Noaptea de Anul Nou la Veneţia aparţine... României. Spectacolul Fanfarei Savale din Zece Prăjini prefaţează prezenţa noastră la Carnavalul din 2008.
Prin Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică “Nicolae Iorga” de la Veneţia, Ministerul Afacerilor Externe şi Ministerul Culturii şi Cultelor din România organizează în Piaţa San Marco un spectacol extraordinar dedicat publicului veneţian şi miilor de turişti sosiţi din întreaga lume să treacă pragul Noului An în Serenissima. Pe o scenă special amenajată vor urca membrii Fanfarei Şavale (“Savale” – în turneele lor occidentale), formaţie originară din satul Zece Prăjini.
Despre fanfara din micul sat situat în estul României putem spune că, în această vară, cu sprijinul Institutului Cultural Român de la Londra, a reprezentat ţara noastră la Festivalul “Exhibition Road Music Day”, din Anglia. Sunt, de altfel, mai bine de cinci ani de când fanfara din Zece Prăjini (una dintre multele existente în satul respectiv, recunoscut ca fiind localitatea cu cele mai multe fanfare din România) promovează cu succes muzica lăutărească românească pe continent, participând la concerte live şi festivaluri de folk, jazz sau rock în Ungaria, Austria, Belgia, Franţa, Germania, Elveţia, Slovenia, Italia, Spania sau Slovacia. Albumul lor de debut (2003), intitulat “Speed Brass of the Gypsies”, include 20 de piese şi aduce un spirit inovator în muzica fanfarelor lăutăreşti, combinând mai multe stiluri de muzică tradiţională.
Spectacolul fanfarei din Zece Prăjini prefaţează un moment de asemenea incredibil: primarul Veneţiei va anunţa, oficial, în acest miez de noapte dintre ani, prezenţa României ca invitat de onoare la Carnavalul din 2008. În perioada 25 ianuarie-5 februarie, cele două ministere care organizează şi evenimentul din noaptea Anului Nou, împreună cu alte instituţii de cultură din ţară şi cu participarea IRCCU “Nicolae Iorga” din Veneţia, vor propune milioanelor de oaspeţi din cetatea lagunară mai multe manifestări de amploare, menite să arate faţa culturală a României.
In Jurnalul National din 28 decembrie 2007
vineri, 28 decembrie 2007
Spectacol românesc unic la Veneţia
Noaptea de Anul Nou la Veneţia aparţine... României. Spectacolul Fanfarei Savale din Zece Prăjini prefaţează prezenţa noastră la Carnavalul din 2008.
Prin Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică “Nicolae Iorga” de la Veneţia, Ministerul Afacerilor Externe şi Ministerul Culturii şi Cultelor din România organizează în Piaţa San Marco un spectacol extraordinar dedicat publicului veneţian şi miilor de turişti sosiţi din întreaga lume să treacă pragul Noului An în Serenissima. Pe o scenă special amenajată vor urca membrii Fanfarei Şavale (“Savale” – în turneele lor occidentale), formaţie originară din satul Zece Prăjini.
Despre fanfara din micul sat situat în estul României putem spune că, în această vară, cu sprijinul Institutului Cultural Român de la Londra, a reprezentat ţara noastră la Festivalul “Exhibition Road Music Day”, din Anglia. Sunt, de altfel, mai bine de cinci ani de când fanfara din Zece Prăjini (una dintre multele existente în satul respectiv, recunoscut ca fiind localitatea cu cele mai multe fanfare din România) promovează cu succes muzica lăutărească românească pe continent, participând la concerte live şi festivaluri de folk, jazz sau rock în Ungaria, Austria, Belgia, Franţa, Germania, Elveţia, Slovenia, Italia, Spania sau Slovacia. Albumul lor de debut (2003), intitulat “Speed Brass of the Gypsies”, include 20 de piese şi aduce un spirit inovator în muzica fanfarelor lăutăreşti, combinând mai multe stiluri de muzică tradiţională.
Spectacolul fanfarei din Zece Prăjini prefaţează un moment de asemenea incredibil: primarul Veneţiei va anunţa, oficial, în acest miez de noapte dintre ani, prezenţa României ca invitat de onoare la Carnavalul din 2008. În perioada 25 ianuarie-5 februarie, cele două ministere care organizează şi evenimentul din noaptea Anului Nou, împreună cu alte instituţii de cultură din ţară şi cu participarea IRCCU “Nicolae Iorga” din Veneţia, vor propune milioanelor de oaspeţi din cetatea lagunară mai multe manifestări de amploare, menite să arate faţa culturală a României.
Prin Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică “Nicolae Iorga” de la Veneţia, Ministerul Afacerilor Externe şi Ministerul Culturii şi Cultelor din România organizează în Piaţa San Marco un spectacol extraordinar dedicat publicului veneţian şi miilor de turişti sosiţi din întreaga lume să treacă pragul Noului An în Serenissima. Pe o scenă special amenajată vor urca membrii Fanfarei Şavale (“Savale” – în turneele lor occidentale), formaţie originară din satul Zece Prăjini.
Despre fanfara din micul sat situat în estul României putem spune că, în această vară, cu sprijinul Institutului Cultural Român de la Londra, a reprezentat ţara noastră la Festivalul “Exhibition Road Music Day”, din Anglia. Sunt, de altfel, mai bine de cinci ani de când fanfara din Zece Prăjini (una dintre multele existente în satul respectiv, recunoscut ca fiind localitatea cu cele mai multe fanfare din România) promovează cu succes muzica lăutărească românească pe continent, participând la concerte live şi festivaluri de folk, jazz sau rock în Ungaria, Austria, Belgia, Franţa, Germania, Elveţia, Slovenia, Italia, Spania sau Slovacia. Albumul lor de debut (2003), intitulat “Speed Brass of the Gypsies”, include 20 de piese şi aduce un spirit inovator în muzica fanfarelor lăutăreşti, combinând mai multe stiluri de muzică tradiţională.
Spectacolul fanfarei din Zece Prăjini prefaţează un moment de asemenea incredibil: primarul Veneţiei va anunţa, oficial, în acest miez de noapte dintre ani, prezenţa României ca invitat de onoare la Carnavalul din 2008. În perioada 25 ianuarie-5 februarie, cele două ministere care organizează şi evenimentul din noaptea Anului Nou, împreună cu alte instituţii de cultură din ţară şi cu participarea IRCCU “Nicolae Iorga” din Veneţia, vor propune milioanelor de oaspeţi din cetatea lagunară mai multe manifestări de amploare, menite să arate faţa culturală a României.
marți, 18 decembrie 2007
Colind românesc la Veneţia
Într-una dintre cele mai frumoase biserici veneţiene, San Trovaso, duminică, 16 decembrie, vor răsuna colindele româneşti. Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia, cu sprijinul Institutului Cultural Român, a pregătit pentru publicul Serenissimei un concert de Crăciun, susţinut de Corala Universităţii de Medicină şi Farmacie din Craiova şi de organistul Dan Racoveanu, membru al ansamblului de muzică barocă “Continuo”.
Orga bisericii San Trovaso este una din cele mai renumite din Europa, fiind construită in 1776 de Gaetano Callido, faimos în epocă pentru măiestria sa. La ea au concertat, de-a lungul veacurilor, virtuozi ai acestui instrument muzical.
Programul concertului va cuprinde piese din creaţia lui J. S. Bach, Giovanni Croce, Dimitri Bortnianski, Gavriil Musicescu, Dumitru Kiriac, precum şi cântece tradiţionale de Crăciun. Pentru două ore, publicul veneţian va cunoaşte frumuseţea colindelor româneşti.
În Jurnalul Naţional din 15 decembrie 2007, ediţia on-line
Orga bisericii San Trovaso este una din cele mai renumite din Europa, fiind construită in 1776 de Gaetano Callido, faimos în epocă pentru măiestria sa. La ea au concertat, de-a lungul veacurilor, virtuozi ai acestui instrument muzical.
Programul concertului va cuprinde piese din creaţia lui J. S. Bach, Giovanni Croce, Dimitri Bortnianski, Gavriil Musicescu, Dumitru Kiriac, precum şi cântece tradiţionale de Crăciun. Pentru două ore, publicul veneţian va cunoaşte frumuseţea colindelor româneşti.
În Jurnalul Naţional din 15 decembrie 2007, ediţia on-line
marți, 4 decembrie 2007
Castradina
La Veneţia, puţine sunt sărbătorile populare pe care turiştii să nu şi le adjudece. Vă imaginaţi Il Carnevale, Regata Storica, Il Redentore, La Sensa şi La Mostra fără asediul acestei clase multinaţionale de curioşi, care intră peste tot, filmând, fotografiind şi arătând cu degetul? Imposibil! De aceea, e ciudat că sărbătoarea Intrării Fecioarei Maria în Biserică şi-a păstrat autenticitatea din timpurile Serenissimei medievale.
