprezentanţilor folclorului românesc: Ansamblul de datini şi obiceiuri populare din Borca, judeţul Neamţ (cu “gioco della capra”, cum anunţau prezentatorii italieni), Ansamblul de obiceiuri de iarnă “Codruleţul” din Vorona, judeţul Botoşani şi Ansamblul folcloric “Plaiurile Oltului” din Slatina. Aceştia din urmă, performând ineditul – pentru veneţieni – “gioco dei Calusari”, au fost rechemaţi de mai multe ori la rampă. Lor le-a revenit, de altfel, şi rolul de a încheia, târziu, în noapte, spectacolul românesc, cu o paradă ce a străbătut Cetatea Dogilor, din Piaţa San Marco până la Grădina Bienalei de Artă, unde artiştii români, reuniţi, au dat o ultimă reprezentaţie.
Până atunci, însă, seara veneţiană le-a aparţinut celor patru “amazoane” de la “Amadeus Women”, o prezenţă proaspătă, mizând pe sonorităţi etnice şi clasice, împletite cu virtuozitate pe canavaua muzicii electronice. Prestigiosul cotidian “Il Gazzettino” scrie în ediţia de miercuri că “În San Marco, româncele, cu două viori, un violoncel şi un sintetizator, au propus un pop instrumental rafinat şi sexy, cu savoare orientală, care a făcut piaţa să danseze”.
Organizatorii anunţau pentru seara de marţi un invitat-surpriză, din partea Italiei, care să dea replica formaţiei româneşti. Se vorbea despre un dialog muzical între “femeile României şi femeile Italiei”. Însă, poate şi pentru că şi-au dorit o “împăcare” cu publicul veneţian, după “Amadeus Women” au urcat pe scena din Piaţa San Marco membrii formaţiei reggae “Pitura Freska”, foarte îndrăgiţi în Cetatea Lagunară. După o absenţă de cinci ani, ei fost reuniţi de Marco Balich (regizorul Carnavalului) pentru acest moment unic.
Carnavalul contestat.
A fost una dintre puţinele victorii de imagine ale organizatorului veneţian de evenimente, după un carnaval contestat în bună măsură de presă şi sancţionat de public printr-o prezenţă redusă la festival. După unele statistici, audienţa Carnavalului a fost mai mică cu 42 % faţă de aşteptări, acuzele contestatarilor vizând în special noul concept al manifestării, care marginalizează evenimentele tradiţionale (precum “Festa delle Marie” – există chiar temeri că această sărbătoare, care datează de sute de ani, nu va mai avea loc la ediţia viitoare) sau le transformă, într-un chip considerat brutal de veneţieni (precum acel “Zbor al Îngerului” lăsat în seama rapperului de culoare Coolio – prezenţa lui a fost considerată o greşeală de către locuitorii Veneţiei, care vorbesc despre faptul că “îngerul” nu putea fi interpretat de o vedetă recunoscută pentru agresiunile sale asupra tinerelor).
Massimo Cacciari, primarul Veneţiei, sprijină însă agenţia de evenimente organizatoare şi pe maestrul său de ceremonii, considerând că există cauze mult mai puternice pentru regresiunea acestei ediţii a Carnavalului: vremea nefavorabilă (a plouat 10 din cele 12 zile ale festivalului), anularea manifestărilor din primele două zile ale Carnvalului din cauza decretării doliului citadin, timpul scurt pentru organuzare (30 de zile), neparticiparea canalului de televiziune RAI la transmiterea în direct a evenimentelor, recesiunea economică din Italia şi criza politică pe o traversează ţara. Cacciari consideră ediţia 2008 a “Sensation” (noul nume primit de Carnaval), doar un rodaj pentru ediţia din 2009. Când veneţienilor (şi turiştilor) li se promite mai multă muzică, mai mult teatru, mai mult spectacol, cu condiţia de a atrage mai muli sponsori.
Bilanţuri româneşti.
Prestaţia românească la Carnavalul veneţian a fost apreciată ca fiind pata de culoare de care avea nevoie manifestarea pentru a se revigora. Orchestra de cameră “Philarmonia”, actorul Dan Puric, Teatrul Masca, Shukar Collective, Fanfara Şavale, Electric Brother, DJ Vasile, DJ Gojira, Nightlosers, Marius Mihalache Band, Nicolas Simion Band, Amadeus Women, Muzeul Satului “Dimitrie Gusti”, ansamblurile folclorice din Borca, Vorona şi Slatina, ca şi meşterii populari care au făcut demonstraţii de artă tradiţională (de la confecţionarea de măşti, costume populare, la olărit), toţi au contribuit la accentuarea imaginii pozitive pe care România o are la Veneţia. În Cetatea Lagunară există un grup important de filo-români, fapt care se datorează activităţii de excepţie a Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică “Nicolae Iorga”, de altfel, şi promotorul - împreună cu ICR, MAE, MCC şi MCT – a primei prezenţe româneşti în calitate de invitat oficial la Carnaval.
În aceste zile, s-a vorbit despre “invazia Estului”, în sens pozitiv, solicitându-se ofilialilor români prezenţi în Cetatea Lagunară perfectarea unui contract care să vizeze participarea României şi la ediţiile viitoare. Mai mult decât atât, Primăria Veneţiei a propus înfiinţarea unei ligi a oraşelor culturale europene, din care să facă parte şi localităţi româneşti cu un statut important cultural.
In Jurnalul National din 7 februarie 2008
Pentru cei aproximativ 150 de artişti români care au evoluat în pieţele şi pe scenele din Veneţia, dar şi pe “sateliţii” insulari ori de pe “terra ferma” ai acesteia – Giudecca şi Mestre –, prezenţa la cel mai mediatizat eveniment cultural al iernii a marcat un succes important.
România, în top.