Legenda
Tradiţia îi obligă, şi acum, pe veneţieni, ca, dis-de-dimineaţă, să se deplaseze cu barca, de pe un mal pe altul al lagunei, la Catedrala Santa Maria della Salute, lăcaş amintind de ciuma din 1631. Obiceiul mai cere ca, la “Salute”, în această zi, să se servească “La Castradina”, o supă pe bază de miel şi varză. Cele două ingrediente trimit la legenda care povesteşte că, înainte ca oraşul să intre în carantină, ultima navă sosită în port a transportat o încărcătură de carne de miel provenită din Dalmaţia. Acest “noroc” alimentar le-a permis veneţienilor să supravieţuiască până la eradicarea molimei şi ridicarea carantinei.
Astăzi există chiar o “Confrerie a castradinei”, fondată în 1997, şi care apără reţeta tradiţională a acestui preparat servit în toate familiile veneţiene în noaptea de 21 noiembrie. Castradina, o supă cu gust uşor de afumătură şi cu un aspect apropiat de ragut sau chiar de supă-cremă, poartă şi astăzi marca istoriei, fiind, în acelaşi timp, un simbol religios pentru veneţieni, la fel ca mielul pascal.
Ca în fiecare toamnă ce a urmat Anului Ciumei, la 21 noiembrie veneţienii au mâncat din nou din acest fel unic, la masa comună oferită la Catedrala Santa Maria della Salute, reamintindu-şi că nu e de glumă cu sănătatea (“salute”, în italiană). Pe vremuri, carnea care venea din Dalmaţia era sărată, afumată şi uscată. Provenea numai de la berbeci tineri, castraţi (de aici: Castradina). Conservele de carne, împreună cu legumele uscate, făina, varza sau dovleacul, permiteau înfruntarea perioadelor de carantină sau izolare. Cu timpul, Serenissima n-a mai importat carne de oaie (doar) din Răsărit. Dar, surprinzător, se întâlnesc, astăzi, variante ale Castradinei în Macedonia, în Turcia sau pe malul Mării Negre…
Castradina venexiana
Ingrediente: un kg de pastramă de berbecuţ (castrato salmistrato), un kg de varză, 50g unt, 100 g ceapă, sare, piper, cimbru.
Preparare: Procuraţi-vă mai întâi carne de berbecuţ, condimentată, sărată şi uscată (pastramă). Fierbeţi carnea, schimbând prima apă. După ce carnea a fiert, păstraţi zeama. Căliţi în unt ceapa tocată julienne, adăugaţi varza tăiată fideluţă, turnaţi deasupra zeama de carne şi lăsaţi să fiarbă până se înmoaie. Adăugaţi carnea, condimentaţi cu sare, piper şi cimbru şi lăsaţi să mai fiarbă împreună, până ce rezultă o supă foarte scăzută.
In Jurnalul de bucatarie (Jurnalul National), 5 decembrie 2007
Legenda
Tradiţia îi obligă, şi acum, pe veneţieni, ca, dis-de-dimineaţă, să se deplaseze cu barca, de pe un mal pe altul al lagunei, la Catedrala Santa Maria della Salute, lăcaş amintind de ciuma din 1631. Obiceiul mai cere ca, la “Salute”, în această zi, să se servească “La Castradina”, o supă pe bază de miel şi varză. Cele două ingrediente trimit la legenda care povesteşte că, înainte ca oraşul să intre în carantină, ultima navă sosită în port a transportat o încărcătură de carne de miel provenită din Dalmaţia. Acest “noroc” alimentar le-a permis veneţienilor să supravieţuiască până la eradicarea molimei şi ridicarea carantinei.
Astăzi există chiar o “Confrerie a castradinei”, fondată în 1997, şi care apără reţeta tradiţională a acestui preparat servit în toate familiile veneţiene în noaptea de 21 noiembrie. Castradina, o supă cu gust uşor de afumătură şi cu un aspect apropiat de ragut sau chiar de supă-cremă, poartă şi astăzi marca istoriei, fiind, în acelaşi timp, un simbol religios pentru veneţieni, la fel ca mielul pascal.
Ca în fiecare toamnă ce a urmat Anului Ciumei, la 21 noiembrie veneţienii au mâncat din nou din acest fel unic, la masa comună oferită la Catedrala Santa Maria della Salute, reamintindu-şi că nu e de glumă cu sănătatea (“salute”, în italiană). Pe vremuri, carnea care venea din Dalmaţia era sărată, afumată şi uscată. Provenea numai de la berbeci tineri, castraţi (de aici: Castradina). Conservele de carne, împreună cu legumele uscate, făina, varza sau dovleacul, permiteau înfruntarea perioadelor de carantină sau izolare. Cu timpul, Serenissima n-a mai importat carne de oaie (doar) din Răsărit. Dar, surprinzător, se întâlnesc, astăzi, variante ale Castradinei în Macedonia, în Turcia sau pe malul Mării Negre…
Castradina venexiana
Ingrediente: un kg de pastramă de berbecuţ (castrato salmistrato), un kg de varză, 50g unt, 100 g ceapă, sare, piper, cimbru.
Preparare: Procuraţi-vă mai întâi carne de berbecuţ, condimentată, sărată şi uscată (pastramă). Fierbeţi carnea, schimbând prima apă. După ce carnea a fiert, păstraţi zeama. Căliţi în unt ceapa tocată julienne, adăugaţi varza tăiată fideluţă, turnaţi deasupra zeama de carne şi lăsaţi să fiarbă până se înmoaie. Adăugaţi carnea, condimentaţi cu sare, piper şi cimbru şi lăsaţi să mai fiarbă împreună, până ce rezultă o supă foarte scăzută.
In Jurnalul de bucatarie (Jurnalul National), 5 decembrie 2007
duminică, 25 noiembrie 2007
România, privită în oglinzi veneţiene
Soluţie - Institutul Cultural de la Veneţia: "vindecarea prin culturå"
Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică, înfiinţat în 1930 de istoricul Nicolae Iorga, e cunoscut de veneţieni drept "Casa Romena".
O casă, da, dar într-un palat din secolul al XVI-lea, pentru că institutul este adăpostit în Palatul Correr din Piaţa Santa Fosca, spaţiu cumpărat de statul român interbelic prin donaţii particulare şi rămas, până azi, unica proprietate cu această destinaţie din Veneţia. Intenţia lui Iorga era de a forma cunoscători ai artei italiene care să dea valoare culturii româneşti "acasă şi în lume".
"Activitatea ştiinţifică a Institutului, azi, cuprinde două mari dimensiuni" – ne-a declarat directorul ad-interim, dr Monica Joiţa. "E vorba, în primul rând, de păstrarea dimensiunii academice, inaugurate de Iorga, iar aceasta se reflectă în găzduirea şi îndrumarea bursierilor «Nicolae Iorga», în cele două publicaţii, «Anuarul» şi «Caietele Casei Române din Veneţia». Dimensiunea culturală e concretizată în organizarea de manifestări specifice, conferinţe, concerte, expoziţii, mese rotunde. Programul din acest an a fost concentrat pe un ciclu de conferinţe – numit «Veneţia şi Italia. Veneţia – o punte între Italia şi Orientul Europei», la care au fost invitate personalităţi ale spaţiului academic italian, ca şi pe participarea românească la Bienala de Artă de la Veneţia."
Cum ne integråm? Din păcate, România nu e percepută cum se cuvine în Italia, mai ales raportat la marile sale valori culturale. Monica Joiţa a monitorizat presa apărută în Italia după 1 ianuarie 2007, în încercarea de a înregistra ecourile integrării României în UE. "Ecourile au fost dezamăgitoare. Accentul a fost pus pe o problematică socială acută: integrarea emigranţilor români, deveniţi concitadini ai italienilor. Referirile la cultura noului membru al UE aproape că au lipsit. Singura referinţă, în La Reppublica, a fost legată de «latinitatea noastră comună»... şi era dată o poză a lui Decebal. În rest, mă tem că publicul italian nu cunoaşte foarte mult despre acest spaţiu." Este clar că nu putem cere înţelegere în probleme de imigraţie italienilor simpli, care văd România doar prin spectacolul ţiganilor de la periferia marilor oraşe din peninsulă. De aceea, rolul institutelor culturale române din Italia ar fi de a pătrunde în spaţiul cultural italian – în cel elitist, dar şi în cel al maselor – printr-o ofensivă a valorilor culturale româneşti. "Una din cauzele proastei percepţii a României, ne spune dr Monica Joiţa, a fost faptul că în Italia, ca şi în alte ţări ale UE, s-au înregistrat mari frământări în plan social şi cultural. Formarea unui spaţiu social, cultural şi geopolitic european este deci în plină mişcare, şi noi, ca nou-membru al UE, trebuie să ne adaptăm inclusiv la aceste transformări aflate în curs."
Diaspora de pe "terra ferma". O realitate: în Veneţia istorică, lagunară, nu găsim o diasporă românească propriu-zisă. O atare grupare se află însă pe "terra ferma", în oraşele industriale din jurul Veneţiei. "O dată cu integrarea României în UE, atenţia Institutului a fost mai mult îndreptată asupra acestui public-ţintă, cu caracter special", precizează dr Monica Joiţa. "Deocamdată, relaţiile noastre au început cu parohiile româneşti de pe «terra ferma». Preoţii s-au dovedit deosebit de receptivi şi puterea lor de convingere în rândul românilor e deosebit de mare. Vin încet-încet primii membri ai comunităţii româneşti din jur, şi aceştia nu sunt doar români din România. Dar şi basarabeni din Republica Moldova..." Începutul a fost făcut la Veneţia. Cu siguranţă că acest lucru nu va aduce rezolvarea marilor probleme ale comunităţii româneşti din Italia. Dar ţara trebuie să facă dovada că-i pasă de cetăţenii ei, chiar şi atunci când acestora nu le (mai) pasă.
România, invitat de onoare la Carnaval
"Casa Romena" este o prezenţă activă la Veneţia. La 21 noiembrie a avut loc vernisajul expoziţiei "Sibiul în gravurile lui Hans Hermann" (cu concursul Muzeului de Artă din Braşov). Tot miercuri, Irina Băldescu, fost bursier "Vasile Pârvan" al statului român, a lansat volumul "Transilvania medievale. Le città fondate di Sibiu, Bistriţa, Braşov, Cluj", tipărit la Editura Bonsignori din Roma. A doua zi, preşedintele Asociaţiei Româniştilor din Italia, profesorul Lorenzo Renzi (Universitatea din Padova), a susţinut o conferinţă cu tema "Locul limbii române între limbile romanice". Şi tot din Cetatea Dogilor ne mai vine o veste bună: prin intermediul Institutului de la Veneţia, Primăria a acordat României statutul de invitat de onoare la ediţia din 2008 a Carnavalului.
In Jurnalul National, 25 noiembrie 2007
Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică, înfiinţat în 1930 de istoricul Nicolae Iorga, e cunoscut de veneţieni drept "Casa Romena".
O casă, da, dar într-un palat din secolul al XVI-lea, pentru că institutul este adăpostit în Palatul Correr din Piaţa Santa Fosca, spaţiu cumpărat de statul român interbelic prin donaţii particulare şi rămas, până azi, unica proprietate cu această destinaţie din Veneţia. Intenţia lui Iorga era de a forma cunoscători ai artei italiene care să dea valoare culturii româneşti "acasă şi în lume".
"Activitatea ştiinţifică a Institutului, azi, cuprinde două mari dimensiuni" – ne-a declarat directorul ad-interim, dr Monica Joiţa. "E vorba, în primul rând, de păstrarea dimensiunii academice, inaugurate de Iorga, iar aceasta se reflectă în găzduirea şi îndrumarea bursierilor «Nicolae Iorga», în cele două publicaţii, «Anuarul» şi «Caietele Casei Române din Veneţia». Dimensiunea culturală e concretizată în organizarea de manifestări specifice, conferinţe, concerte, expoziţii, mese rotunde. Programul din acest an a fost concentrat pe un ciclu de conferinţe – numit «Veneţia şi Italia. Veneţia – o punte între Italia şi Orientul Europei», la care au fost invitate personalităţi ale spaţiului academic italian, ca şi pe participarea românească la Bienala de Artă de la Veneţia."
Cum ne integråm? Din păcate, România nu e percepută cum se cuvine în Italia, mai ales raportat la marile sale valori culturale. Monica Joiţa a monitorizat presa apărută în Italia după 1 ianuarie 2007, în încercarea de a înregistra ecourile integrării României în UE. "Ecourile au fost dezamăgitoare. Accentul a fost pus pe o problematică socială acută: integrarea emigranţilor români, deveniţi concitadini ai italienilor. Referirile la cultura noului membru al UE aproape că au lipsit. Singura referinţă, în La Reppublica, a fost legată de «latinitatea noastră comună»... şi era dată o poză a lui Decebal. În rest, mă tem că publicul italian nu cunoaşte foarte mult despre acest spaţiu." Este clar că nu putem cere înţelegere în probleme de imigraţie italienilor simpli, care văd România doar prin spectacolul ţiganilor de la periferia marilor oraşe din peninsulă. De aceea, rolul institutelor culturale române din Italia ar fi de a pătrunde în spaţiul cultural italian – în cel elitist, dar şi în cel al maselor – printr-o ofensivă a valorilor culturale româneşti. "Una din cauzele proastei percepţii a României, ne spune dr Monica Joiţa, a fost faptul că în Italia, ca şi în alte ţări ale UE, s-au înregistrat mari frământări în plan social şi cultural. Formarea unui spaţiu social, cultural şi geopolitic european este deci în plină mişcare, şi noi, ca nou-membru al UE, trebuie să ne adaptăm inclusiv la aceste transformări aflate în curs."
Diaspora de pe "terra ferma". O realitate: în Veneţia istorică, lagunară, nu găsim o diasporă românească propriu-zisă. O atare grupare se află însă pe "terra ferma", în oraşele industriale din jurul Veneţiei. "O dată cu integrarea României în UE, atenţia Institutului a fost mai mult îndreptată asupra acestui public-ţintă, cu caracter special", precizează dr Monica Joiţa. "Deocamdată, relaţiile noastre au început cu parohiile româneşti de pe «terra ferma». Preoţii s-au dovedit deosebit de receptivi şi puterea lor de convingere în rândul românilor e deosebit de mare. Vin încet-încet primii membri ai comunităţii româneşti din jur, şi aceştia nu sunt doar români din România. Dar şi basarabeni din Republica Moldova..." Începutul a fost făcut la Veneţia. Cu siguranţă că acest lucru nu va aduce rezolvarea marilor probleme ale comunităţii româneşti din Italia. Dar ţara trebuie să facă dovada că-i pasă de cetăţenii ei, chiar şi atunci când acestora nu le (mai) pasă.
România, invitat de onoare la Carnaval
"Casa Romena" este o prezenţă activă la Veneţia. La 21 noiembrie a avut loc vernisajul expoziţiei "Sibiul în gravurile lui Hans Hermann" (cu concursul Muzeului de Artă din Braşov). Tot miercuri, Irina Băldescu, fost bursier "Vasile Pârvan" al statului român, a lansat volumul "Transilvania medievale. Le città fondate di Sibiu, Bistriţa, Braşov, Cluj", tipărit la Editura Bonsignori din Roma. A doua zi, preşedintele Asociaţiei Româniştilor din Italia, profesorul Lorenzo Renzi (Universitatea din Padova), a susţinut o conferinţă cu tema "Locul limbii române între limbile romanice". Şi tot din Cetatea Dogilor ne mai vine o veste bună: prin intermediul Institutului de la Veneţia, Primăria a acordat României statutul de invitat de onoare la ediţia din 2008 a Carnavalului.
In Jurnalul National, 25 noiembrie 2007
Veneţia: Iorga si umbra lui Petrarca
cu Marino Zorzi, descendentul dogilor, despre destinul Bibliotecii Marciana din Veneţia
Laura, eterna iubire! – acesta este numele cel mai des asociat cu personalitatea poetului Petrarca. Pentru veneţieni, însă, Petrarca este alăturat nu muzei sale, ci uneia dintre cele mai importante instituţii din "Serenissima": Libreria Marciana.
Ideea înfiinţării unei biblioteci publice în cetatea veneţiană i-a aparţinut, într-adevăr, lui Petrarca. În veacul al XIV-lea, poetul era recunoscut şi drept un fervent căutător şi colecţionar de manuscrise. La vremea la care, prin lungi epistole adresate dogelui Andrea Dandolo, încerca să medieze o pace între Veneţia şi Genova, poetul reuşeşte să-l convingă pe acesta să acorde importanţă reînfiinţării unei biblioteci a statului, aşa cum era pe vremea romanilor. Îşi pune la bătaie, în acest scop, propria-i colecţie de peste 200 de manuscrise. Captivaţi de ideea de a merge pe urmele lui Petrarca, la Veneţia, am solicitat un interviu dlui Marino Zorzi, directorul Bibliotecii Marciana. În cabinetul său, înconjuraţi de portretele celor care, vreme de şase veacuri s-au aflat la conducerea bibliotecii, am încercat să pătrundem în intimitatea acestui veritabil diamant al culturii europene.