S-a văzut aceasta şi marţi, la prânz, când în Piaţa San Marco, mii de veneţieni şi turişti, au aplaudat evoluţia reprezentanţilor folclorului românesc: Ansamblul de datini şi obiceiuri populare din Borca, judeţul Neamţ (cu “gioco della capra”, cum anunţau prezentatorii italieni), Ansamblul de obiceiuri de iarnă “Codruleţul” din Vorona, judeţul Botoşani şi Ansamblul folcloric “Plaiurile Oltului” din Slatina. Aceştia din urmă, performând ineditul – pentru veneţieni – “gioco dei Calusari”, au fost rechemaţi de mai multe ori la rampă. Lor le-a revenit, de altfel, şi rolul de a încheia, târziu, în noapte, spectacolul românesc, cu o paradă ce a străbătut Cetatea Dogilor, din Piaţa San Marco până la Grădina Bienalei de Artă, unde artiştii români, reuniţi, au dat o ultimă reprezentaţie.
Până atunci, însă, seara veneţiană le-a aparţinut celor patru “amazoane” de la “Amadeus Women”, o prezenţă proaspătă, mizând pe sonorităţi etnice şi clasice, împletite cu virtuozitate pe canavaua muzicii electronice. Prestigiosul cotidian “Il Gazzettino” scrie în ediţia de miercuri că “În San Marco, româncele, cu două viori, un violoncel şi un sintetizator, au propus un pop instrumental rafinat şi sexy, cu savoare orientală, care a făcut piaţa să danseze”.
Organizatorii anunţau pentru seara de marţi un invitat-surpriză, din partea Italiei, care să dea replica formaţiei româneşti. Se vorbea despre un dialog muzical între “femeile României şi femeile Italiei”. Însă, poate şi pentru că şi-au dorit o “împăcare” cu publicul veneţian, după “Amadeus Women” au urcat pe scena din Piaţa San Marco membrii formaţiei reggae “Pitura Freska”, foarte îndrăgiţi în Cetatea Lagunară. După o absenţă de cinci ani, ei fost reuniţi de Marco Balich (regizorul Carnavalului) pentru acest moment unic.
Carnavalul contestat.
A fost una dintre puţinele victorii de imagine ale organizatorului veneţian de evenimente, după un carnaval contestat în bună măsură de presă şi sancţionat de public printr-o prezenţă redusă la festival. După unele statistici, audienţa Carnavalului a fost mai mică cu 42 % faţă de aşteptări, acuzele contestatarilor vizând în special noul concept al manifestării, care marginalizează evenimentele tradiţionale (precum “Festa delle Marie” – există chiar temeri că această sărbătoare, care datează de sute de ani, nu va mai avea loc la ediţia viitoare) sau le transformă, într-un chip considerat brutal de veneţieni (precum acel “Zbor al Îngerului” lăsat în seama rapperului de culoare Coolio – prezenţa lui a fost considerată o greşeală de către locuitorii Veneţiei, care vorbesc despre faptul că “îngerul” nu putea fi interpretat de o vedetă recunoscută pentru agresiunile sale asupra tinerelor).
Massimo Cacciari, primarul Veneţiei, sprijină însă agenţia de evenimente organizatoare şi pe maestrul său de ceremonii, considerând că există cauze mult mai puternice pentru regresiunea acestei ediţii a Carnavalului: vremea nefavorabilă (a plouat 10 din cele 12 zile ale festivalului), anularea manifestărilor din primele două zile ale Carnvalului din cauza decretării doliului citadin, timpul scurt pentru organuzare (30 de zile), neparticiparea canalului de televiziune RAI la transmiterea în direct a evenimentelor, recesiunea economică din Italia şi criza politică pe o traversează ţara. Cacciari consideră ediţia 2008 a “Sensation” (noul nume primit de Carnaval), doar un rodaj pentru ediţia din 2009. Când veneţienilor (şi turiştilor) li se promite mai multă muzică, mai mult teatru, mai mult spectacol, cu condiţia de a atrage mai muli sponsori.
Bilanţuri româneşti.
Prestaţia românească la Carnavalul veneţian a fost apreciată ca fiind pata de culoare de care avea nevoie manifestarea pentru a se revigora. Orchestra de cameră “Philarmonia”, actorul Dan Puric, Teatrul Masca, Shukar Collective, Fanfara Şavale, Electric Brother, DJ Vasile, DJ Gojira, Nightlosers, Marius Mihalache Band, Nicolas Simion Band, Amadeus Women, Muzeul Satului “Dimitrie Gusti”, ansamblurile folclorice din Borca, Vorona şi Slatina, ca şi meşterii populari care au făcut demonstraţii de artă tradiţională (de la confecţionarea de măşti, costume populare, la olărit), toţi au contribuit la accentuarea imaginii pozitive pe care România o are la Veneţia. În Cetatea Lagunară există un grup important de filo-români, fapt care se datorează activităţii de excepţie a Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică “Nicolae Iorga”, de altfel, şi promotorul - împreună cu ICR, MAE, MCC şi MCT – a primei prezenţe româneşti în calitate de invitat oficial la Carnaval.
În aceste zile, s-a vorbit despre “invazia Estului”, în sens pozitiv, solicitându-se ofilialilor români prezenţi în Cetatea Lagunară perfectarea unui contract care să vizeze participarea României şi la ediţiile viitoare. Mai mult decât atât, Primăria Veneţiei a propus înfiinţarea unei ligi a oraşelor culturale europene, din care să facă parte şi localităţi româneşti cu un statut important cultural.
In Jurnalul National din 7 februarie 2008
Dimensiuni veneţiene
O schiţă creionată grăbit dintr-un colţ al Pieţei San Marco. Cetatea Dogilor ne dezvăluie identitatea sa ca o tânără “maschera‘‘ care ridică pentru o clipă catifeaua măştii de pe figură.
Câteva dimensiuni definesc Veneţia în fiecare moment al existenţei ei. Iar aceste caracteristici perene sunt reverberate astăzi, într-o epocă a turismului supradimensionat.