DESTIN. "Din nefericire pentru noi, acele manuscrise donate de Petrarca nu se află aici. Donaţia a avut loc în 1362, cărţile au fost acceptate de Republică, au stat de la început în casa pe care Serenissima i-a dat-o lui Petrarca, în semn de respect, iar Petrarca le-a păstrat tot restul vieţii. Doar că el nu a locuit decât cinci ani în Veneţia, după care a plecat la Padova, luând cu el şi colecţia". Biblioteca s-a deschis totuşi un secol mai târziu, iar cel care a făcut posibil acest lucru a fost Basilius Bessarion, cardinal grec, care s-a străduit toată viaţa să organizeze apărarea grecilor atacaţi de turci. "Cel mai mare succes al său a fost însă crearea acestei minunate biblioteci, care s-a bazat pe lucrări privind Antichitatea. A strâns peste o mie de manuscrise, între care 563 în greacă. Intenţiona să creeze o bibliotecă naţională greacă, unde, aşa cum spunea el, dacă într-o zi grecii ar dispărea într-o tragedie, viaţa şi cultura lor s-ar regăsi intacte". De ce a vrut să dea aceste manuscrise Veneţiei? "Mai întâi pentru că respecta enorm structura Republicii, care îi apărea ca o încarnare a idealului platonic, a guvernării perfecte. Pe urmă pentru că avea mulţi prieteni printre veneţieni. Şi, în fine, pentru că el, fiind grec, se simţea la Veneţia ca în a doua sa patrie". Biblioteca a fost instalată în Palatul Dogilor. "În 1537, fiul dogelui Andrea Gritti voia să construiască noi imobile, care să dea impresia că Veneţia e un oraş modern. Atunci s-a construit şi palatul în care se află Libreria Marciana, în Piaţeta San Marco. Întâiul bibliotecar a fost cardinalul Bembo. Alături de el se afla Victor Grimani, care era foarte interesat de cultura antică. El a încurajat construirea bibliotecii de către arhitectul Sansovino. Biblioteca a fost deschisă abia în 1565. Au început să fie donate şi alte cărţi, iar apoi Serenissima a scos o lege care spunea că toate cărţile imprimate în Veneţia şi în întreaga Republică trebuie să aibă cel puţin o copie la Marciana. Inventarul cărţilor a crescut, avem peste un milion, dar asta nu este foarte mult pentru o bibliotecă modernă", ne mai spune dl Marino Zorzi.
CAPODOPERE. Ne interesăm care sunt capodoperele Bibliotecii Marciana. "Deţinem primul Grimani, care este o donaţie din partea cardinalului Domenico Grimani, la începutul secolului al XVI-lea. E o capodoperă. O miniatură executată în Ţările Flamande şi are 1.060 de pagini. Din punct de vedere cultural, fondul grec este însă fundamental. Mai ales «Homerus Veritus», un text al «Iliadei» lui Homer, scris în secolul al X-lea, care e fundamental pentru tradiţia manuscrisă a poemului, pentru faptul că în jurul acestei poveşti există un comentariu. Comentariu care e, de fapt, un rezumat al cărţilor scrise de vechii greci despre Homer şi care s-au pierdut. E o bibliotecă întreagă concentrată într-un manuscris".
IORGA, IDOLUL. Marino Zorzi conduce Biblioteca Marciana din 1990, iar preocuparea sa principala o constituie istoria cruciadelor. "M-au interesat cruciadele din secolul XV. M-a interesat relaţia Veneţiei cu Ţările Române. Cruciada de la Nicopole – care s-a sfârşit rău, după cum ştiţi… La a doua etapă a bătăliei de la Varna au participat şi românii. A existat o alianţă a Veneţiei cu Matei Corvin – luptam cu acelaşi duşman, dar pe fronturi diferite. Singurul prinţ român care a condus o campanie puternică împotriva turcilor a fost «Stefano il Grande»…", mai spune Marino Zorzi, arătând că ştie cine a fost marele voievod al Moldovei. "După victoria sa de la Vaslui, s-a pus în mişcare şi Matei Corvin, spre frontul din Bosnia. Momentul acela a reprezentat o speranţă pentru noi, luptam împreună pentru aceeaşi cauză."
Cum se face că îi este atât de cunoscută această etapă din istoria românilor? "Am un cult pentru profesorul Nicolae Iorga. Pe masa mea există cartea lui despre cruciade. El a făcut studii excepţionale privind perioada cruciadelor. Era de o profunzime, de o amploare incredibile. Iorga a fost un prieten al tatălui meu. Se cunoşteau foarte bine. I-a dat tatălui meu mai multe decoraţii, ordine cavalereşti, pe care le păstrez. Îşi scriau, vorbeau. Iorga reprezintă legătura mea cu România. De treizeci de ani, în fiecare zi, citesc măcar o pagină din cartea lui."
Citate
"În Veneţia existau mai multe ramuri ale aceleiaşi case. A mea era singura din San Moise, iar a dogelui Marino Zorzi era din Santa Justina. Curios e că în Veneţia a rămas până azi doar ramura mea, ca şi cum eu aş fi moştenitorul ideal al celorlalţi"
"La Veneţia, în secolul XIV, cultura însemna medicina, ştiinţa. Se cunoaşte episodul în care patru veneţieni l-au caracterizat pe Petrarca drept «un om bun, dar nu prea cultivat». Nu ştia comentariile lui Aristotel. Dar el avea cultura morală, elocinţa, poezia…"
Marino Zorzi
In Jurnalul National, 29 iulie 2007
Laura, eterna iubire! – acesta este numele cel mai des asociat cu personalitatea poetului Petrarca. Pentru veneţieni, însă, Petrarca este alăturat nu muzei sale, ci uneia dintre cele mai importante instituţii din "Serenissima": Libreria Marciana.
Ideea înfiinţării unei biblioteci publice în cetatea veneţiană i-a aparţinut, într-adevăr, lui Petrarca. În veacul al XIV-lea, poetul era recunoscut şi drept un fervent căutător şi colecţionar de manuscrise. La vremea la care, prin lungi epistole adresate dogelui Andrea Dandolo, încerca să medieze o pace între Veneţia şi Genova, poetul reuşeşte să-l convingă pe acesta să acorde importanţă reînfiinţării unei biblioteci a statului, aşa cum era pe vremea romanilor. Îşi pune la bătaie, în acest scop, propria-i colecţie de peste 200 de manuscrise. Captivaţi de ideea de a merge pe urmele lui Petrarca, la Veneţia, am solicitat un interviu dlui Marino Zorzi, directorul Bibliotecii Marciana. În cabinetul său, înconjuraţi de portretele celor care, vreme de şase veacuri s-au aflat la conducerea bibliotecii, am încercat să pătrundem în intimitatea acestui veritabil diamant al culturii europene.
DESTIN. "Din nefericire pentru noi, acele manuscrise donate de Petrarca nu se află aici. Donaţia a avut loc în 1362, cărţile au fost acceptate de Republică, au stat de la început în casa pe care Serenissima i-a dat-o lui Petrarca, în semn de respect, iar Petrarca le-a păstrat tot restul vieţii. Doar că el nu a locuit decât cinci ani în Veneţia, după care a plecat la Padova, luând cu el şi colecţia". Biblioteca s-a deschis totuşi un secol mai târziu, iar cel care a făcut posibil acest lucru a fost Basilius Bessarion, cardinal grec, care s-a străduit toată viaţa să organizeze apărarea grecilor atacaţi de turci. "Cel mai mare succes al său a fost însă crearea acestei minunate biblioteci, care s-a bazat pe lucrări privind Antichitatea. A strâns peste o mie de manuscrise, între care 563 în greacă. Intenţiona să creeze o bibliotecă naţională greacă, unde, aşa cum spunea el, dacă într-o zi grecii ar dispărea într-o tragedie, viaţa şi cultura lor s-ar regăsi intacte". De ce a vrut să dea aceste manuscrise Veneţiei? "Mai întâi pentru că respecta enorm structura Republicii, care îi apărea ca o încarnare a idealului platonic, a guvernării perfecte. Pe urmă pentru că avea mulţi prieteni printre veneţieni. Şi, în fine, pentru că el, fiind grec, se simţea la Veneţia ca în a doua sa patrie". Biblioteca a fost instalată în Palatul Dogilor. "În 1537, fiul dogelui Andrea Gritti voia să construiască noi imobile, care să dea impresia că Veneţia e un oraş modern. Atunci s-a construit şi palatul în care se află Libreria Marciana, în Piaţeta San Marco. Întâiul bibliotecar a fost cardinalul Bembo. Alături de el se afla Victor Grimani, care era foarte interesat de cultura antică. El a încurajat construirea bibliotecii de către arhitectul Sansovino. Biblioteca a fost deschisă abia în 1565. Au început să fie donate şi alte cărţi, iar apoi Serenissima a scos o lege care spunea că toate cărţile imprimate în Veneţia şi în întreaga Republică trebuie să aibă cel puţin o copie la Marciana. Inventarul cărţilor a crescut, avem peste un milion, dar asta nu este foarte mult pentru o bibliotecă modernă", ne mai spune dl Marino Zorzi.