ARTELE. Este Veneţia arhitecţilor, a sculptorilor şi a pictorilor. A constructorilor care au găsit soluţii ingenioase pentru a ridica în condiţii vitrege o cetate unică astăzi, plutind pe lagună ca un plaur. Zăbovind câteva clipe într-un “campo‘‘, după goana pe străzile labirintice, turistul e uimit peste măsură de varietatea de stiluri, de bogăţia stucaturilor, de amănuntele care deosebesc un loc de celălalt. Iar cel mai fascinant dintre toate aceste spaţii de “odihnă a privirii‘‘ este, fără îndoială, Piaţa San Marco, locul unde poposesc peste 20 de milioane de turişti pe an. Şi tot atâţia admiră operele inegalabile ale pictorilor şi sculptorilor, adăpostite în muzee, în biserici şi catedrale.
SCRISUL. Există după aceea o dimensiune romantică, dublată de cea erotică. Să nu uităm că ne aflăm într-o cetate care şi-a legat existenţa de Vivaldi şi Petrarca, dar şi de Casanova (amantul etern) ori de Baffo, poetul erotismului sublimat. Într-un context ca acesta, un festival/concurs de poezie erotică, în plin Carnaval, e cât se poate de firesc. Şi aş remarca faptul că la ediţia din acest an a concursului “Ponte delle Tette‘‘ – competiţie cu participare internaţională – printre laureaţi s-a numărat şi colega noastră, Simona Lazăr, editor la Jurnalul Naţional, dar şi autoare a patru cărţi de poezie. Poemele premiate au fost lecturate de autoare în Campo Giacomo dal’Orio în română şi italiană. Urmare a acestui premiu, Simona Lazăr a fost invitată să-şi publice în traducere italiană, la Veneţia, ultima carte de versuri.
LUDICUL. Vorbim însă şi despre o dimensiune ludică a Veneţiei, care împleteşte, în aceeaşi “cosiţă‘‘, teatrul – commedia dell’arte, în primul rând, căci suntem în oraşul de baştină al lui Goldoni –, muzica (aici se află una dintre cele mai importante scene lirice ale lumii, Teatrul La Fenice) şi, în fine, spectacolul stradal, Carnavalul, masca. Într-un asemenea context, aş reaminti că, în aceste zile, aici a avut loc premiera italiană a spectacolului “Gemenii/ I due gemelli simili‘‘ (după o idee de Carlo Goldoni), o producţie a teatrului bucureştean “Masca‘‘, avându-l ca regizor pe veneţianul Michele Modesto Casarin, directorul Teatrului Pantakin (Veneţia). Am avut şi noi plăcerea de a ne afla luni seară în sala Teatrului Junghans de pe Insula Giudecca (parte a Veneţiei lagunare), bucurându-ne de succesul înregistrat de trupa românească, în faţa unui public venit din toate colţurile Europei.
Neguţătorii din Veneţia
Pe de o parte, vorbim despre spiritul pragmatic, despre negoţ şi navigaţie – condiţia “sine qua non‘‘ a fiinţării sale milenare. Construită pe ape, Cetatea Lagunară n-ar fi putut rezista timpului fără această disponibilitate a locuitorilor ei de a străbate mările, cărăuşind pentru alte cetăţi ale Italiei şi Europei, dar şi descoperind lumile. Vocaţia neguţătorului şi a negociatorului a moştenit-o şi veneţianul zilelor noastre – parterul fiecărei case, al fiecărui palazzo (aproape) fiind deschis astăzi comerţului sau restauraţiei, atrăgându-l şi acaparându-l pe turistul grăbit.
In Jurnalul National din 6 februarie 2008
Câteva dimensiuni definesc Veneţia în fiecare moment al existenţei ei. Iar aceste caracteristici perene sunt reverberate astăzi, într-o epocă a turismului supradimensionat.
ARTELE. Este Veneţia arhitecţilor, a sculptorilor şi a pictorilor. A constructorilor care au găsit soluţii ingenioase pentru a ridica în condiţii vitrege o cetate unică astăzi, plutind pe lagună ca un plaur. Zăbovind câteva clipe într-un “campo‘‘, după goana pe străzile labirintice, turistul e uimit peste măsură de varietatea de stiluri, de bogăţia stucaturilor, de amănuntele care deosebesc un loc de celălalt. Iar cel mai fascinant dintre toate aceste spaţii de “odihnă a privirii‘‘ este, fără îndoială, Piaţa San Marco, locul unde poposesc peste 20 de milioane de turişti pe an. Şi tot atâţia admiră operele inegalabile ale pictorilor şi sculptorilor, adăpostite în muzee, în biserici şi catedrale.
SCRISUL. Există după aceea o dimensiune romantică, dublată de cea erotică. Să nu uităm că ne aflăm într-o cetate care şi-a legat existenţa de Vivaldi şi Petrarca, dar şi de Casanova (amantul etern) ori de Baffo, poetul erotismului sublimat. Într-un context ca acesta, un festival/concurs de poezie erotică, în plin Carnaval, e cât se poate de firesc. Şi aş remarca faptul că la ediţia din acest an a concursului “Ponte delle Tette‘‘ – competiţie cu participare internaţională – printre laureaţi s-a numărat şi colega noastră, Simona Lazăr, editor la Jurnalul Naţional, dar şi autoare a patru cărţi de poezie. Poemele premiate au fost lecturate de autoare în Campo Giacomo dal’Orio în română şi italiană. Urmare a acestui premiu, Simona Lazăr a fost invitată să-şi publice în traducere italiană, la Veneţia, ultima carte de versuri.