CAPODOPERE. Ne interesăm care sunt capodoperele Bibliotecii Marciana. "Deţinem primul Grimani, care este o donaţie din partea cardinalului Domenico Grimani, la începutul secolului al XVI-lea. E o capodoperă. O miniatură executată în Ţările Flamande şi are 1.060 de pagini. Din punct de vedere cultural, fondul grec este însă fundamental. Mai ales «Homerus Veritus», un text al «Iliadei» lui Homer, scris în secolul al X-lea, care e fundamental pentru tradiţia manuscrisă a poemului, pentru faptul că în jurul acestei poveşti există un comentariu. Comentariu care e, de fapt, un rezumat al cărţilor scrise de vechii greci despre Homer şi care s-au pierdut. E o bibliotecă întreagă concentrată într-un manuscris".
IORGA, IDOLUL. Marino Zorzi conduce Biblioteca Marciana din 1990, iar preocuparea sa principala o constituie istoria cruciadelor. "M-au interesat cruciadele din secolul XV. M-a interesat relaţia Veneţiei cu Ţările Române. Cruciada de la Nicopole – care s-a sfârşit rău, după cum ştiţi… La a doua etapă a bătăliei de la Varna au participat şi românii. A existat o alianţă a Veneţiei cu Matei Corvin – luptam cu acelaşi duşman, dar pe fronturi diferite. Singurul prinţ român care a condus o campanie puternică împotriva turcilor a fost «Stefano il Grande»…", mai spune Marino Zorzi, arătând că ştie cine a fost marele voievod al Moldovei. "După victoria sa de la Vaslui, s-a pus în mişcare şi Matei Corvin, spre frontul din Bosnia. Momentul acela a reprezentat o speranţă pentru noi, luptam împreună pentru aceeaşi cauză."
Cum se face că îi este atât de cunoscută această etapă din istoria românilor? "Am un cult pentru profesorul Nicolae Iorga. Pe masa mea există cartea lui despre cruciade. El a făcut studii excepţionale privind perioada cruciadelor. Era de o profunzime, de o amploare incredibile. Iorga a fost un prieten al tatălui meu. Se cunoşteau foarte bine. I-a dat tatălui meu mai multe decoraţii, ordine cavalereşti, pe care le păstrez. Îşi scriau, vorbeau. Iorga reprezintă legătura mea cu România. De treizeci de ani, în fiecare zi, citesc măcar o pagină din cartea lui."
Citate
"În Veneţia existau mai multe ramuri ale aceleiaşi case. A mea era singura din San Moise, iar a dogelui Marino Zorzi era din Santa Justina. Curios e că în Veneţia a rămas până azi doar ramura mea, ca şi cum eu aş fi moştenitorul ideal al celorlalţi"
"La Veneţia, în secolul XIV, cultura însemna medicina, ştiinţa. Se cunoaşte episodul în care patru veneţieni l-au caracterizat pe Petrarca drept «un om bun, dar nu prea cultivat». Nu ştia comentariile lui Aristotel. Dar el avea cultura morală, elocinţa, poezia…"
Marino Zorzi
In Jurnalul National, 29 iulie 2007
Orezul dogelui
Sfântul Evanghelist Marcu e celebrat de bisericile română şi greacă la 25 aprilie, dar nicăieri ca la Veneţia oamenii nu sunt atât de legaţi de magia sa protectoare. Patron al Cetăţii Serenissime, dar şi al breslei notarilor, Sf. Marcu a scris cea de-a doua Evanghelie, după învăţăturile Apostolului Petru, al cărui discipol a fost. Potrivit tradiţiei, în această zi, bărbaţii oferă trandafiri femeilor iubite, iar în familiile venete se găteşte obligatoriu „Risi e Bisi“ – mâncare de orez cu mazăre. În secolele XIII-XV, perioada de apogeu a Veneţiei, Risi e Bisi era oferită ritualic dogelui cu ocazia hramului oraşului. Reţeta originară cuprinde, pe lângă cele două componente de bază, ceapă, panacetta, unt, ulei de măsline, o fiertură de pui sau de legume, parmezan. Rezultă o compoziţie puţin mai închegată ca o supă, unde domină orezul italian Arborio (după oraşul omonim), cu bobul mediu.
Istorii culinare
Italienii au cunoscut orezul în Evul Mediu, pe filieră arabă, folosindu-l, la început, ca medicament sau ca ingredient pentru deserturi. Cultivat în regiunea Veronei, a devenit în Renaştere indispensabil în bucătăriile veneţiene – aristocratică şi populară. Dogele mânca Risi e Bisi cu fructe de mare, castravete, sepia, midii, crevete. La Vicenza era însă preferat orezul cu sparanghel şi broccoli, la Treviso – cel cu anghilă şi crabi sau „al tagio“, provenit tot din regiunea Veneţiei, care combină fie două legume şi două feluri de peşte (de apă dulce şi sărată), fie un peşte şi un fruct de mare, fie o legumă şi un fruct de mare... La Padova, Risi e Bisi se servea cu gâscă prăjită în untură proprie, fileu de pui sau raţă.
Protectorul Veneţiei
Iniţial, patronul Veneţiei, ales de împăraţii bizantini, a fost Sf. Teodor. Dar vrând să-şi afirme identitatea politică şi religioasă, Cetatea Serenissima şi-a ales în anul 832 un alt protector, furând din Egipt moaştele Evanghelistului Marcu şi îngropându-le în catedrala construită ad-hoc. „Pacea fie cu tine, Marcu!“, i-ar fi spus acestuia un înger; predicţie pusă de sculptori pe coperta cărţii ţinute de un leu – simbol al puterii Veneţiei, dar şi al Sfântului Marcu.
RISI E BISI
Ingrediente: 3 căni cu mazăre (boabe mai mici) congelată, 4 căni cu supă de pui degresată, două linguri de ulei de măsline extravirgin, o ceapă mică tocată foarte mărunt, 3 linguri de pătrunjel măcinat, o cană de orez brun cu bob scurt, un sfert de cană de parmezan ras, sare, piper negru măcinat.
Preparare: O cană de mazăre se lasă într-un vas cu apă caldă până se decongelează. Se pun în blender împreună cu o jumătate de cană de apă până când se fac piure. Se fierbe supa şi se lasă deoparte. Se încinge uleiul într-o tigaie largă. Se sotează ceapa până când devine sticloasă, timp de 3 minute. Se adaugă o lingură de pătrunjel şi se amestecă. Se mai lasă pe foc un minut. Se adaugă orezul, la foc mediu, până când jumătate din bob se face opac, cam un minut. Se adaugă o jumătate de cană de supă şi se lasă pe foc până când orezul este aproape uscat, cam şase-opt minute. Se pun restul de supă şi piureul de mazăre. Când lichidul fierbe, se acoperă, se reduce flacăra şi se fierbe încă 20-.035 de minute. Se adaugă restul de mazăre. Se fierbe neacoperit până când orezul este „al dente“, 20-25 minute (la sfârşit, mâncarea ar trebui să fie de consistenţa unei supe). Se ia de pe foc, se adaugă brânza şi restul de pătrunjel. Se condimentează cu sare şi piper, apoi se aşază în boluri foarte lagi. Se serveşte imediat.
In Jurnalul de bucatarie (Jurnalul National), 2 mai 2007
Istorii culinare
Italienii au cunoscut orezul în Evul Mediu, pe filieră arabă, folosindu-l, la început, ca medicament sau ca ingredient pentru deserturi. Cultivat în regiunea Veronei, a devenit în Renaştere indispensabil în bucătăriile veneţiene – aristocratică şi populară. Dogele mânca Risi e Bisi cu fructe de mare, castravete, sepia, midii, crevete. La Vicenza era însă preferat orezul cu sparanghel şi broccoli, la Treviso – cel cu anghilă şi crabi sau „al tagio“, provenit tot din regiunea Veneţiei, care combină fie două legume şi două feluri de peşte (de apă dulce şi sărată), fie un peşte şi un fruct de mare, fie o legumă şi un fruct de mare... La Padova, Risi e Bisi se servea cu gâscă prăjită în untură proprie, fileu de pui sau raţă.
Protectorul Veneţiei
Iniţial, patronul Veneţiei, ales de împăraţii bizantini, a fost Sf. Teodor. Dar vrând să-şi afirme identitatea politică şi religioasă, Cetatea Serenissima şi-a ales în anul 832 un alt protector, furând din Egipt moaştele Evanghelistului Marcu şi îngropându-le în catedrala construită ad-hoc. „Pacea fie cu tine, Marcu!“, i-ar fi spus acestuia un înger; predicţie pusă de sculptori pe coperta cărţii ţinute de un leu – simbol al puterii Veneţiei, dar şi al Sfântului Marcu.