LUDICUL. Vorbim însă şi despre o dimensiune ludică a Veneţiei, care împleteşte, în aceeaşi “cosiţă‘‘, teatrul – commedia dell’arte, în primul rând, căci suntem în oraşul de baştină al lui Goldoni –, muzica (aici se află una dintre cele mai importante scene lirice ale lumii, Teatrul La Fenice) şi, în fine, spectacolul stradal, Carnavalul, masca. Într-un asemenea context, aş reaminti că, în aceste zile, aici a avut loc premiera italiană a spectacolului “Gemenii/ I due gemelli simili‘‘ (după o idee de Carlo Goldoni), o producţie a teatrului bucureştean “Masca‘‘, avându-l ca regizor pe veneţianul Michele Modesto Casarin, directorul Teatrului Pantakin (Veneţia). Am avut şi noi plăcerea de a ne afla luni seară în sala Teatrului Junghans de pe Insula Giudecca (parte a Veneţiei lagunare), bucurându-ne de succesul înregistrat de trupa românească, în faţa unui public venit din toate colţurile Europei.
Neguţătorii din Veneţia
Pe de o parte, vorbim despre spiritul pragmatic, despre negoţ şi navigaţie – condiţia “sine qua non‘‘ a fiinţării sale milenare. Construită pe ape, Cetatea Lagunară n-ar fi putut rezista timpului fără această disponibilitate a locuitorilor ei de a străbate mările, cărăuşind pentru alte cetăţi ale Italiei şi Europei, dar şi descoperind lumile. Vocaţia neguţătorului şi a negociatorului a moştenit-o şi veneţianul zilelor noastre – parterul fiecărei case, al fiecărui palazzo (aproape) fiind deschis astăzi comerţului sau restauraţiei, atrăgându-l şi acaparându-l pe turistul grăbit.
In Jurnalul National din 6 februarie 2008
Veneţia - Consulat onorific
Pentru zece zile, Veneţia a devenit "Poarta de Est" a Europei, prin care cultura românească pătrunde spre inima continentului. Carnavalul 2008 are loc în cosmopolita cetate a dogilor, între 25 ianuarie şi 5 februarie, interesul publicului veneţian fiind îndreptat nu doar spre procesiunea măştilor, ci şi spre specacolul complex al artei plastice, muzicii, dansului, teatrului şi folclorului românesc.
Peste 150 de artişti din România şi-au demonstrat talentul în 40 de spectacole, pe scenă sau în plină stradă, uimind zecile de mii de turişti care umplu până la refuz spaţiile culturale şi străzile înguste ale Veneţiei. Duminică, "Marius Mihalache Band" a prezentat un concert mondial de rock-jazz, epatând publicul din Piaţa San Marco, reper încărcat de 1000 de ani de istorie carnavalescă. Aplauze au primit şi Căluşarii, fanfara Şavale, Teatrul Masca, Nicolas Simion Band – care au avut reprezentaţii în aceeaşi zi. Astă-seară, "carnavalul românesc" va continua "în forţă" cu parada Căluşarilor şi concertul formaţiei "Amadeus", invitată să închidă "Sensation Show" în Piaţa San Marco.
PARTENERIAT. Ministrul Ovidiu Silaghi a declarat pentru Jurnalul Naţional că primăria Veneţiei a solicitat României deschiderea unui consulat onorific în oraş, acesta urmând să fie cel de al doilea în regiunea Veneto. De asemenea, s-a discutat semnarea un parteneriat de participare permanentă a României la Carnaval şi o înţelegere de transformare a standului românesc la Bienala de la Veneţia în expoziţie permanentă a valorilor cultural-artistice româneşti, urmând să fie integrat în traseul turistic veneţian. "Acest lucru deschide o mare oportunitate pentru România, întrucât Veneţia e vizitată anual de 20 de milioane de turişti. Putem vorbi de un principiu al jocului de biliard, care poate însemna o promovare a României în faţa turiştilor care tranzitează anual Veneţia", apreciază Silaghi. În altă ordine de idei, prezenţa excepţională a culturii româneşti la ediţia de anul acesta a Carnavalului a făcut, pentru prima dată în ultimul timp, ca presa de scandal din peninsulă să-şi schimbe tonul faţă de România.
In Jurnalul National din 5 februarie 2008
Peste 150 de artişti din România şi-au demonstrat talentul în 40 de spectacole, pe scenă sau în plină stradă, uimind zecile de mii de turişti care umplu până la refuz spaţiile culturale şi străzile înguste ale Veneţiei. Duminică, "Marius Mihalache Band" a prezentat un concert mondial de rock-jazz, epatând publicul din Piaţa San Marco, reper încărcat de 1000 de ani de istorie carnavalescă. Aplauze au primit şi Căluşarii, fanfara Şavale, Teatrul Masca, Nicolas Simion Band – care au avut reprezentaţii în aceeaşi zi. Astă-seară, "carnavalul românesc" va continua "în forţă" cu parada Căluşarilor şi concertul formaţiei "Amadeus", invitată să închidă "Sensation Show" în Piaţa San Marco.
PARTENERIAT. Ministrul Ovidiu Silaghi a declarat pentru Jurnalul Naţional că primăria Veneţiei a solicitat României deschiderea unui consulat onorific în oraş, acesta urmând să fie cel de al doilea în regiunea Veneto. De asemenea, s-a discutat semnarea un parteneriat de participare permanentă a României la Carnaval şi o înţelegere de transformare a standului românesc la Bienala de la Veneţia în expoziţie permanentă a valorilor cultural-artistice româneşti, urmând să fie integrat în traseul turistic veneţian. "Acest lucru deschide o mare oportunitate pentru România, întrucât Veneţia e vizitată anual de 20 de milioane de turişti. Putem vorbi de un principiu al jocului de biliard, care poate însemna o promovare a României în faţa turiştilor care tranzitează anual Veneţia", apreciază Silaghi. În altă ordine de idei, prezenţa excepţională a culturii româneşti la ediţia de anul acesta a Carnavalului a făcut, pentru prima dată în ultimul timp, ca presa de scandal din peninsulă să-şi schimbe tonul faţă de România.
In Jurnalul National din 5 februarie 2008
Un prânz veneţian
Carnavalul veneţian îşi continuă azi traseul printre… picăturile de ploaie. Măştile şi turiştii înfometaţi – sau doar înfriguraţi – îşi caută, la ora prânzului, un loc în osterii, pizzerii, taverne şi restaurante.
Bucătăria tipic veneţiană este seducătoare. În acest februarie însă, mai mult decât “meniurile turistice” la preţ promoţional, Cetatea Lagunară a oferit şi alte surprize. Gastronomice. Pentru că, în 2008, conceptul Carnavalului presupune cunoaşterea Veneţiei cu ajutorul simţurilor şi fiindcă în cartierul Cannaregio se află “capitala gustului”, aici restauratorii din “Associazione Esercenti Pubblici Esercizi” au creat un meniu special, numit – cum altfel? – “Sensation Menu”.
LA FONDAMENTA. În căutarea unui astfel de meniu am pornit şi noi, duminică, înaintând pe străduţele înguste sau trecând podurile minunat arcuite peste canale şi canaleto. Pe Fondamenta de la Misericordia, un restaurant discret, dar elegant, ne-a atras atenţia. “La Fondamenta” este locul unde l-am descoperit pe Roberto şi unde am reuşit să înţelegem mai bine conceptul “Sensation Menu”. “Începutul trebuie să îl dea felurile de antipasti (antreuri). Nu foarte multe, dar diferite, prin compoziţie şi prin mod de preparare-prezentare. Peşte marinat – în bucăţele, file sau carpaccio; marinat cu lămâie, cu piper negru, cu ghimbir sau portocală. Sunt apoi faimoasele sardine veneţiene, marinate în saor (având la bază oţet şi vin alb, stafide, seminţe de pin şi ceapă şi lăsate să se marineze 24 de ore). Pe urmă, avem anghila, pregătită într-un sos roşu”. Această amănunţită descriere a unui platou de antreuri tipic veneţian ne-a făcut-o Roberto, proprietarul restaurantului “La Fondamenta”, cunoscut însă la Veneţia şi în Italia sub numele Nico Santoro. Şi asta pentru că, înainte de a fi un restaurator “cu stil”, Roberto (sau Nico, dacă vă e pe plac) este stilist şi creator de modă.
Roberto cunoaşte foarte bine deliciile culinare ale Cetăţii Lagunare. A crescut, practic, cu gustul lor. Faimoasa “sepie in nero”, de exemplu. “Cerneala neagră, scursă după tăierea sepiei, se coace împreună cu bucăţile de carne de sepie. Abia apoi se adaugă pastele sau polenta. Oamenii ar trebui să ştie că există această mâncare, deosebit de gustoasă”, este de părerere Roberto. “Nu e foarte greu de pregătit, dar are un secret al ei: bucăţile de sepie trebuie să fie suficient de mari, pentru a avea destulă cerneală în ele”.
Vorbim apoi despre ficatul de vită, pregătit cu ceapă, piper negru, oţet şi vin alb – “La coacere, alcoolul din vin dispare şi rămâne doar parfumul. E un buchet perfect!”
Sensation Menu
Este compus din crevete marinat, urmat de doradă pregătită într-o marinată cu portocală şi ghimbir. Apoi, anghilă preparată cu brandy. “Pentru mine, Sensation înseamnă gustul surprinzător al unor ingrediente diferite”, subliniază Roberto. Totul se asociază cu un pahar de pinot grigio, anghila fiind un peşte gras. “Fiecare înghiţitură de anghilă trebuie urmată de o înghiţitură de vin, care clăteşte gura. Iar la sfârşitul mesei se bea un păhăruţ de grappa, care pune mintea în deplină înţelegere cu stomacul. Nu este o mâncare uşoară, dar Sensation Menu presupune să mănânci senzaţional măcar o dată pe lună. Iar Carnavalul e doar o dată pe an”.
In Jurnalul National din 5 februarie 2008
Bucătăria tipic veneţiană este seducătoare. În acest februarie însă, mai mult decât “meniurile turistice” la preţ promoţional, Cetatea Lagunară a oferit şi alte surprize. Gastronomice. Pentru că, în 2008, conceptul Carnavalului presupune cunoaşterea Veneţiei cu ajutorul simţurilor şi fiindcă în cartierul Cannaregio se află “capitala gustului”, aici restauratorii din “Associazione Esercenti Pubblici Esercizi” au creat un meniu special, numit – cum altfel? – “Sensation Menu”.
LA FONDAMENTA. În căutarea unui astfel de meniu am pornit şi noi, duminică, înaintând pe străduţele înguste sau trecând podurile minunat arcuite peste canale şi canaleto. Pe Fondamenta de la Misericordia, un restaurant discret, dar elegant, ne-a atras atenţia. “La Fondamenta” este locul unde l-am descoperit pe Roberto şi unde am reuşit să înţelegem mai bine conceptul “Sensation Menu”. “Începutul trebuie să îl dea felurile de antipasti (antreuri). Nu foarte multe, dar diferite, prin compoziţie şi prin mod de preparare-prezentare. Peşte marinat – în bucăţele, file sau carpaccio; marinat cu lămâie, cu piper negru, cu ghimbir sau portocală. Sunt apoi faimoasele sardine veneţiene, marinate în saor (având la bază oţet şi vin alb, stafide, seminţe de pin şi ceapă şi lăsate să se marineze 24 de ore). Pe urmă, avem anghila, pregătită într-un sos roşu”. Această amănunţită descriere a unui platou de antreuri tipic veneţian ne-a făcut-o Roberto, proprietarul restaurantului “La Fondamenta”, cunoscut însă la Veneţia şi în Italia sub numele Nico Santoro. Şi asta pentru că, înainte de a fi un restaurator “cu stil”, Roberto (sau Nico, dacă vă e pe plac) este stilist şi creator de modă.
Roberto cunoaşte foarte bine deliciile culinare ale Cetăţii Lagunare. A crescut, practic, cu gustul lor. Faimoasa “sepie in nero”, de exemplu. “Cerneala neagră, scursă după tăierea sepiei, se coace împreună cu bucăţile de carne de sepie. Abia apoi se adaugă pastele sau polenta. Oamenii ar trebui să ştie că există această mâncare, deosebit de gustoasă”, este de părerere Roberto. “Nu e foarte greu de pregătit, dar are un secret al ei: bucăţile de sepie trebuie să fie suficient de mari, pentru a avea destulă cerneală în ele”.