RISI E BISI
Ingrediente: 3 căni cu mazăre (boabe mai mici) congelată, 4 căni cu supă de pui degresată, două linguri de ulei de măsline extravirgin, o ceapă mică tocată foarte mărunt, 3 linguri de pătrunjel măcinat, o cană de orez brun cu bob scurt, un sfert de cană de parmezan ras, sare, piper negru măcinat.
Preparare: O cană de mazăre se lasă într-un vas cu apă caldă până se decongelează. Se pun în blender împreună cu o jumătate de cană de apă până când se fac piure. Se fierbe supa şi se lasă deoparte. Se încinge uleiul într-o tigaie largă. Se sotează ceapa până când devine sticloasă, timp de 3 minute. Se adaugă o lingură de pătrunjel şi se amestecă. Se mai lasă pe foc un minut. Se adaugă orezul, la foc mediu, până când jumătate din bob se face opac, cam un minut. Se adaugă o jumătate de cană de supă şi se lasă pe foc până când orezul este aproape uscat, cam şase-opt minute. Se pun restul de supă şi piureul de mazăre. Când lichidul fierbe, se acoperă, se reduce flacăra şi se fierbe încă 20-.035 de minute. Se adaugă restul de mazăre. Se fierbe neacoperit până când orezul este „al dente“, 20-25 minute (la sfârşit, mâncarea ar trebui să fie de consistenţa unei supe). Se ia de pe foc, se adaugă brânza şi restul de pătrunjel. Se condimentează cu sare şi piper, apoi se aşază în boluri foarte lagi. Se serveşte imediat.
In Jurnalul de bucatarie (Jurnalul National), 2 mai 2007
Romani de vaza in Venetia medievala
"Communitas Venetiarum", numita de la 1483 si "Serenissima Repubblica", a fost una dintre cele mai importante puteri europene si chiar mondiale in Evul Mediu si in epoca moderna pana spre apusul sau, adica spre anul 1797, cand Napoleon Bonaparte i-a frant oficial existenta ca entitate politica. Dupa ce a fost o re-alitate extraordinara, Venetia a devenit si un mit. Cum sa fi fost altfel, cand orasul-stat de pe ape, construit pe mai multe insule si pe sute de mii de trunchiuri de copaci, pe care s-au ridicat apoi sute de palate de marmura, avea un santier naval si o flota ("l'Arsenale") - primele din Europa! - pe la anul 1100? Cum sa fi fost altfel, cand venetienii, alaturi de alti "cruciati", cucereau la 1204 Constantinopolul, capitala lumii de-atunci, isi puneau dintre ei un "patriarh latin", iar dogele se putea intitula cu mandrie "domn al unui sfert si jumatate din intreg Imperiul Romaniei", adica din ceea ce noi numim Imperiul Bizantin? Cum sa fi fost altfel, daca inca din Evul Mediu orasul plutitor avea cam 200.000-250.000 de locuitori (pe cand Roma avea doar 30.000-40.000!), circa 400 de poduri, 200 de biserici, 150 de canale, daca in el au creat Tizian, Veronese sau Tintoretto, daca l-a sfidat pe papa, daca a avut un regim republican "avant la lettre", daca avea atatea stapaniri peste mari, inclusiv in Marea Neagra, daca avea o universitate precum cea de la Padova?
PRIMII UMANISTI ROMANI. In fine, mai presus de multe altele, Venetia avea bogatie, prosperitate, putere, bani, siguranta, ceea ce atragea multe capete incoronate, multi suverani si oameni politici. Era, de aceea, imposibil ca in Laguna sa nu fi ajuns de timpuriu si principi si inalti demnitari romani. Unul dintre acestia este chiar primul umanist de origine romana cunoscut, anume Filip More (Ficior) din Ciula Hategului, provenit dintr-o familie de cnezi romani hategani, devenit mare prelat (episcop) si om politic in Regatul Ungariei (pentru a carui aparare a si murit la 1526, in lupta de la Mohacs). Acesta a fost de mai multe ori la Venetia, ca ambasador al regelui Ungariei, ajungand amicul unuia dintre cei mai mari tipografi umanisti din lume - Aldo Manuzio, creatorul literelor "aldine" - care ii dedica opere si ii mentioneaza cu admiratie numele. El, Filip More, calator pe la Rialto, l-a recomandat pe un alt roman, anume Nicolaus Olahus (1493-1568) ca secretar regesc, avand si acesta o cariera spectaculoasa, de mare umanist, episcop si arhiepiscop primat al Ungariei, ca si guvernator al Ungariei habsburgice.
PETRU CERCEL, PRINCIPELE INVATAT. Tot un roman "venetian" in secolul al XVI-lea a fost si pretendentul la tronul "Valahiei Mari", Petru Cercel, fratele lui Mihai Viteazul. Venind de la Paris - cu recomandari calde de la regele Henric al III-lea si de la Caterina de Medicis -, Petru Cercel, om al Renasterii, a ramas la Venetia aproape intreaga luna martie a anului 1581. S-a infatisat inaintea Dogelui si Senatului, de la care a obtinut ajutoare, a vizitat tezaurul din San Marco, sala Consiliului celor Zece, Arsenalul, fiind primit cu onoruri princiare, cu ceremonialuri consacrate, cu promisiuni de sprijin. A locuit intr-un frumos palat (in picioare si azi) de langa "Ponte di Cannaregio" (numit apoi "delle Guglie"), la intrarea in "Ghetto", pe "Rio di Cannaregio", nu departe de "Palazzo Correr", unde este astazi Institutul Roman. Inca mai traia si lucra atunci marele Tintoretto (se va stinge la 1594), nascut tot in sestierul ("sesimea") Cannaregio, la cativa pasi de palatul unde era gazduit printul roman. I s-a pus la dispozitie o galera spre a fi condus la Ragusa (azi Dubrovnic), de unde si-a exprimat si in scris admiratia si recunostinta fata de Doge si de Serenissima. In 1583, acest trecator de vaza prin Venetia, erudit, poliglot, poet si mecena ajungea domn al Tarii Romanesti, incercand o cale de modernizare a lumii noastre de la "Portile Orientului", nepregatita inca pentru acest pas... Venetia, ea insasi o sinteza intre Occident si Levant/Bizant, a inspirat, prin urmare, una dintre primele initiative de intrare a Tarii Romanesti in Europa, in acea Europa care va da umanitatii propriul model de civilizatie.
Prezente contemporane
Astazi, Institutul Roman de Cultura si Cercetare Umanistica de la Venetia � al carui prestigiu este strans legat de numele lui Nicolae Iorga � continua in chip fericit relatia spirituala intre Romania si "Cetatea Dogilor". Cea mai recenta prezenta romaneasca in Serenissima Repubblica este cea a tinerilor artisti plastici, care au vernisat marti, 20 martie, expozitia "Cu sange rece/ A sangue freddo". Tinerii studenti si absolventi ai Universitatii Nationale de Arta din Bucuresti au fost prezentati publicului venetian de cunoscutul critic de arta Pavel Susara. "Inspirata din titlul omonim al romanului lui Truman Capote, expozitia reuneste tehnici si stiluri variate (pictura, gravura, fotografie, video), constituindu-se intr-un examen la rece al temelor tratate", ne-a declarat prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop, directorul IRCCU "Nicolae Iorga" din Venetia.
In Jurnalul National, 25 martie 2007
PRIMII UMANISTI ROMANI. In fine, mai presus de multe altele, Venetia avea bogatie, prosperitate, putere, bani, siguranta, ceea ce atragea multe capete incoronate, multi suverani si oameni politici. Era, de aceea, imposibil ca in Laguna sa nu fi ajuns de timpuriu si principi si inalti demnitari romani. Unul dintre acestia este chiar primul umanist de origine romana cunoscut, anume Filip More (Ficior) din Ciula Hategului, provenit dintr-o familie de cnezi romani hategani, devenit mare prelat (episcop) si om politic in Regatul Ungariei (pentru a carui aparare a si murit la 1526, in lupta de la Mohacs). Acesta a fost de mai multe ori la Venetia, ca ambasador al regelui Ungariei, ajungand amicul unuia dintre cei mai mari tipografi umanisti din lume - Aldo Manuzio, creatorul literelor "aldine" - care ii dedica opere si ii mentioneaza cu admiratie numele. El, Filip More, calator pe la Rialto, l-a recomandat pe un alt roman, anume Nicolaus Olahus (1493-1568) ca secretar regesc, avand si acesta o cariera spectaculoasa, de mare umanist, episcop si arhiepiscop primat al Ungariei, ca si guvernator al Ungariei habsburgice.