Vorbim apoi despre ficatul de vită, pregătit cu ceapă, piper negru, oţet şi vin alb – “La coacere, alcoolul din vin dispare şi rămâne doar parfumul. E un buchet perfect!”
Sensation Menu
Este compus din crevete marinat, urmat de doradă pregătită într-o marinată cu portocală şi ghimbir. Apoi, anghilă preparată cu brandy. “Pentru mine, Sensation înseamnă gustul surprinzător al unor ingrediente diferite”, subliniază Roberto. Totul se asociază cu un pahar de pinot grigio, anghila fiind un peşte gras. “Fiecare înghiţitură de anghilă trebuie urmată de o înghiţitură de vin, care clăteşte gura. Iar la sfârşitul mesei se bea un păhăruţ de grappa, care pune mintea în deplină înţelegere cu stomacul. Nu este o mâncare uşoară, dar Sensation Menu presupune să mănânci senzaţional măcar o dată pe lună. Iar Carnavalul e doar o dată pe an”.
In Jurnalul National din 5 februarie 2008
Show românesc la Veneţia
“Veneţia sub umbrelă” ar putea fi titlul unui reportaj de duminică în cel mai invidiat, zilele acestea, loc de pe pământ.
Oraşul dogilor şi al gondolelor trăieşte sub ploaie aceeaşi cadenţată şi milenară bucurie a măştilor. Străzile sunt pline de lume, de bărbaţi “şăgalnici şi berbanţi” alături de “colombine” şi “madrine”. Aerul are parfum de sărbătoare, iar bucuria incită toate simţurile. Cele cinci simţuri celebrate la ediţia aceasta, cărora li se adaugă, “la mente”, gândul care le învăluie pe toate, sunt vedete în toate cele şase cartiere ale Cetăţii Lagunare. Prin toate porţile, Veneţia primeşte în zece zile de Carnaval aer proaspăt din Est, deschizând pentru prima dată accesul României culturale la ceremonii. România e invitat special, onorându-şi calitatea cu zeci de spectacole şi sute de artişti. “Prezenţa României la Carnaval – comenta directorul general pentru cultură al Primăriei venete, Luana Zanella – e semnificativă şi ne permite să cunoaştem o ţară, în ciuda tensiunilor şi dezbaterilor politice pe care le traversăm”.
Succesul actualei ediţii, având la bază o concepţie care se îndepărtează, oarecum, de linia tradiţională a Carnavalului veneţian, e întrevăzut deja de organizatori. Directorul artistic al Carnavalului, Marco Balich, a anunţat într-o conferinţă de presă că “Sensation” (numele generic al spectacolelor carnavaleşti din acest an) se va reîntoarce pe scenă la ediţia 2009. Programul artiştilor români la Carnaval continuă astăzi, 3 februarie, cu un concert Marius Mihalache Band, programat în Piaţa San Marco, la ora 20:30. La Pavilionul Italiei, din cadrul Bienalei veneţiene de artă, începând cu ora 22:30 şi până noaptea târziu, vor performa Nicolas Simion Band şi cunoscuţii DJ Vasile şi DJ Gojina. Înainte de aceste evenimente, însă, la amiază, în sediul Institutului Român pentru Cultură şi Cercetare Umanistică “Nicolae Iorga” din Veneţia va avea loc o întâlnire a delegaţiei României cu oficialităţi veneţiene. Gazde şi oaspeţi se vor îndrepta apoi spre Pavilionul Italiei, având ca deschizător de drum, prin mulţime, Ansamblul “Căluşarii”, Fanfara Şavale, Teatrul Mascal, Shukar Collective, artişti plastici. Distanţa de 8 km va fi parcursă pe jos, într-o procesiune a artelor româneşti, traversând Veneţia de la Vest la Est, după ce ea însăşi a fost mai întâi, cum scrie presa locală, “invadată cultural”, de la Est la Vest.
In Jurnalul National din 2 februarie 2008
Oraşul dogilor şi al gondolelor trăieşte sub ploaie aceeaşi cadenţată şi milenară bucurie a măştilor. Străzile sunt pline de lume, de bărbaţi “şăgalnici şi berbanţi” alături de “colombine” şi “madrine”. Aerul are parfum de sărbătoare, iar bucuria incită toate simţurile. Cele cinci simţuri celebrate la ediţia aceasta, cărora li se adaugă, “la mente”, gândul care le învăluie pe toate, sunt vedete în toate cele şase cartiere ale Cetăţii Lagunare. Prin toate porţile, Veneţia primeşte în zece zile de Carnaval aer proaspăt din Est, deschizând pentru prima dată accesul României culturale la ceremonii. România e invitat special, onorându-şi calitatea cu zeci de spectacole şi sute de artişti. “Prezenţa României la Carnaval – comenta directorul general pentru cultură al Primăriei venete, Luana Zanella – e semnificativă şi ne permite să cunoaştem o ţară, în ciuda tensiunilor şi dezbaterilor politice pe care le traversăm”.
Succesul actualei ediţii, având la bază o concepţie care se îndepărtează, oarecum, de linia tradiţională a Carnavalului veneţian, e întrevăzut deja de organizatori. Directorul artistic al Carnavalului, Marco Balich, a anunţat într-o conferinţă de presă că “Sensation” (numele generic al spectacolelor carnavaleşti din acest an) se va reîntoarce pe scenă la ediţia 2009. Programul artiştilor români la Carnaval continuă astăzi, 3 februarie, cu un concert Marius Mihalache Band, programat în Piaţa San Marco, la ora 20:30. La Pavilionul Italiei, din cadrul Bienalei veneţiene de artă, începând cu ora 22:30 şi până noaptea târziu, vor performa Nicolas Simion Band şi cunoscuţii DJ Vasile şi DJ Gojina. Înainte de aceste evenimente, însă, la amiază, în sediul Institutului Român pentru Cultură şi Cercetare Umanistică “Nicolae Iorga” din Veneţia va avea loc o întâlnire a delegaţiei României cu oficialităţi veneţiene. Gazde şi oaspeţi se vor îndrepta apoi spre Pavilionul Italiei, având ca deschizător de drum, prin mulţime, Ansamblul “Căluşarii”, Fanfara Şavale, Teatrul Mascal, Shukar Collective, artişti plastici. Distanţa de 8 km va fi parcursă pe jos, într-o procesiune a artelor româneşti, traversând Veneţia de la Vest la Est, după ce ea însăşi a fost mai întâi, cum scrie presa locală, “invadată cultural”, de la Est la Vest.
In Jurnalul National din 2 februarie 2008
Veneţia şi Mestre, cucerite de români
La Veneţia, România a triumfat miercuri şi joi, la Teatrul Goldoni, în Piaţa San Marco, la Pavilionul Bienalei. Mestre a programat, în "vinerea grasă”, un captivant spectacol, în tonuri şi culori româneşti.
După distracţiile destinate copiilor, între care şi cele cu păpuşi, care au avut loc în zilele din urmă, vineri la ora 17, în Piaţa Ferretto, evoluează Teatrul Masca. Este primul dintre cele două spectacole organizate pe "terra ferma” în cadrul Carnavalului "Sensation 2008” şi care face parte din seria de evenimente artistice propusă de artiştii români. Teatrul Masca este, azi, cea mai importantă formaţie de teatru acrobatic, gestual şi de măşti din Europa. Înfiinţat în 1990 şi condus de actorul şi regizorul Mihai Mălaimare, teatrul e compus din 20 de actori şi dansatori. Are la activ numeroase producţii originale, centrate pe infinite posibilităţi de expresie corporală, începând cu pantomima şi dansul acrobatic, şi a căpătat, în ultimi 10 ani, o recunoaştere internaţională.
O altă performanţă scenografica de excepţie va anima şi va colora Piaţa Ferretto în "marţea grasă”, la orele 18,30, când, tot în Piaţa Ferretto, vor evolua dansatorii români în "Jocul Căluşarilor ("Il gioco dei Calusari”), un dans spectaculos, de o mare complexitate tehnică, interpretat de trei grupuri divese de dansatori şi muzicieni, în total 50 de artişti, proveniţi din diverse regiuni ale României.
Gemeni... româno-italieni
Tot la Carnavalul de la Veneţia, la teatrulGiudecca, are loc în premieră italiană, coproducţia Teatrului Masca din Bucuresti cu Pantakin (Italia), "Gemenii”: spectacolul vorbit în română, italiană, franceză, spaniolă, face parte din programul Carnavalului. Astfel, commedia dell’arte devine un spectacol poliglot! "Doi gemeni veneţieni” de Goldoni se va transforma într-o canava multilingvistică, în ton cu aura internaţională a Carnavalului. Un "cutremur” de râs! Iar cele două reprezentaţii de vineri, la 17 si 20,30, vor fi urmate de cinci "replici”, sâmbătă, duminică şi luni. Natura interculturală a acestei producţii se încrie perfect în spectacolul internaţional al carnavalului.
Punţile către originea îndepărtată a creaţiei
"Romania, în toate simţurile şi toate simţurile în sărbătoare!” a intrat in linie dreaptă. După spectacolul orchestrei Philarmonia din Bucureşti, care a avut loc în Piaţa San Marco, luni, şi spectacolul de pantomimă "Visul” al lui Dan Puric, ţinut la Teatrul Goldoni, miercuri seara, joi România a fost protagonista principală la Pavilionul Bienalei din Veneţia. Concertul de muzică balcanică etno-electronică al lui Shukar Collective şi al Fanfarei Şavale, în Piaţa San Marco, au fost urmate de o paradă a actorilor şi dansatorilor Teatrului Masca, aceştia îndreptându-se prin mulţime şi cu mulţimea de turişti, spre Grădina Pavilionului…
Succesul obţinut joi de români a fost "prefaţat” de Conferinţa de presă organizată de Primăria Veneţiei la Telecom Future… Reţinem din declaraţiile dnei Luana Zanella, asesor cultural: ”Dacă Venetia este vitrina preţioasă a tuturor ambiţiilor înalte, care dă posibilitatea să înţelegem în ce stadiu se află arta mondială, Romania este mai mult: ea ne oferă posibilitatea să cunoaştem punţile care ne duc la originea îndepartată a creaţiilor sale artistice, la tradiţiile şi la folclorul său… Daca vrem o Europă cu adevărat puternică, unită, aşa cum se spune, trebuie să plecăm de la conştiinţa diferitelor culturi ale Europei…”
In Jurnalul National din 2 februarie 2008
După distracţiile destinate copiilor, între care şi cele cu păpuşi, care au avut loc în zilele din urmă, vineri la ora 17, în Piaţa Ferretto, evoluează Teatrul Masca. Este primul dintre cele două spectacole organizate pe "terra ferma” în cadrul Carnavalului "Sensation 2008” şi care face parte din seria de evenimente artistice propusă de artiştii români. Teatrul Masca este, azi, cea mai importantă formaţie de teatru acrobatic, gestual şi de măşti din Europa. Înfiinţat în 1990 şi condus de actorul şi regizorul Mihai Mălaimare, teatrul e compus din 20 de actori şi dansatori. Are la activ numeroase producţii originale, centrate pe infinite posibilităţi de expresie corporală, începând cu pantomima şi dansul acrobatic, şi a căpătat, în ultimi 10 ani, o recunoaştere internaţională.
O altă performanţă scenografica de excepţie va anima şi va colora Piaţa Ferretto în "marţea grasă”, la orele 18,30, când, tot în Piaţa Ferretto, vor evolua dansatorii români în "Jocul Căluşarilor ("Il gioco dei Calusari”), un dans spectaculos, de o mare complexitate tehnică, interpretat de trei grupuri divese de dansatori şi muzicieni, în total 50 de artişti, proveniţi din diverse regiuni ale României.