PETRU CERCEL, PRINCIPELE INVATAT. Tot un roman "venetian" in secolul al XVI-lea a fost si pretendentul la tronul "Valahiei Mari", Petru Cercel, fratele lui Mihai Viteazul. Venind de la Paris - cu recomandari calde de la regele Henric al III-lea si de la Caterina de Medicis -, Petru Cercel, om al Renasterii, a ramas la Venetia aproape intreaga luna martie a anului 1581. S-a infatisat inaintea Dogelui si Senatului, de la care a obtinut ajutoare, a vizitat tezaurul din San Marco, sala Consiliului celor Zece, Arsenalul, fiind primit cu onoruri princiare, cu ceremonialuri consacrate, cu promisiuni de sprijin. A locuit intr-un frumos palat (in picioare si azi) de langa "Ponte di Cannaregio" (numit apoi "delle Guglie"), la intrarea in "Ghetto", pe "Rio di Cannaregio", nu departe de "Palazzo Correr", unde este astazi Institutul Roman. Inca mai traia si lucra atunci marele Tintoretto (se va stinge la 1594), nascut tot in sestierul ("sesimea") Cannaregio, la cativa pasi de palatul unde era gazduit printul roman. I s-a pus la dispozitie o galera spre a fi condus la Ragusa (azi Dubrovnic), de unde si-a exprimat si in scris admiratia si recunostinta fata de Doge si de Serenissima. In 1583, acest trecator de vaza prin Venetia, erudit, poliglot, poet si mecena ajungea domn al Tarii Romanesti, incercand o cale de modernizare a lumii noastre de la "Portile Orientului", nepregatita inca pentru acest pas... Venetia, ea insasi o sinteza intre Occident si Levant/Bizant, a inspirat, prin urmare, una dintre primele initiative de intrare a Tarii Romanesti in Europa, in acea Europa care va da umanitatii propriul model de civilizatie.
Prezente contemporane
Astazi, Institutul Roman de Cultura si Cercetare Umanistica de la Venetia � al carui prestigiu este strans legat de numele lui Nicolae Iorga � continua in chip fericit relatia spirituala intre Romania si "Cetatea Dogilor". Cea mai recenta prezenta romaneasca in Serenissima Repubblica este cea a tinerilor artisti plastici, care au vernisat marti, 20 martie, expozitia "Cu sange rece/ A sangue freddo". Tinerii studenti si absolventi ai Universitatii Nationale de Arta din Bucuresti au fost prezentati publicului venetian de cunoscutul critic de arta Pavel Susara. "Inspirata din titlul omonim al romanului lui Truman Capote, expozitia reuneste tehnici si stiluri variate (pictura, gravura, fotografie, video), constituindu-se intr-un examen la rece al temelor tratate", ne-a declarat prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop, directorul IRCCU "Nicolae Iorga" din Venetia.
In Jurnalul National, 25 martie 2007
Teatrul renascut din cenusa
Se spune ca in "Serenissima" turistica "traiesc" doua orase. Unul este "Venetia turistului grabit". Pentru el, reperele esentiale sunt Piazza San Marco si o plimbare cu gondola pe sub "Puntea Suspinelor", chiar daca tariful este exorbitant (ajunge si pana la 100 de euro!), iar sarutul de Sf. Valentin sub celebrul pod venetian, in plin Carnaval, e mai mult o facatura turistica – daca e sa ne gandim la adevarata functionalitate a podului inchis, prin care treceau, suspinand, prizonierii, catre si de la locul de judecata.
Cetatea ascunsa
A doua Venetie este una "ascunsa", care te lasa sa ratacesti prin inima ei, oferindu-ti, fara rezerve, dragostea. Palazzo Grassi (cu muzeul in care anul acesta, in februarie, bantuia fantoma lui Picasso), Catedrala San Vidal si acordurile "Anotimpurilor" lui Vivaldi, casa in care s-a nascut Carlo Goldoni (cu fantana ei interioara), turnul-clopotnita (o "campanilla") al bisericii careia venetienii ii spun "dell’anzolo Raffaele" si care este mai inclinat inca decat Turnul din Pissa, Teatrul de comedie Carlo Goldoni si, nu mai putin, Gran Teatro La Fenice, cu nume predestinat, caci i-a fost dat sa renasca din cenusa, asemeni pasarii Phoenix. Si nu o data, ci chiar de doua ori. Pentru ca, in ciuda gloriei pe care o cunoaste de-a lungul veacurilor institutia de spectacole venetiana (construita in anii 1791-1792), numele nu i-a purtat intotdeauna noroc.
In noaptea de 13 decembrie 1836, un foc pus de austrieci avea sa distruga teatrul, care isi muta spectacolele in sediul Teatrului Apollon (fost "San Luca" si actualmente Teatrul "Carlo Goldoni") pana la finele lui 1838, cand Teatrul La Fenice e reconstruit. O alta noapte de iarna – 26 ianuarie 1996 – si un al doilea incendiu ce face ravagii. Teatrul este recladit, dupa macheta originala, din 1790, a lui Giannantonio Selva, lucrandu-se dupa regula "tot ce a fost in locul unde a fost", folosita si la recladirea Campanillei din Piazza San Marco, intre 1902-1912.
Romanii si La Fenice
Scena marelui teatru muzical venetian a fost deschisa pentru marile voci ale Romaniei. Mariana Nicolesco s-a impus aici ca soprana "drammatico d’agilita", in "Beatrice di Tenda" de Bellini, opera inregistrata pe CD si considerata "o piatra de hotar in discografia belliniana". Aici a dirijat nu de putine ori Sergiu Celibidache si au interpretat tenorul Corneliu Murgu, soprana Sylvia Greenberg, mezzosoprana Ruxandra Donose, dar si grupul traditional "Ardealul", care a incantat audienta cu muzica instrumentala populara romaneasca, ungureasca si tiganeasca.
Bal mascat
Ne-a fost ghid, prin Gran Teatro "La Fenice", Barbara Montaguer, ofiter de presa al prestigioasei institutii culturale venetiene. Era seara premierei operei "La Vedova Scaltra". In sala, o buna parte din spectatori purta costume de Carnaval. Dupa spectacol, unii dintre ei aveau sa participe la un bal privat (cu bucate venetiene si orientale) organizat chiar in cladirea teatrului, in sala Appolonia, si avand drept gazda un miliardar libanez. Altii urmau sa (de)guste specialitatile culinare ale Serenissimei vizavi, la restaurantul artistilor, "La Colomba", unde prezenta la receptie era garantata de un costum de epoca si… 240 de euro. Dincolo de pret, la Venetia, experienta gastronomica nu trebuie ratata!
In Jurnalul de bucatarie (Jurnalul National), 7 martie 2007
Cetatea ascunsa
A doua Venetie este una "ascunsa", care te lasa sa ratacesti prin inima ei, oferindu-ti, fara rezerve, dragostea. Palazzo Grassi (cu muzeul in care anul acesta, in februarie, bantuia fantoma lui Picasso), Catedrala San Vidal si acordurile "Anotimpurilor" lui Vivaldi, casa in care s-a nascut Carlo Goldoni (cu fantana ei interioara), turnul-clopotnita (o "campanilla") al bisericii careia venetienii ii spun "dell’anzolo Raffaele" si care este mai inclinat inca decat Turnul din Pissa, Teatrul de comedie Carlo Goldoni si, nu mai putin, Gran Teatro La Fenice, cu nume predestinat, caci i-a fost dat sa renasca din cenusa, asemeni pasarii Phoenix. Si nu o data, ci chiar de doua ori. Pentru ca, in ciuda gloriei pe care o cunoaste de-a lungul veacurilor institutia de spectacole venetiana (construita in anii 1791-1792), numele nu i-a purtat intotdeauna noroc.
In noaptea de 13 decembrie 1836, un foc pus de austrieci avea sa distruga teatrul, care isi muta spectacolele in sediul Teatrului Apollon (fost "San Luca" si actualmente Teatrul "Carlo Goldoni") pana la finele lui 1838, cand Teatrul La Fenice e reconstruit. O alta noapte de iarna – 26 ianuarie 1996 – si un al doilea incendiu ce face ravagii. Teatrul este recladit, dupa macheta originala, din 1790, a lui Giannantonio Selva, lucrandu-se dupa regula "tot ce a fost in locul unde a fost", folosita si la recladirea Campanillei din Piazza San Marco, intre 1902-1912.
Romanii si La Fenice
Scena marelui teatru muzical venetian a fost deschisa pentru marile voci ale Romaniei. Mariana Nicolesco s-a impus aici ca soprana "drammatico d’agilita", in "Beatrice di Tenda" de Bellini, opera inregistrata pe CD si considerata "o piatra de hotar in discografia belliniana". Aici a dirijat nu de putine ori Sergiu Celibidache si au interpretat tenorul Corneliu Murgu, soprana Sylvia Greenberg, mezzosoprana Ruxandra Donose, dar si grupul traditional "Ardealul", care a incantat audienta cu muzica instrumentala populara romaneasca, ungureasca si tiganeasca.