Gemeni... româno-italieni
Tot la Carnavalul de la Veneţia, la teatrulGiudecca, are loc în premieră italiană, coproducţia Teatrului Masca din Bucuresti cu Pantakin (Italia), "Gemenii”: spectacolul vorbit în română, italiană, franceză, spaniolă, face parte din programul Carnavalului. Astfel, commedia dell’arte devine un spectacol poliglot! "Doi gemeni veneţieni” de Goldoni se va transforma într-o canava multilingvistică, în ton cu aura internaţională a Carnavalului. Un "cutremur” de râs! Iar cele două reprezentaţii de vineri, la 17 si 20,30, vor fi urmate de cinci "replici”, sâmbătă, duminică şi luni. Natura interculturală a acestei producţii se încrie perfect în spectacolul internaţional al carnavalului.
Punţile către originea îndepărtată a creaţiei
"Romania, în toate simţurile şi toate simţurile în sărbătoare!” a intrat in linie dreaptă. După spectacolul orchestrei Philarmonia din Bucureşti, care a avut loc în Piaţa San Marco, luni, şi spectacolul de pantomimă "Visul” al lui Dan Puric, ţinut la Teatrul Goldoni, miercuri seara, joi România a fost protagonista principală la Pavilionul Bienalei din Veneţia. Concertul de muzică balcanică etno-electronică al lui Shukar Collective şi al Fanfarei Şavale, în Piaţa San Marco, au fost urmate de o paradă a actorilor şi dansatorilor Teatrului Masca, aceştia îndreptându-se prin mulţime şi cu mulţimea de turişti, spre Grădina Pavilionului…
Succesul obţinut joi de români a fost "prefaţat” de Conferinţa de presă organizată de Primăria Veneţiei la Telecom Future… Reţinem din declaraţiile dnei Luana Zanella, asesor cultural: ”Dacă Venetia este vitrina preţioasă a tuturor ambiţiilor înalte, care dă posibilitatea să înţelegem în ce stadiu se află arta mondială, Romania este mai mult: ea ne oferă posibilitatea să cunoaştem punţile care ne duc la originea îndepartată a creaţiilor sale artistice, la tradiţiile şi la folclorul său… Daca vrem o Europă cu adevărat puternică, unită, aşa cum se spune, trebuie să plecăm de la conştiinţa diferitelor culturi ale Europei…”
In Jurnalul National din 2 februarie 2008
Noutăţi veneţiene
După ce au început anul 2008 în acordurile Fanfarei Şavale, veneţienii au prins gust pentru acest gen de muzică tipic balcanic. “Geamparaua”, “Hărăpeasca” şi sârbele interpretate de instrumentiştii din satul ieşean Zece Prăjini s-au auzit din nou, miercuri, 30 ianuarie, la Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică “Nicolae Iorga” şi apoi în Campo Santa Fosca (acolo unde se află şi standul unde se distribuie materiale promoţionale despre România).
Aseară târziu – ora 22:00, ora României – la Teatrul Goldoni a avut loc spectacolul “Vis” al inegalabilului artist român Dan Puric (vom reveni cu amănunte despre eveniment). Astăzi, 31 ianaurie, la ora 11:00, actorul va participa la o conferinţă de presă organizată de Primăria Veneţiei (la Centrul de presă al Carnavalului), conferinţă care are ca temă participarea României ca invitat de onoare la festival. Va coordona conferinţa de presă dna Luana Zanella, asesor pentru cultură, şi vor participa reprezentanţi ai Ministerului Afacerilor Externe din România, ai Ministerului Turismului şi ai Institutului Cultural Român.
In Jurnalul National din 31 ianuarie 2008
Aseară târziu – ora 22:00, ora României – la Teatrul Goldoni a avut loc spectacolul “Vis” al inegalabilului artist român Dan Puric (vom reveni cu amănunte despre eveniment). Astăzi, 31 ianaurie, la ora 11:00, actorul va participa la o conferinţă de presă organizată de Primăria Veneţiei (la Centrul de presă al Carnavalului), conferinţă care are ca temă participarea României ca invitat de onoare la festival. Va coordona conferinţa de presă dna Luana Zanella, asesor pentru cultură, şi vor participa reprezentanţi ai Ministerului Afacerilor Externe din România, ai Ministerului Turismului şi ai Institutului Cultural Român.
In Jurnalul National din 31 ianuarie 2008
Imnul României, cântat în Piaţa San Marco
Prezenţa României la ediţia 2008 a Carnavalului de la Veneţia – “Sensation”, pentru prima dată în calitate de invitat de onoare, a continuat luni seara în Piaţa San Marco, cu concertul orchestrei de cameră “Philarmonia”, dirijată de Nicolae Iliescu. Prezentatorii italieni ai spectacolului au subliniat importanţa participării culturale a României, a noului “sens” pe care ea îl aduce în acest an celei mai prstigioase manifestări artistice a Veneţiei, invitând pe toţi românii prezenţi în Piaţa San Marco să cânte, în deschidere, imnul naţional al României. Programul orchestrei “Philarmonia” a cuprins atât piese din repertoriul clasic (Vivaldi, Corelli, Mozart, Ceaikovski, valsuri), cât piese enesciene şi creaţii de factură modernă. Astă-seară, la ora 21:00, actorul Dan Puric va prezenta la Teatrul Goldoni spectacolul de teatru-pantomimă “Vis”, în vreme ce fanfara “Şavale” va cânta la Institutul Român de Cercetare Culturală şi Umanistică “Nicolae Iorga”, după care va coborî în stradă, concertul continuând, pentru veneţieni şi turişti, în Campo Santa Fosca.
In Jurnalul National, 30 ianuarie 2008
In Jurnalul National, 30 ianuarie 2008
Abonați-vă la:
Postări (Atom)