Bal mascat
Ne-a fost ghid, prin Gran Teatro "La Fenice", Barbara Montaguer, ofiter de presa al prestigioasei institutii culturale venetiene. Era seara premierei operei "La Vedova Scaltra". In sala, o buna parte din spectatori purta costume de Carnaval. Dupa spectacol, unii dintre ei aveau sa participe la un bal privat (cu bucate venetiene si orientale) organizat chiar in cladirea teatrului, in sala Appolonia, si avand drept gazda un miliardar libanez. Altii urmau sa (de)guste specialitatile culinare ale Serenissimei vizavi, la restaurantul artistilor, "La Colomba", unde prezenta la receptie era garantata de un costum de epoca si… 240 de euro. Dincolo de pret, la Venetia, experienta gastronomica nu trebuie ratata!
In Jurnalul de bucatarie (Jurnalul National), 7 martie 2007
Pictorul, un privilegiat
Saverio de Bello. Numele lui vine de la "savio", intelept, dar si prudent, chibzuit. In vreme ce "bello" inseamna frumos. Probabil, ar trebui sa i se spuna: "cel-intelept-predestinat-sa-vada-frumusetea".
Pasiune pentru pictura
Are 56 de ani, din care 41 i-a petrecut pictand Venetia. Cel mai frumos oras de pe pamant! Nascut la Treviso, a studiat la Liceul de Arte, apoi la Accademia di Belle Arti din Venetia, urmand in acelasi timp si cursurile Universitatii de Arhitectura din cetatea ale carei linii medievale il fascineaza si astazi. Insa pasiunea pentru pictura a prevalat, dedicandu-i-se in totalitate.
Saverio de Bello locuieste la Casale sul Sile (nu departe de Treviso), dar cea mai mare parte din an si-o petrece pictand palatele si canalele Serenissimei. Se considera un privilegiat, continuand o traditie ce dateaza de secole. "Venetia, ca si Parisul, te atrage, te cheama sa o surprinzi dimineata, cand se ridica valul de ceata, sa o privesti in toata inocenta ei, pentru ca la pranz sa ti se ofere in deplina-i maturitate, iar in zilele Carnavalului – cu stralucitoarele-i pacate". A expus acuarela si pictura de sevalet in mai multe tari, iar lucrarile lui se regasesc in colectii din toata lumea.
Gastronomia
Daca-l nemultumeste ceva astazi, atunci cand aduci vorba despre Venetia? "Carnavalul nu mai este ce era odinioara, o sarbatoare exuberanta, pentru toata lumea. E din ce in ce mai mult o petrecere privata, seara este a mastilor ce defileaza prin cateva palate, unde intrarea e garantata la preturi exorbitante".
In ce crede ca este constanta Venetia? In gastronomie. Sunt sute de ani de cand aici se gatesc cateva zeci de feluri de mancare. Stie mai multe retete traditionale si a promis sa ne trimita o documentare mai ampla.
Pana atunci, cate ceva despre "Granceola alla Venexiana": "Langusta venetiana" este probabil cea mai cunoscuta specialitate a bucatariei Serenissimei. Incepand cu cea de-a doua jumatate a secolului al XVII-lea, ea este amintita ca fel de mancare tipic pentru zilele de sarbatoare. Se pregateste din noiembrie pana in ianuarie, pentru ca atunci are dimensiunea optima. Si, e bine de stiut, se gateste numai "de vie".
VENETIA NEMURITOARE
La limita pamantului, dar si a marii, la limita Occidentului si a Orientului, Venetia este nemuritoare prin arhitectii si prin pictorii ei. Canaletto, Carpaccio, Bellini, Veronese, Tintoretto, Tizian, Guardi, dar si mai tarziu Turner sau Monet au eternizat istoria orasului lagunar intr-un timp cand fotografia nu exista. Aman, Petrascu, Baba, Mutzner si Parizescu au privit, la randul lor, "Serenissima" cu ochiul artistului roman, care intelege ca venetian nu te nasti, ci devii...
GRANCEOLA ALLA VENEXIANA
Cat granceola este inca vie se leaga picioarele pe langa corp cu o sfoara, apoi se asaza intr-o oala cu fundul larg, in apa sarata si putin acidulata, cu plante aromatice si cu otet. Se lasa sa fiarba 20 de minute, dupa care se scoate, se taie si se da deoparte carapacea superioara a granceolei. Cu o furculita minuscula se extrage toata carnea si coralul rosu din interior. Cu un spargator de nuci (clestisor) se rup picioarele si se recupeaza carnea din interior. In fine, se amesteca toata carnea obtinuta astfel cu ulei de masline, sare, piper si suc de lamaie, apoi se presara coralul (ouale) pe toata suprafata si se asaza din nou in carapace, pentru un aspect mai placut. Se serveste stropita din belsug cu o salsa pe baza de ulei de masline si zeama de lamaie.
In Jurnalul de bucatarie (Jurnalul National), 7 martie 2007
Pasiune pentru pictura
Are 56 de ani, din care 41 i-a petrecut pictand Venetia. Cel mai frumos oras de pe pamant! Nascut la Treviso, a studiat la Liceul de Arte, apoi la Accademia di Belle Arti din Venetia, urmand in acelasi timp si cursurile Universitatii de Arhitectura din cetatea ale carei linii medievale il fascineaza si astazi. Insa pasiunea pentru pictura a prevalat, dedicandu-i-se in totalitate.
Saverio de Bello locuieste la Casale sul Sile (nu departe de Treviso), dar cea mai mare parte din an si-o petrece pictand palatele si canalele Serenissimei. Se considera un privilegiat, continuand o traditie ce dateaza de secole. "Venetia, ca si Parisul, te atrage, te cheama sa o surprinzi dimineata, cand se ridica valul de ceata, sa o privesti in toata inocenta ei, pentru ca la pranz sa ti se ofere in deplina-i maturitate, iar in zilele Carnavalului – cu stralucitoarele-i pacate". A expus acuarela si pictura de sevalet in mai multe tari, iar lucrarile lui se regasesc in colectii din toata lumea.
Gastronomia
Daca-l nemultumeste ceva astazi, atunci cand aduci vorba despre Venetia? "Carnavalul nu mai este ce era odinioara, o sarbatoare exuberanta, pentru toata lumea. E din ce in ce mai mult o petrecere privata, seara este a mastilor ce defileaza prin cateva palate, unde intrarea e garantata la preturi exorbitante".
In ce crede ca este constanta Venetia? In gastronomie. Sunt sute de ani de cand aici se gatesc cateva zeci de feluri de mancare. Stie mai multe retete traditionale si a promis sa ne trimita o documentare mai ampla.
Pana atunci, cate ceva despre "Granceola alla Venexiana": "Langusta venetiana" este probabil cea mai cunoscuta specialitate a bucatariei Serenissimei. Incepand cu cea de-a doua jumatate a secolului al XVII-lea, ea este amintita ca fel de mancare tipic pentru zilele de sarbatoare. Se pregateste din noiembrie pana in ianuarie, pentru ca atunci are dimensiunea optima. Si, e bine de stiut, se gateste numai "de vie".
VENETIA NEMURITOARE
La limita pamantului, dar si a marii, la limita Occidentului si a Orientului, Venetia este nemuritoare prin arhitectii si prin pictorii ei. Canaletto, Carpaccio, Bellini, Veronese, Tintoretto, Tizian, Guardi, dar si mai tarziu Turner sau Monet au eternizat istoria orasului lagunar intr-un timp cand fotografia nu exista. Aman, Petrascu, Baba, Mutzner si Parizescu au privit, la randul lor, "Serenissima" cu ochiul artistului roman, care intelege ca venetian nu te nasti, ci devii...
GRANCEOLA ALLA VENEXIANA
Cat granceola este inca vie se leaga picioarele pe langa corp cu o sfoara, apoi se asaza intr-o oala cu fundul larg, in apa sarata si putin acidulata, cu plante aromatice si cu otet. Se lasa sa fiarba 20 de minute, dupa care se scoate, se taie si se da deoparte carapacea superioara a granceolei. Cu o furculita minuscula se extrage toata carnea si coralul rosu din interior. Cu un spargator de nuci (clestisor) se rup picioarele si se recupeaza carnea din interior. In fine, se amesteca toata carnea obtinuta astfel cu ulei de masline, sare, piper si suc de lamaie, apoi se presara coralul (ouale) pe toata suprafata si se asaza din nou in carapace, pentru un aspect mai placut. Se serveste stropita din belsug cu o salsa pe baza de ulei de masline si zeama de lamaie.
In Jurnalul de bucatarie (Jurnalul National), 7 martie 2007
Abonați-vă la:
Postări (Atom)